Aud des pe stradă cuvântul Bismillah. Îmi amintește de Bohemian Rapsody și de zoroastrianul Freddie Mercury. Încep să ignor dezordinea și clădirile dărăpănate. Nu le mai văd. În prima lună m-au apăsat peste piept, mi-au luat aerul, m-au făcut să suspin zilnic, să nu-mi ajungă soarele, să caut o mască, o pungă, orice. În drumul spre institut se face curățenie dimineața doar în fața pizzeriei, lipită de creperie, și în fața unei mari bănci franceze. Freddie m-a salvat. Deschid laptopul și e la dispoziția mea. Ascult cât de tare pot ca să le dau de știre vecinilor de la doi că la unu apartamentul e locuit.  Încep să mă gândesc cu recunoștință la Tesla, Franklin, Volta, Galvani și Zuckerberg, adică lumină, energie electrică, watssapp, facebook, messenger etcetera, pe toate le enumăr în cap seara, noaptea, dimineața, la prânz. Un fel de rugăciune. Mănânc în oraș alături de colegii mei de la cursul de arabă fără să-mi pese de intoxicații și altele, beau ceai de mentă supraîndulcit. Băiatul negru care îmi face shaorma glumește cu mine. Îl rog să-mi pună mai multă brânză și legume în loc de carne, iar el îmi pune o linguriță din toate, se face că o împachetează fără să mă privească. Așteaptă să spun ceva. Îi fac cu ochiul și mai pune o lingură de brânză. Aproape totul s-a schimbat în modul meu de viață și schimbarea e continuă.

La curs, o studentă m-a întrebat ce religie am și dacă știu că Iisus nu este fiul lui Dumnezeu. În noua mea țară mă gândesc la Iisus protector. Îl știu de când eram mică, mi l-a prezentat mama înainte de a ști să scriu și să citesc. Era cumsecade. Trimitea îngerii să mă apere, când era ocupat cu oamenii mari. Iisus a rămas tânăr, cum rămân toți cei care mor și nu apucă să îmbătrânească. La fel și mama, a plecat repede, când încă presa flori de câmp să-și însemneze versetele. Cartea a rămas la mine să o transform în ierbar. Dumnezeu mereu a avut o barbă mare cât tot cerul. Sever. Care nu se încurcă în nimicuri. Ca un părinte ocupat cu bunăstarea odraslelor, pedepsitor, de multe ori pe nedrept, cum fac părinții marcați de educație și obosiți să mai aibă răbdare. Iisus face parte din familie. L-am moștenit. Mi-a fost complice la plânsul pe ascuns. M-am certat cu el când nu i-a păsat că nu am bani. M-am ascuns să nu mă vadă când am furat. I-am povestit în fața oglinzii, când am fost nefericită. Mi-a fost rușine de el când am făcut dragoste prima dată, și am stins lumina. I-am aruncat o privire peste umăr când am avut prima aventură. Acum îl iau cu mine oriunde, e amuleta mea cu degetul mic al mamei, cu o unghie din tata. Este cursul meu de gândire pozitivă, toate energiile complementare la un loc, maestrul yoga, psihoterapeutul. E ceea ce nu mai am. Părinții, bunicii, tot arborele genealogic, până la Adam și Eva. E pasărea găsită și îngropată, mâna caldă pe creștetul meu, vocea scăzută, mersul domol, sunetul înalt. În Coran Iisus nu a fost urcat pe cruce. Aș fi vrut să fie așa. Să nu existe suferință, să nu existe prigoană. Să nu mai fie Paști.  Dacă Iisus ar fi interzis aici, ar trebui să-l ascund. Să-l dosesc și să-l scot doar pe întuneric.

