COVID-19-CoverCând eram mici, într-o zi am făcut scenariul morților noastre. Mama cocea clătite în bucătăria de vară. Farfuria se înălța sub ochii mei flămânzi. Mirosea atât de tare a aluat cu ou și lapte, a aluat prăjit. Vorbeau despre mine ca și cum nu aș fi fost acolo. Mi-am strâns buzele să plâng. Nu au curs lacrimi, a rămas doar fruntea încruntată. Când vom muri, credeam că dacă suntem surori trebuie să murim împreună, tata să pregătească o singură groapă pentru amândouă. Voi sta cuminte, promit, cu picioarele întinse. Și nici nu o voi săruta pe ceafă. Nu o voi mușca de mână. Nu scot un sunet. La început, m-au ascultat fără să spună nimic, apoi m-au alungat ca pe un spirit rău, prevestitor. Acum sunt conștientă că nu vom muri împreună și nici în ordinea nașterii. Dar ea este în pericol. Am întrebat-o timid ce face. Coronavirusul mi-a redat umanitatea, conștiența pierdută pe traseu.

Sora mea este mai mare decât mine cu cinci ani. Nu am încetat niciodată să ne jucăm de-a fetițele care își vorbesc, se ceartă și se împacă. Nu mi-am imaginat cât de aproape poate fi moartea. Când am aflat despre coronavirus, i-am înșirat în gând pe cei apropiați, în posibil pericol. Părinții sunt în cer, în deplină siguranță de virușii pământești. Ceilalți dragi se vor proteja, vor sta mai mult în casă, se vor uita la filme, vor citi sau vor scrie. Deodată mi-am dat seama că sora mea lucrează în fața virusului, în nordul Italiei, într-un spital. Am intrat în panică. Ce mă fac eu dacă ea pățește ceva? Nu am asociat-o niciodată cu absența. Ea e acolo, fie trimite mesaje, fie nu. Aceeași pe care o știu, sora mai mare, cea responsabilă de propriii copii și de copiii altora, cea îngrijorată de bătrânii bolnavi, de nefericiții lumii, prietenă cu toate viețuitoarele pământului.

Nu aș fi vrut să îi trezesc vreo teamă ascunsă, am întrebat-o cum e în spitalul ei. Nu mi-a răspuns la întrebare, dar mi-a trimis imagini cu toporași la margine de trotuar, și un corcoduș înflorit. După câteva zile mi-a spus că o ustură mâinile de la dezinfectant și mănuși. Că mor pacienții care au boli grave, în stadiu terminal. Că un nou-născut s-a vindecat. Că o colegă s-a infectat și e sub tratament. Apoi, iar poze făcute cu telefonul la diverse plăntuțe înflorite, păpădii ascunse între frunze uscate, muzică bună, filmulețe cu iezi, pisici, căței. E fragilă și se luptă cu moartea care pândește. O îmbunează cu floricele abia răsărite. Cu muzică de chitară. O sperie cu aparentă ignoranță. Sub scutul ei de flori stă frica pe care o avem în noi în momente ca acestea. Trăim un război împreună. Ea, în Italia, eu, în Tunisia. Fiul ei cel mare, în China. Cel mic, în București. Iubita lui în Berlin. Al meu, în Arad. O familie cât o lume. Fiecare are strategiile ei de salvare. Eu fac planuri, pornesc proiecte, citesc. Mă lupt cu mine însămi mai mult decât mă apăr de viruși. Stau izolată, dar nu îmi convine izolarea impusă. Țin legătura cu studenții, colegii și prietenii. Trimit mesaje în sticle. Nu vreau să dispar. Teama că rămân fără internet este egală cu cea că aduc un virus în cameră. Îmi descopăr camera, spațiul în care locuiesc. Mi-o imaginez pe egipteanca ce a locuit înainte. Ating lucruri și mă sperii. Am senzația că o ating pe ea.