8e99e6550626d2a9cdeabc8f9859ec32

Stau în izolare de o săptămână și jumătate. O nimica toată raportat la marii izolați ai istoriei. Nu am văzut niciun om, nicio mașină, niciun copac. Câțiva porumbei, care vin stingheri, câte unul, și pisica cea galbenă despre care am povestit deja. Am devenit foarte activă în virtual. Scriu la jurnal. Citesc articole, dar nicio carte până acum. Am scris două poeme. Fac anchetă printre scriitori, să văd ce fac și ei în aceste vremuri. Nimic neașteptat, își continuă izolarea, scrisul, îndoielile. Alții sunt dureros de realiști. Răspunsul lui Cristian Fulaș mi-a dat ziua peste cap. Sunt recunoscătoare că a fost creată specia scriitorilor. Ființele acestea fragile în stare să reconstruiască lumi din temelie. Atât de rare și atât de hulite. Atât de dorită compania lor erudită și atât de neglijați de miniștri și ministere. Izolarea va scoate literatură bună.

Mă cuprinde frica, uneori. Nu vreau să pierd pe nimeni în acest război. Îmi fac inventarul oamenilor pe care pășesc. Le scriu. Îi caut. Sunt ei, aceiași, ca în vremurile bune. A trecut doar o săptămână mai serioasă. Beau ceai de mentă cu verbină și miere de eucalipt. Mierea aceea cu gust de sirop de tuse, în ceai e o minune. Am descoperit verbina, care se vinde uscată, în mănunchi sau plicuri generoase. Ceva mai aromat pentru ceaiuri și sosuri nu am cunoscut. Încep proiecte, continuu proiecte. Vreau ca SAD, festivalul meu de literatură, să fie virtual la ediția a șasea. Nici nu se poate altfel. Pregătesc un interviu cu Aymen Hacen, cunoscut scriitor tunisian, pasionat și de Cioran. Aseară a răspuns la cele două întrebări pentru anchetă. Zâmbesc. Nu fac diferența între textul lui și celelalte texte ale scriitorilor români. În ultimele săptămâni, viețile noastre, ale tuturor, seamănă. Viețile noastre vorbesc o singură limbă. Gătesc. Mănânc bergamote și halva. Când am intrat în izolare, mi-am cumpărat două tuburi de vopsea, o pensulă și o sticluță de diluant. Vânzătorul m-a întrebat la ce-mi trebuie. I-am zis că vreau să sperii Coronavirusul. A zâmbit. Acum vreau să-mi imaginez marea, când deschid ochii. Ieri am dat cu vopsea albă, iar în zilele următoare, dacă e soare, vopsesc linii albastre. Este peretele pe care îl văd când mă trezesc dimineața.

În ziua a treia de izolare am ieșit să-mi plătesc internetul. Strada pustie, singure femeile de la serviciul de salubritate încercau să doboare cu mătura, peste un zid, câteva portocale. Cu veste fosforescente, ușor de remarcat, și eu, cu trenci și bască bej, accesorizată cu mască și mănuși medicale. Am vrut să le fotografiez, dar mi-a fost rușine. La Carrefour deja se întinsese  o coadă imensă, iar la intrare erau garduri de fier. Nu am intrat. M-am spetit zilele trecute cu plase pline de lipii libaneze și tunisiene, crutoane, ouă, conserve de mazăre, ciuperci, humus, pește, căpșuni, paste, orez, cuscus, făină de ovăz, ceapă, cartofi, dulceață de smochine și de portocale, curmale, bergamote, mere, clementine, mandarine, usturoi, lămâi, napolitane, halva cu semințe, biscuiți, porumb pentru popcorn, busuioc, verbină, cimbru, piper, ghimbir, varză, spanac, broccoli, roșii, castraveți, sos tomat, semințe de muștar, unt, ulei de măsline, castron pentru salate, brichete, lumânări, scotch, detergenți, balsam de rufe. Apa mi-a cumpărat-o Hassan, patruzeci de litri. Mi-a zis că face bine la sănătate și a dat din mână a nepăsare când l-am întrebat dacă și-a făcut cumpărăturile.

Mă uit doar la Euronews, CNN, ARTE și TV5Monde. De acasă, am informatorii mei siguri și constanți. Îmi ajunge. Despre ce se întâmplă în lume mă informează colegii lectori, pe grupul de WathsAap. Așa am ajuns să ne cunoaștem, transmițând știri din țările în care ne aflăm. Despre ce se întâmplă în țară, ne scrie directoarea institutului, care nu uită să ne ureze „noapte bună!”. Virtualitatea este confortabilă. Scriem cu afecțiune, fără să ne cunoaștem. Povestim despre ce măsuri se iau prin universitățile noastre, unii împărtășesc experiențe. Este încurajator să știi că situația ta nu e singulară.

Radu Vancu a trimis un mesaj membrilor PEN, la fel de solidar, în liniște și izolare. Nu voi putea niciodată trăi departe de poeți și de oamenii care scriu și pentru care scrisul înseamnă viață. Nu mă interesează cei care reușesc în leadership, nici cei care elaborează cursuri motivaționale. Nu este mereu bine și nu va fi totul bine. Mereu vor fi boli, oameni care mor, familii destrămate, copii uciși, războaie, drame interioare. Cum le poți ignora? Cum poți întoarce capul și merge mai departe? Încurajările devin cinism, de multe ori.

Azi am spus Tatăl nostru. M-am gândit la pâinea noastră cea de toate zilele care le lipsește atâtor bătrâni și bolnavi izolați la domiciliu. Și ne iartă nouă ignoranța care ne-a adus aici. Și pe aceea când auzim că a murit un bătrân de Coronavirus și respirăm ușurați. În acest nou război, bătrânii sunt în prima linie. Halal nouă, umanitate! Ne bucurăm, în sine, când vedem cum cad și noi rămânem în picioare. O fi și asta o parabolă. Câtă tristețe este în sufletul unui om când se știe victimă sigură. Niciodată nu avem maturitatea și înțelepciunea jumătății, măcar, a vârstei noastre. Oare a fost vreodată umanitatea empatică în afara cuvântului „frate”, pe care-l promovează marile religii?

A murit Paul Goma. Neputință. Ignoranță. Rușine. S-a înroșit mediul virtual de reproșuri și vaiete tardive. Suntem prea mici pentru conștiințe atât de mari.

foto: joannagoddard.blogspot.com