În Tunis lumea e dinamică. Stau să privesc și îmi zic că e literatură. Viața e literatură sau literatura e viață, habar nu am. Au încercat alții să o lămurească. Vine și rândul meu să fac teorie literară și filozofie de alcov în noaptea de Revelion.

Științific, știu de ce și-au dorit oamenii să măsoare timpul, aplicat la modul meu de existență, nu. Sunt dintre aceia care pot rămâne ore întregi în fața unei mirări fără să se uite la ceas. Toate întâmplările ar trebui să aibă un preludiu și un postludiu. Să ne pregătim pentru mersul la piață, de exemplu. Să fim cu mintea acolo. Să ne întoarcem imaginând ce gătim cu minunățiile din coș. Iată primele cuvinte care îmi vin în minte când mă gândesc la piața de aici: abundent, proaspăt, sănătos și gras. Curmalele sunt pline și grase, portocalele, proaspete, cu multe, multe frunze verzi, lămâile, crude, salata, sănătoasă și stufoasă, ceapa, uriașă, cartofii, inegali, plini de pământul galben al Africii, ca mâinile vânzătorilor cu fețele arse de soare. Păstăi verzi ce stau să pleznească. Boabe colorate ca mărgelele. Șiraguri grele de  ardei iuți și roșii, atârnate de-a lungul pereților. Gombos crud, gnaouia, în dialect tunisian, mult prea scump pentru bugetul zilnic. Cultivat până nu demult în Marsa,  producția s-a restrâns pentru că locul agriculturii a fost luat de cartiere noi, de lux, citesc pe google. Morcovi supli, movulii, fenicul obraznic de alb, alături de dovleacul, obraznic de galben. Semințe la care nu le cunosc numele și rostul în bucătărie. Sunt de nici trei săptămâni în Tunis și caut să înțeleg ce mi se întâmplă, nu am ajuns încă la nivelul excursiilor pregătite, a drumețiilor lungi. Mai lungi de cei cincisprezece mii de pași pe care i-am atins de patru ori până acum. Nu îndrăznesc să întreb vânzătorii grăbiți, majoritatea vorbitori de arabă, ce scrie pe bilețelele din fiecare coș. Nu văd pe nimeni făcând poze, lumea a venit să târguiască, e grăbită și gălăgioasă. Locuiesc în centrul orașului vechi, unde clădirile au fost cândva arătoase. Acum sunt ca un bărbat neîngrijit. Dacă l-ai duce la frizer, l-ai îmbrăca bine, ar deveni atrăgător.

Am capul plin de artificii chiar dacă nu e picior de steluță afară, însă e ajunul Anului Nou. Orașul e acoperit de un cer fără nori. Un fel de pâclă albăstruie întinsă peste tot. Din când în când străbate lumina de undeva din lateral, fără a crea tunele luminoase, cum se întâmplă toamna sau iarna, acasă. Dinspre țărișoara mea creață primesc continuu urări de an bun. Îi știu pe toți, cum aleargă prin magazine, la prieteni, restaurante. Cum se privesc în exces, femeile, în oglinzi. Cum curge culoarea din rujuri și pudre, parfumuri, din sticle marcate în auriu, tutun bun, vin și tărie, torturi și prăjituri, unse în cacao, frișcă și caramel, fructe, așezate în piramide, fântâni de ciocolată. Foc de artificii. Încerc să înțeleg bucuria oamenilor pentru ultima zi din an. Au ajuns să-l trăiască întreg, complet, în caz că asta era dorința la sfârșitul celuilalt. Dacă vezi drumul care se îngustă, se face doar cale de picioare, veselia încetează. Dacă privești în urmă și în loc să vezi un câmp întins, vezi tot o cale de picioare, veselia încetează.

