La începutul lui ianuarie, în Tunis se întunecă devreme. Trebuie să te miști repede până la ora cinci. M-am întors din Medina și am adormit târziu, învelită în pătură. Mi-a fost frig. Mi-am potrivit picioarele cu grijă să nu rămână nimic pe dinafară și am citit întinsă pe canapea. Am visat frânturi de întâmplări, tăiate simetric. Visele de felul acesta au început într-o noapte, după o zi în care mama le-a dăruit unor copii veniți în vizită dulciurile mele.  Ciuda s-a împlântat și nu o mai scot oricât de bine aș înțelege acum. Nu cred că i-am zis nimic maică-mii, dar de atunci au început visele tăioase, ca picioarele unor insecte gigantice. Sunt atât de reale încât, uneori, nici nu e cazul să adorm, că ele revin imediat. Nu taie carnea, dar blochează spațiul vital. Amenințătoare, negre, păroase, din care ies cuțite. Nimic nu se termină în vis. Treci de la una la alta, așa cum, probabil, facem și în viață, fără să ne dăm seama. Visele nu-și întrerup cursul chiar dacă tu ai vrea să te așezi într-o ramă nouă, să termini cu amintirile. Pleci departe și ele te găsesc. Revin ca valul care aduce mâlul. Așa e și visul acesta.

Dimineață m-am trezit după ora nouă cu râsetele tinerilor de la agenția de publicitate. Sunt vreo douăzeci, fete și băieți. Aleargă pe scări cu liftul, râd, fumează, își aduc cafeaua din colț și o beau în fața clădirii. După ei rămân în birou saci de sticle, pungi cu baghete mâncate pe jumătate, caserole goale sau aproape pline.  Storul cu manivelă de la geam a rămas blocat, așa că stau pe întuneric. Nu aprind lumina. Merg la baie. Mă spăl pe față. Privirea aceea de dimineață când te uiți în oglindă și vrei să vezi dacă ești întreagă. Mi se face milă de mine și merg la bucătărie. Nu-mi convine nimic. Mă întorc în baie și fac un duș. Mă spăl cu săpunul adus de acasă, cadou de la Silvia, de la savoneria artizanală de pe Coasta de Azur. Gândul la Europa mă înduioșează. Amintirea ei. Parcă mi-ar fi luat-o cineva.

Ieri am îmbrățișat o englezoaică în Muzeul Bardo. La etajul al doilea a apărut din senin o pisică foarte frumoasă, cu pete galbene și maro. În orașul acesta pisicile sunt agreate, nu tratate cu respect, dar hrănite. Depășesc numărul cerșetorilor. M-am aplecat să o mângâi. Mi-a sărit în brațe și a început să se lipească de mine cu cele mai tandre gesturi închipuite. M-a mușcat ușor de braț, a intrat pe sub șalul meu, s-a alungit până la bărbie. Imediat m-am gândit că e spiritul cuiva de aici, întrupat în pisică, și vrea afecțiune. Poate în alte timpuri era o cerșetoare pe drumurile Cartaginei. Avea tălpile galbene și pielea pictată cu hena. Poate era una din soțiile neiubite ale sultanului, cea mai sfioasă. Poate fusese alungată de un bărbat gelos. Am purtat-o în brațe prin fața soțiilor de împărați romani, a îngerilor grotești și a alergătorilor de maraton. Am oglindit-o în vitrinele cu podoabe de preț, grele de pietre verzi și rubinii. Am închinat-o pescarilor din mozaicurile imense. Am trecut dintr-o sală în alta cu ea  ca și cum aș fi adus o ofrandă zeilor. M-a privit tot timpul, apoi a sărit în spatele unui zid și s-a făcut nevăzută. Cu coada ochiului am zărit o femeie albă, preocupată să facă poze. Poate ne-a pozat și pe noi. Au trecut minute bune în care singura mea grijă a fost pisica, fără să-mi dau seama când mi-am pierdut banii din buzunar. Am observat abia în taxi. Șoferul a întors, am revenit la muzeu și am căutat-o. Era în fața unor vitrine, admirând podoabele șiite. A fost suficient să mă apropii de ea și mi-a întins, vizibil bucuroasă, fișicul, exact așa cum fusese în buzunarul meu. Era englezoaică. Angajatul și-a anunțat prin stație că o englezoaică i-a înapoiat româncei banii pierduți. Un eveniment rar în partea aceasta de lume. Atunci am îmbrățișat-o împreună cu toată cultura sănătoasă a Europei.