M-am trezit la ora cinci în cântecul muezinului. E a doua noapte în patul de fier fixat pe o pardoseală de piatră șlefuită.  Am adormit la loc și m-am visat multiplicată în vitrine de sticlă. Trebuia să mă aleg eu pe mine și era foarte greu. Deveneam ceea ce alegeam. Niciuna din ființele care avea chipul meu nu făcea o mișcare încurajatoare să mă oprească. Aparent simplu să alegi cine vrei să fii și care formă a ta te va mulțumi. Nu știi ce s-ar fi întâmplat dacă o alegeai pe prima, a doua sau a noua. Totul e joc până la urmă, o pierdere a memoriei unei posibile existențe și câștigarea alteia noi.

Zgomote necunoscute, hârșâit de mobile, pași, tocuri și uși trântite. Alerta ia locul emoției. Când ești înconjurat de ziduri, o pasăre ce ți se așază la fereastră poate părea un semn divin. Nu ești închis, dar fereastra are gratii și asta îți dă senzația de celulă.

Să spunem că am ales-o pe pe cea care ascultă. Am sosit în Tunis cu cerul acoperit de nori. Pare mult mai întins decât acasă și chiar seamănă cu o cuvertură de un albastru-cenușiu. Clădirile nu îl sfidează nici prin înălțime, nici prin culoare. Ieri mă minunam, uitându-mă în sus, de față cu proprietara apartamentului unde stau, o italiancă stabilită de treizeci de ani în oraș. Nu mai are nimic italian în ea, poate doar suflletul. Cât cer! am zis. S-a uitat la mine și a început să-mi vorbească despre clima tunisiană, despre ploile dese și fulgerele din zilele trecute. Dacă ai prejudecăți față de oamenii orașului e suficient să te gândești că în spatele unui chip slab, nespălat și negricios stă o clădire albă, dantelată și tainică. Ce om trebuie să fii să ridici o casă albă cu dantelărie în piatră, colorată în albastru? Casele continuă să fie construite de oamenii cu care te intersectezi. Ei sunt proprietarii chiar dacă nu poți să-i identifici, uneori, cu minunea arhitecturală pe care tocmai ai postat-o pe Instagram. La acest contrast mă tot gândesc.

Aș vrea să știu cum învață copiii la școală despre specificul anotimpurilor. Dacă visează să atingă zăpada. Dacă o desenează cu cretă albă. Dacă cunosc transformarea frunzelor, toamna, din verde în galben și roșu. Dacă își imaginează copacii golași. Am ajuns în ultima lună a anului. Șalul e forma mea de protecție, de vânt, de ploaie sau de ochii sfredelitori ai trecătorilor. Am timp să mă pregătesc pentru fiecare moment ce urmează.

Când pleci într-o călătorie lași acasă tot ce te împiedică la mers. Ai nevoie să pășești suplu și atent la ce apare în drum. Cât încape în două valize. E necesar acest exercițiu într-o viață, elimini, elimini și selectezi. Nu ai nevoie de ce credeai tu, lucrurile devin mici paraziți care împiedică mișcarea. Încerc să nu mă acomodez ca acasă. Nu vreau să mă simt ca acasă. Acasă aș redeveni ușor leneșă și neatentă. Mi-am luat o farfurie de portocale, una de curmale, ceai de mentă, dulceață de lămâie și halva clasică. Le voi încerca și pe cele cu fistic sau migdale în lunile ce vin. Mere, singura mare absență fructiferă din viața mea. Da, mărul e fructul sfrijit, aici, aruncat într-o cutie de rebut, dar cu o aromă puternică. În curțile oamenilor cresc portocali, nu meri, nici peri. Mărul m-a salvat mereu de o prea multă bucurie și de o infinită tristețe. L-am mâncat dimineața, pe stomacul gol, seara, înainte de culcare, și de două ori, cel puțin, între mese. O nevoie organică și un aliat sigur. Dacă îmi voi pierde gustul pentru mere, dacă voi începe să tânjesc după alte fructe pe care le voi descoperi aici, înseamnă că eu sunt cealaltă. Ce caută ele pe masa incrustată cu frunze de palmier? Le simt complicitatea, au exact sentimentul de pasăre care a intrat de bunăvoie într-o cutie și încearcă să se acomodeze cu locul. Apoi explorează și caută ieșirea. Merele sunt gândurile mele așezate frumos pe o tavă cu motive arăbești. Posibil ca în acest spațiu gândurile și sentimentele să se materializeze în lucruri. Să-ți vezi frica întinsă pe jos și să nu ai cu ce o curăța. Să o sari în fiecare dimineață ca să nu ți se lipească de talpă și să lași urme peste tot. Să-ți vezi bucuria într-un copăcel crescut printre ziduri, nesocotit de nimeni un pericol pentru surparea peretelui. Să-ți vezi tristețea în planta năpădită de iarbă din ghiveciul plin cu apă care îneacă tot ce e viu. Excesul, surplusul ucide.

