85052393_2879634112060531_4506528640447545344_n (1)

 

Aș putea scrie despre curiozitatea studenților, când vine vorba de România, care îmi face atât de bine acum, după lehamitea de  hommo oportunistus ce mi-a încurcat în ultima vreme grila de sentimente. Despre ruptură, ca necesitate existențială. Dar voi scrie despre Ditrăul din mine. Am avut în prima lună de Tunis  o formă de respingere a orice vine, bun sau rău, dinspre cultura străină în care am pășit într-o zi de marți. Am mintea deschisă, dar ceea ce credeam că pot accepta era dobândit prin experimentul lecturii, al poveștilor altora sau al cinematografiei. Spre deosebire de imigranți, eu sunt „specia superioară” venită, în sens invers, dinspre occident spre orient, nu caut de lucru într-o shaormerie, ci într-o universitate, într-un institut. Mă separă de această lume cultura mea europeană, faptul că știu să arunc resturile la pubelă și nu direct în stradă. În sens invers, eu am venit să judec, nu să fiu judecată. Însă este cert că nouă cultură mă va asimila, în timp, tocmai prin lipsa ei de respingere și de rezistență la observațiile mele. Asta fac marile culturi, te înghit fără să te trimită acasă. Salsa, o tânără studentă la limba arabă, care îmi corectează pronunția, mi-a mărturisit că mama ei a încurajat-o să mă ajute să învăț limba lor mai repede. Nu s-a temut că am venit să le fur obiceiurile sau locul de muncă. Nici că îi voi converti fiica la creștinism. Dimpotrivă, se va bucura dacă fiica ei va învăța la un moment dat limba română. Prejudecățile mele sunt demontate, pas cu pas, de evidențe. Limba este cea mai eficientă armă de apărare împotriva asimilării culturale. Înveți limba mea, să mă cunoști mai bine, învăț limba ta, să te cunosc mai bine. Când putem comunica vei înțelege care sunt regulile mele. Când voi putea comunica, mă voi apăra de ceea ce acum nu cunosc. Nu există frica de înlocuire.

Mă gândesc la Europa cu o formă de dragoste în care se amestecă furia și tandrețea. Duminică ne-am adunat la un loc o româncă, doi italieni, o franțuzoiacă, cinci spanioli și o belgiancă, să vizităm situl roman de la Dougga, întins pe șaptezeci de hectare, cu trecutul său libian, punic, numidian, roman-african și bizantin. Asta este soarta imperiilor, a țărilor, de a fi exportate prin amintiri de oamenii pe care îi cultivă. A cultiva în sens cultural. Poate și agricol. Pământul îngrășat de culturile apuse. Deodată nu am mai simțit casa departe pentru că la câteva fraze auzeai cuvinte familiare, nume de capitale europene, de regiuni, cunoscute deja. Roberta slobozea des acel mia madre pe care îl preluaserăm cu toții, râzând, fără nicio greutate. Europa, era printre noi, printre picioarele noastre. Ne simțeam bine în cultura latină, toți cunoșteam zeitățile și performanțele inovatoare ale romanilor. Localnicilor, care rătăcesc printre ruinele imperiilor, nu le este teamă că le vom schimba regulile, nu ascultă limbile cu dispreț, caută să ne înțeleagă. În primele săptămâni, la cursul de arabă, eram o româncă, o franțuzoică, doi italieni și doi spanioli. Au mai venit un indonezian din Jakarta, o japoneză din Tokyo și o poloneză dintr-un orășel pe care nu-l mai rețin. Mâinile colorate se ating fără să se rănească. Nu culoarea pielii este cauza, ci construcția individului, educația pe care i-au dat-o mama, tatăl și pământul fiecăruia. Acum înțeleg că ceea ce am respins aici nu au fost culoarea sau îmbrăcămintea, ci dulcea nepăsare față de spațiul în care se trăiește și, poate, raportarea diferită la timp. Lipsa de grabă și întârzierea unor proiecte.

Franțuzoica, mai tolerantă decât mine, îmi răspunde că acest popor are alte priorități decât ale mele. Mă adaptez. Așa cum mă învață Europa.