Pe stradă, multe femei duc cutii cu torturi, semn că doamnele nu mai gătesc, au altele de făcut. Poate un brushing, foarte la modă. De când am venit, ca o româncă învățată cu răsfățul unui păr bogat, caut locuri unde să-mi spele cineva părul cu delicatețe, să mi-l mângâie cu un masaj fin și să mi-l pieptene ca pe o mătase. Am deja trei experiențe. La prima, părul mi-a fost spălat puternic cu mult șampon sau, oricum, cu mulți clăbuci. Tras cu o perie mică. A rezultat, un păr întins, aspru, cu miros de fum, despicat la vârfuri. A doua experiență, un salon luminat în albastru și roz, de sub plafoane artificiale, cu paznic la intrare. Orice propunere am, mi se îndeplinește verbal. Se adună toate fetele din salon, le arăt o fotografie cu părul meu, odată mătăsos și lung. Exclamă ca și când ar fi o bagatelă. Vorbesc repede, în arabă, în timp ce mă împing spre scaunul de lavage. Mă spală Basma, semn că ea are dreptul asupra podoabei mele blond-aurii. E mai puțin clăbuc, dar șamponul nu alunecă peste tot. Nu îmi exprim părerea, să nu fac pe deșteapta. Rău fac. Basma îmi lipește părul de cap cu o periuță ceva mai mare decât cea de dinți. Îmi trage șuvițele în toate părțile, îi zâmbesc chinuită și abia aștept să scap. Mă mai invită și la tuns. Bine, zic. Choukran. Beslama. A treia, Lamia, o tunisiancă drăguță care nu știe strop de franceză, mă spală cu un produs bine mirositor. Rostește cuvântul magic brushing, dau din cap să nu mai încurc lucrurile. Are o perie mai mare și o manieră de a usca părul asemănătoare cu ce cunosc eu de acasă. Doamne ajută! Îmi lipește părul de cap, dar rămâne mătăsos și miroase bine. Costă cu doi dinari mai mult pentru că sunt produse de calitate, înțeleg. A patra oară îl voi reteza scurt și scăpăm de aceste întâlniri nefericite.

Net slab, dar suficient să primesc mesaje standard de la amicii de Facebook. Chiar nu-i înțeleg de ce își pierd vremea cu niște clișee pe care nici nu le deschid. Primesc același mesaj de la douăzeci de persoane. Le scriu câtorva prieteni apropiați, vorbesc cu alții. Îi cer fiului meu un film. Îmi promite parola de la Netflix și îmi  atrage atenția că pot deveni dependentă. Mă întreb de unde știe. Am în laptop cele zece episoade din The Young Pope, pe care le iau cu mine oriunde. L-am revăzut de Crăciun. Îmi repet numele regizorilor geniali din capul meu. O rupere de ritm ca cea pe care o trăiesc acum îți restrânge valorile în care crezi sau credeai, oamenii care contează, scriitorii, artiștii care te-au educat sau salvat cândva. E primenitoare, aș zice.  Paolo Sorrentino e unul dintre ei. Iar Jude Law în rolul tânărului papă nonconformist, postmodern, dar fundamentalist, în același timp, contradictoriu, ingenuu și diabolic, prietenos și disprețuitor, dar sfânt este artă în artă. Filmul, în spatele subiectului, incendiar pe alocuri, este o abordare a simplității, cum face mereu regizorul. Tăcerile, jucate admirabil de toate personajele filmelor sale, sunetele naturii, un vânt care devine personaj, rugăciunea, durerea. Profunzimea lucrurilor și a ființei umane, asta caută Sorrentino.

