89851119_3179599525392328_1139319373245186048_o

Îmi măsor corpul bucată cu bucată, îl analizez ca pe un necunoscut. A crescut, fără să îmi dau seama. Am încetat să-l mai urmăresc când au apărut alte corpuri care m-au preocupat. Până atunci l-am măsurat, l-am privit pe furiș în oglindă, l-am închipuit mare. Mi-am atins sânii și aș fi vrut să crească mai repede. Mi-am înălțat tălpile cu pietricele în ciorapi. Îl întind, fac puțin sport, mângâi pielea gleznei. E foarte fină, dar plină de linii subțiri. Trebuie să uit vârsta lui tânără, când ieșea cu pieptul dezgolit în fața lumii și dinții cruzi rodeau guma și umflau baloane. Uit cum a tremurat prima dată. Cum a strigat. Cum s-a  chircit. Corpul a rămas acolo să materializeze virtualitatea. Reinstalez varianta nouă și o învăț. Vremea COVID ului m-a prins în experimentul vieții mele. Dacă nu schimb, voi muri. Îl trăiesc singură, într-un apartament de cincizeci de metri pătrați, la etajul întâi, într-o clădire cu lift și parcare subterană. Cu Hassan la intrare, care se joacă pe laptop, hrănește pisicile străzii sau fierbe un ceai amețitor de verbină cu mentă. Mă îmbie de fiecare dată. Urc cu paharul de sticlă, proaspăt clătit, în mână.  Tinerii gălăgioși care lucrează la firma de alături s-au oprit din râsul început în zece decembrie, ziua când am ajuns în Tunis. Mă uit la televizor pe singurele posturi franțuzești pe care le am. Mă gândesc la proiecte literare, fac propuneri, primesc sugestii. Fixez cu privirea lucrurile din jur și le inventariez. Am prins în perete oglinda cu ramă din lemn. Am agățat harta albastră a golfului La Goulette de aparatul de aer condiționat și mi-am cumpărat vopsea albastră pentru peretele din terasă. Va fi albastru ca cerul Tunisiei.

Am intrat în balonul fricii fără să mai stau pe gânduri. Știrile proaste m-au afectat. Cobor pe scări ca să nu intru în lift după cine știe cine. Port mască și mănuși chiar dacă nu ating nimic și oamenii trec pașnic la distanță. Doar ieri m-a încercat tusea din ianuarie pe care o țin cât pot, dar se pornește când nu mă aștept. Bărbatul din stânga mea a făcut brusc un pas lateral. M-a pufnit râsul. Sub mască poți râde fără să se vadă. Azi, la coadă la pâine eram eu și o femeie cu burka. Ni se vedeau amândurora doar ochii. Ne-am privit. Cine știe dacă a zâmbit sau s-a încruntat. S-a ferit de mine tocmai pentru că eram atât de oblojită.

Va fi o altă lume după izolare. Mai bună, trag nădejdea. Ființei umane i s-a pus frână. Vom vedea cum știe să-și folosească repaosul. Explodează plămânii umani ca să renască plămânii planetei. E o jertfă la mijloc, dar ne facem că nu înțelegem parabolele. Ni se pare că ceea ce ni se întâmplă nouă nu li s-a mai întâmplat altora. Suntem naivi și fricoși. Măcar de-am avea naivitatea sănătoasă a unor copii de șapte ani.