S-a făcut deodată atâta liniște. Televizorul e oprit, internetul e lent, ziarele nu vorbesc despre România. Pot afla ce se mai întâmplă, dar nu vreau. Am trecut prin viața cetățeanului care somatizează problemele națiunii și acum mă așez pe margine. Exist doar eu și problemele planetei. Ale continentelor, țărișoarelor răspândite în capul meu ca un puzzle. Dragă țară, am fugit de tine ca să te pot iubi.  Aici am de stabilit niște relații interumane, de învățat oamenii o limbă armonioasă, cum puține se află, și de povestit poveștile românilor, comparabile cu ale Șeherezadei.

Patetismul se descarcă la distanță. Dar, chiar și așa, tot nu voi tânji după emisiunile lui Fuego. E cazul să-mi analizez patriotismul. Îmi trec prin minte clișee pe care le resping. Da, înainte de a pleca mi-am cumpărat câțiva metri de bandă tricoloră. Subțire, numai bună de brățară. Așa îi voi recompensa pe studenții mei. Globalizarea nu e pentru mine. Sau e, dar cum spun cărțile, cu păstrarea identității fiecăruia. Nu cred că voi fi vreodată „cetățean al lumii”, voi fi mereu o româncă în lume, căscând ochii la miracole, tăcând și privind.

În chiar acest moment muezinul cheamă la rugăciune. Nu am văzut încă ce fac oamenii pe stradă când răsună vocea aceea puternică. E ziua a treia. Vecinul meu de deasupra nu s-a oprit din hârșâială. Ușile continuă să fie trântite. Întorc capul spre o poză de buzunar a icoanei făcătoare de minuni Mirtiotissa, 1379, cumpărată anul acesta de la Biserica Greacă din Sulina. Fecioara și pruncul au chipul ars, o mâzgă neagră în loc de obraz. Am de ales la ce să mă gândesc, la misterul chipului ars, la mama, care mă trăgea de mână cei patru kilometri până la biserică, sau la vacanța de anul acesta din Delta Dunării. Despre deltă le voi povesti studenților mei, pe trăite. Îi știu consistența nisipului, mirosul curat de alge și pește, zgomotul pescărușilor când intră vapoarele în port, murmurul turiștilor, vorba rapidă a copiilor locului, lucrurile pescarului trântite în barcă, privirea blajină a vacilor sătule de soare când merg agale să se scalde în mare, imaginea stilizată a unei egrete, capul unui far în depărtare. Știu multe, dar cel mai bine mă știu pe mine, apărând ca în flashul visului meu, la capătul străzii a patra din Sulina într-o rochie roșie umflată de vânt. Și vântul e special prin părțile Dunării, intră pe unde nu te aștepți. Prăbușită pe plaja  mării, doar a noastră, fără țipenie de om, nici aproape, nici în larg. Au fost zile rupte din Raiul Românesc, din Grădina Maicii Domnului, din Glia Dobrogei unde își dorm somnul la un loc, români, greci, evrei, armeni, ucrainieni, căpitani de vase cu pânze, domnițe fugite de acasă, înecate din dragoste, pirați, călători ori hamali.

Până învăț limba arabă voi tresări dincoace de ușă la toate cuvintele rostogolite în aer. Le ascult muzicalitatea sau lipsa ei. Încerc să înțeleg natura umană care inventează un asemenea limbaj pentru a-și exprima sentimentele. Nimic mai perfect ca limba latină pe lumea asta. Iar mă gândesc cu drag la limba română și iar o scot din mine ca pe o marfă prețioasă trecută cu vederea la poarta de control.

Ieri, în centru, am văzut un afiș mare cu personajul feminin al unui film, o femeie care se luptă să fie auzită de societate. Nu departe, în stația de autobuz, două femei acoperite cu burka neagră. Oare știu citi, oare au voie să caute informații pe internet despre acest film? E un contrast la fiecare pas. Am privit din taxi femeile arabe care conduc mașini scumpe. Sunt frumoase, de un exotism invidiat de orice europeancă. Au chipul bine conturat, cu trăsături,  cam prea proeminente după gustul meu, dar frumoase. Nimic însă din cochetăria franțuzoaicei, din gesturile voluntar-feminine ale italiencei. La trecerea de pietoni o astfel de femeie emancipată nu acordă prioritate unei arătări ghicite sub văluri. La trecerea de pietoni nimeni nu vorbește limba română.