Astăzi părul îmi miroase a lemn ars și a fum de casă veche. E un miros căruia nu-i găsesc explicație. Am ieșit să cunosc orașul în splendoarea lui. După ce am ocolit Avenue de la Liberté, să mă familiarizez cu împrejurimile, am dat peste străzi pline de pisici și clădiri cu rufe atârnate la uscat, palmieri sfâșiați  cu mormane de frunze de doi metri alături. Mi-am făcut un selfie lângă un palmier înalt și suplu, cam pe furiș, pentru că nu am văzut turiști prin oraș. La un colț, peste liniile de tramvai, mi-am tras sufletul lângă niște tarabe cu cărți. Cărțile liniștesc, pun gândurile și fricile în ordine. Toți autorii adunați în esențe fine, vieți peste vieți, șoapte peste șoapte. Afară se vindeau cu trei-cinci dinari, iar înăuntru prețul sărea la zece-douăzeci de dinari. Am întrebat de autori contemporani tunisieni, iar vânzătorul mi-a arătat niște cărți de istorie a Tunisiei și romane istorice. Alături era critică și teorie literară de cea mai bună calitate, în franceză. Nu am zăbovit mult.  În Tunis se întunecă repede. Vezi cum locul luminii e vânat de noapte. L-am întrebat dacă știe cumva în ce direcție este Catedrala Catolică. Mă invitase Paula, o austriacă ce trăiește în Tunis de treizeci de ani, la un concert de Crăciun, și îmi ziceam să merg în recunoaștere. Vânzătorul m-a sfătuit să urmez linia de tramvai până se bifurcă, apoi să o iau în dreapta și să tot merg pe Avenue Bourguiba până ajung. E lângă Ambasada Franței.

Am pornit o adevărată cursă contracronometru, pentru că dacă nu se respectă semnele de circulație, fiecare merge pe unde-l taie capul. Am sărit câteva linii, m-am oprit brusc lângă un vânzător de migdale coapte. Purta o tunică albă și un fes roșu. Mi-a atras atenția un mic târg cu  două tarabe în curtea din spatele moscheii, despărțită de un gărduleț ușor de sărit. Am luat-o pe lângă gard, dar la jumătatea drumului mi-am dat seama că nu e niciun drum, doar liniile de tramvai și câteva peroane înalte, pline de călători. M-am strecurat cum am putut mai bine printre oameni să nu ne atingem și am ajuns la bifurcație. Ei, deja aici începea orașul. Așa da! Mirosind a fum și a casă veche, am poposit în fața unor comercianți locali care vindeau miere „bio”, obiecte din lemn „bio”, creme de corp, uleiuri de păr, pudră de gomaj și alte minunății „bio”. Cum te apropii de tarabe ești aspru îmbiat cu de toate. Până să mă dumiresc, am lins mierea de pe o linguriță de plastic și mi-am întins încheieturile pentru a fi unse cu ulei de migdale și de jasmine. Pielea îmi miroase deja a orient, plec narcotizată cu grijă să nu mă calce vreun pieton, că de autobuze, scutere, autoturisme mă feresc deja. Toate mijloacele de transport sunt ticsite. Cunosc foarte bine senzația când trebuia să stau cu nasul în pieptul unui necunoscut și îmi ridicam bărbia doar să respir. Era autobuzul cu navetiști din generală.

 Catedrala Catolică a fost deschisă publicului până înainte de Revoluția din 2011. După aceea a fost închisă din motive de securitate. Acum stă înconjurată de gard și e deschisă doar pentru unele evenimente anunțate. Peste drum răsună în boxe o voce de bărbat. Nu-mi dau seama dacă e o rugăciune sau o conferință. Intru în cortul alb, care pare a fi un mic târg de carte. Încep să răsfoiesc cărți scrise în limba arabă. Amețesc, la propriu. E senzația aceea ciudată de invers, de nepotrivire, de lipsă a soluției. Probabil așa par și cărțile noastre pentru un cititor arab. Pe stradă e un mixt între rămășițele eleganței franțuzești, obiceiurile casei, franceza îngrijită și manierele educației autohtone. În parfumeria de la colț, păzită de un gardian, vânzătoarele nu vorbesc franceza, decât la cerere. Unele nici așa. Sunt tinere. Garcon-ul unui restaurant a ieșit în stradă cu meniul, dar trecătorii îl ocolesc fără să-i zâmbească. Nici el nu prea îndrăznește să insiste, cum ar face un francez, de exemplu.

Telefonul mi-a înregistrat cincisprezece mii de pași. M-am lămurit cum e cu pisicile aici. Sunt tolerate și independente. Astăzi mi-a venit pisica cea galbenă pe terasă. I-am deschis imediat ușa, dar nu a vrut să intre. I-am adus o bucată de brânză topită. Atât aveam comestibil pentru pisici. Ana m-ar contrazice. A mâncat jumătate, îi era foame, apoi a luat-o pe cealaltă și a sărit zidul. A revenit. Am fugit în bucătărie după încă o bucățică. Îi trecuse foamea. Am încercat să o mângâi pe cap, dar s-a zbârlit la mine. Pisicile sunt mai independente decât femeile. Am mai adus spre impresionare o conservă de pește. A lins-o pe toate părțile. Am cucerit-o, sper, pentru încă o zi.