De când am ajuns, pe lângă, aproape, zilnicele plimbări la institut, unde am aranjat sala de curs (televizor, calculator, video proiector, imprimantă, bibliotecă, postere cu români celebri etc.), citesc și mă uit la canalul arte, pe care în ultima vreme nu l-am mai avut acasă. Filme și reportaje excelente. Astăzi a fost un documentar despre Maroc, în trei părți colorate: alb, albastru și ocru. Fiecare parte trata latura culturală, economică, social-istorică, identificabilă cu această culoare. După-masă, Concertul de Crăciun de la Veneția, interpretat de Orchestra Filarmonicii Fenice.  Am găsit aici cărțile Danielei Zeca-Buzura, scrise după experiențele sale în Africa. Istoria romanțată a unui safari  nu aș fi citit-o cu plăcere dacă nu veneam în Tunis, unde are loc povestea de dragoste a europencei Darielle cu arabul Mehria. Nu vibrez la nebunia de comparații și asocieri, dar citind-o, descoperi un mod de a povesti asemănător poveștilor arabe. Asta e cea mai însemnată calitate a cărții. I-am descoperit în micuța bibliotecă virgină (eu sunt primul lector de română în Tunis) pe Cioran, Eminescu, Ștefan Agopian, Mircea Cărtărescu, Matei Vișniec, Dan Lungu, Florin Lăzărescu. Am adus cu mine M. Blecher. Opere, ediția îngrijită de Doris Mironescu, pe ea o port ca pe filmele lui Sorrentino, Psalmi de Radu Vancu, pentru că nu am apucat să o citesc înainte de a pleca, asta s-a întâmplat imediat după Târgul Gaudeamus. Poemele Anastasiei Gavrilovici și ale Marianei Codruț le-am citit în cele optsprezece ore de mers cu trenul de la București la Arad. Trandafirul negru, CD – cartea cu poeme de Ștefan Aug. Doinaș, îngrijită de Marius Chivu și Arta de a călători de Alain de Botton, luată mai mult ca o nostalgie a lecturii în aeroporturi. Pe lângă alte multe studii profesionale. Am lăsat acasă un metru de cărți să-mi fie trimise, dar nu știu când se va întâmpla. Mi-am mai cumpărat aici Les paradis des femmes de Ali Bécheur, un scriitor tunisian, premiat. Voi avea ce citi, însă ceva lipsește.

Nu mi-a plăcut niciodată Revelionul. Nu-l recunosc necesar mai mult decât să se anunțe public schimbarea unei cifre. Toată imaginația din timpul anului îngheață și rămâne prostul gust pe ultima sută. Se mănâncă fără măsură, se cheltuie mult, se bea fără stil. Da, pentru că și  băutul are stelele lui. Băutul didactic, în familie, la masa de duminică, lângă sarmale, care apropie, educă sau „bune practici în familie” Băutul în oraș cu colegii, camaraderesc, fără a depăși limita rătăcirii drumului spre casă, te face bărbat. Băutul la chef, cu prietenii, fără excepții. Este băutul de anduranță. Poți dormi peste noapte în aceeași cameră cu cel mai antipatic, fără să-i mai simți respirația, care, de fapt, te deranjează. Băutul rafinat, la restaurant, care permite o ușoară însuflețire a atmosferei, degustarea informată. Impresionarea (ne)cunoscătorului. Băutul tragic, ca rezolvare în fața problemelor lumii, fără alternative. Se mai numește băutul creativ. Băutul dramatic sau pe ascuns, când cel beat joacă rolul celui treaz. Implică artă de înaltă calitate. Băutul de cursă lungă,  de durată, când nimeni nu te mai întreabă de ce. Faza în care se trece pe trotuarul celălalt. Băutul jenant e fără stea, produce jenă celui care te vede, celui care trăiește cu tine, celui care te ridică din stradă și anunță 112. E faza cea mai de jos. Jenă și durere.

Să nu încep anul fără poezie, las un poem rostit de Ștefan Aug. Doinaș, Lene. Îl rostesc și eu cu voce tare în timp ce tastez cuvânt după cuvânt:

Prin papură și sălcii plângătoare

amiaza cade-n ape, fulgerând.

Ca mlaștinile ne-am umplut de soare

și de întunecime, rând pe rând.

Parcă de veacuri stăm așa-ntr-o rână:

trec păsările către sud, și vin,

și codri noi se iscă din țărână,

și anii grei ne-mbată ca un vin,

și-un alt popor trăiește sus pe munte,

și-aceeași ciocârlie cântă-n vânt,

și stelele pălesc la noi pe frunte,

și nu grăim în veac nici un cuvânt.

Închiși în noi, ca semnul într-o carte,

Tânjim în orizontul nostru mic.

Suntem sătui de dragoste și moarte,

Și niciodată n-așteptăm nimic.

La mulți ani!