I-am răspuns fetei că toți suntem fii lui Dumnezeu (Allah). Eu nu am întrebat-o despre religie, ci dacă știe ceva despre România. Nu știe, dar e curioasă cum sunt oamenii. Buni. Primitori. Mă surprind cât de romanțat vorbesc uneori despre România. Când le-am ținut un curs studenților despre ce semnifică Unirea Mică și Unirea Mare, am avut senzația că mă integrez în hartă. Am rostit pentru prima dată cuvântul Valachia ca o  Sheherezadă. Aici e locul unde istoria se spune ca o poveste, cea mai frumoasă, a familiei tale. Când privesc harta și le arăt orașele importante, mă gândesc, de fapt, la întâmplările mele în acele orașe sau la oamenii pe care îi cunosc. Scriitorii pe care îi citesc, îi admir, mulți dintre ei prieteni sau amici. La București e Gaudeamus, un fel de ceas al întâlnirilor dintre îndrăgostiți. Iubim toți cărțile și ne iubim între noi, chiar și atunci când ne certăm. Un scriitor nu se va certa cu un inginer de calculatoare, ci tot cu unul  ca el. Stăm cu ceasurile între cărți fără să observăm cum trece timpul. Ne sorbim din ochi pe la standurile editurilor, încercând, câteodată, să ne dăm seama de unde ne știm. E o magie de două ori pe an. Ne întoarcem cu plasele pline de cărți, cu numere de telefon noi, adrese de email, ne căutăm pe Facebook. Cu entuziasm, planuri, idei.

Cele mai importante nume de poeți tunisieni le am de la Răzvan Țupa, din cafeneaua care ne-a primit peste program, la turnurile gemene din București. Împreună cu Ioana Miron am băut ceai fierbinte, înghețați de frig, și am mâncat mere, din partea casei. Scriitorii sunt o specie exotică încă pentru patronii care tânjesc după cafenele culturale, dar primesc pe oricine și se adaptează la cerințele pieții. Trăiesc într-un fel de echilibru pentru că există Mircea Cărtărescu, ale cărei cărți salvatoare le-aș include la terapii complementare. Că Solenoid-ul l-am primit de la Șerban Axinte, la fel și audiobook-ul Levantul, sub brad, la Iași, într-o iarnă grea de zăpadă. Că l-am ascultat de Crăciun. Că la Iași îi sunt recunoscătoare lui Doris Mironescu pentru atașamentul lui literar față de M. Blecher. Prin felul cum atinge lucrurile, respiră, pășește cu grijă să nu-și încurce semenii, mi-l imaginez pe Maniu tânăr. Adică așa cum a rămas mereu, ca Iisus. Că la Iași trăiește Bogdan Crețu. Un mixt între critic, poet și romancier. Un spirit liber, enciclopedic. Îmi plac cuvintele, mi-am dat seama de asta încă din adolescență. Nu m-am îndrăgostit niciodată de cineva care nu știa să scrie sau să vorbească. Nu țin mult la vorbe, dar la cuvântul scris, da. Bărbați și femei, deopotrivă, mă atrag dacă scriu sau dacă tac. O tăcere tainică, frământată, febrilă. Sau una ca o mare liniștită, în care intri să scapi de gălăgia lumii de afară. Simt echilibru pentru că am îmbrățișat-o pe Mariana Codruț, poeta aproape translucidă, dar sigură, precisă și intransigentă. Că am trăit preț de câteva ore alături de poete, de Alina Purcaru și Paula Erizanu, fetele, școlărițele premiante, pentru că așa arată, care au pus la cale o antologie excelentă de poezie scrisă doar de femei. Că există un Radu Vancu, poetul cel mai uman, pe care l-am cunoscut prima dată la festivalul meu de literatură de la Arad. Prezența lui îmi întărește credința că poezia va sparge până la urmă timpanul surzilor, va străfulgera cerul de jos în sus și-l va clinti pe Dumnezeu. Încet, îmi reconstruiesc o nouă Românie pe dinăuntru și o agăț de noul perete. Țara va fi mereu un întreg imprecis, aproximativ. Vor exista oameni risipiți prin alte ținuturi mai la răsărit sau mai la apus, mai la miazănoapte sau mai la miazăzi.