De două săptămâni nu am mai vorbit limba română. Și dacă mi-aș învăța studenții limba mea doar din egoismul de a avea cu cine vorbi, tot ar fi destul. Nu am știut cât este de bine să ai o țară, pe care să o iei cu tine oriunde. Când ești în ea, nu o simți. Te agresează oamenii și faci greșeala să crezi că e același lucru. După ce pleci, țara începe să se reconstruiască pe alte criterii. Îți amintești locurile pe unde ți-a fost bine. Știi exact cum mirosea fânul din grădină, gazonul proaspăt tuns din parc, bitumul turnat astă-vară, seara de după ploaie, nisipul plin de scoici și melcișori, cu urme de vaci lenevite, praful răscolit de mașini pe drumuri de țară, pescarul care aducea peștele la șase dimineața, teii înfloriți din centru, înverzirea de primăvară. Ce gust aveau sărbătorile. Îți amintești până și păsărelele care veneau la geam să mai ciugulească firimituri. Femeia din piață care vindea fructe și nu lipsea niciodată ca și cum acolo ar fi fost casa ei. Tot. Zilnic. Compari. Respiri adânc. Taci.

Niște păsări vin dimineața și cântă pe terasă. Am ieșit de câteva ori să le văd, dar dispar. Sunetele sunt atât de clare și de apropiate, ele însă par fantomatice. Mă miră pentru că nu e niciun copac în preajmă. Doar clădiri, multe ziduri, apartamente nelocuite cu geamuri deschise sau sparte. Probabil de vânt. Noaptea, vremea se schimbă brusc. Începe să plouă sau să urle vântul puternic. Se sparge de clădiri și e ca o fiară demonică. Scoate sunete ciudate. Prima dată am crezut că e un avion care zboară foarte jos. Apoi, mi s-a părut că e o cursă de mașini. Într-o noapte m-am trezit speriată că a început un război. Trântește, dă năvală, șuieră prin spațiile goale, nu-i scapă nimic, intră în fiecare cotlon și fiecare are alt strigăt de apărare. Oamenii trag obloanele, se adăpostesc dincolo de ele și așteaptă să vină dimineața, când a trecut năpasta. E calm, ca după furtună, trotuarele sunt spălate de ploaie, dar lucrurile împrăștiate peste tot. Te împiedici în pungi, cartoane și, de multe ori, în cerșetori. Zic ceva în arabă. Îmi place să-mi imaginez că nici ei nu sunt din timpul nostru, ci au rămas de mii de ani să ne ceară un bănuț ca să poată trece Styxul. Unii te îmbie cu pachete de șervețele. Le aranjează cu grijă de zeci de ori ca și când asta ar conta pentru trecătorii mult prea grăbiți. O fetiță de vreo patru ani, așezată pe marginea drumului cu picioarele desfăcute ca o păpușă, cerșește și ea. Toată averea ei sunt vreo zece pachete de șervețele, pe care le clădește cu mânuțele mici și cu toată concentrarea unui copil. E absorbită să nu depășească spațiul bucății de pânză dintre unghiul deschis al picioarelor. Nimeni nu se oprește, dar ea continua să le aranjeze după propriul ritual ce se naște puțin câte puțin.