Pisica galbenă a trecut astăzi, dar nu a mai interesat-o conserva de pește. Era în drum spre alt acoperiș. E ziua în care nu știu să povestesc. Rămân blocată în mine și nu iese nimic de acolo. Sunt vulnerabilă și mi-e frică de oamenii din jur. Merg pe stradă pe lângă ziduri. Hoțul m-a privit în ochi. Ai lui erau rotunzi și verzui, diferiți de ai oamenilor de aici. Nu a așteptat. Hoții nu au răbdare, și lor le este frică. Am scăpat unul de celălalt. Începem să ne liniștim. Nu am mai întâlnit frica de multă vreme, dar ea e mereu aproape, e suficient să fiu luată prin surprindere și ea se strecoară ca printr-o ușă uitată deschisă. Dinăuntru schimbă tot pe dinafară. De ea nu știu cum să scap. Calcă pe urmele mele, iar dacă nu mă grăbesc, mă calcă în picioare. Am devenit vulnerabilă, închid ușa cu cheia și o las acolo, fac scenarii, verific închizători. Amin, bărbatul din rasă galbenă corcită cu rasa neagră, m-a asigurat că acasă nu mi se poate întâmpla nimic, a verificat el, că sunt în siguranță. Îl cred, dar după lacrimile acelei zile inima s-a făcut cât un pui de pasăre. Poate că așa e ea de obicei și n-am știut niciodată. Nu am căutat-o până atunci dacă e la locul ei. Dacă ar vrea să locuiască în altă parte a trupului. Frica e pasărea de pradă. Rămân peste noapte cu puiul ăla de pasăre.

Micul dejun – curmale, fructele finicului, cel pomenit de treizeci de ori în Biblie. Sunt mult mai bune decât ce găseam eu în comerț. Sunt cărnoase și plăcute la gust. Atârnă de paie galbene, așezate ordonat, de-o parte și de cealaltă. Ai putea crede că departe de prieteni devii trist. Am dobândit o filozofie: când trăiești simplu, tristețea e mult mai îndepărtată. Depinde unde îți ții prietenii, în cap sau în piept. Ca în muzică, respirația. Le poți scrie scrisori, te poți întâlni cu ei în locuri necunoscute până acum. Nu am ieșit de două zile din cameră pentru că am luat un virus care mi-a transformat întreg trupul într-o masă de mușchi moi  și dureroși. Fără vlagă. Cad ușor într-un somn lung și odihnitor, ca după el să mă ridic și să funcționez bine până obosesc din nou. Ieri m-am hrănit cu rodii, portocale și curmale. Mi-am cumpărat și niște mere să le simt mirosul. Bietele, au un miez măcinos, deloc îmbietor. Ce să fac eu cu ele, le voi înlocui cu fructele pământului de aici. Care încep să-și facă loc pe cerul gurii mele.