764cf4e7a94a576061b5a088c66addb0

Am depășit perioada în care nu priveam oamenii în față, ci gesturile lor. Le ascultam vocile și mă feream, să nu mă atingă. Urmăream dacă e cineva în spatele meu și încercam să-i anticipez intențiile. Îi vedeam pe vânzătorii de citrice și curmale, știam exact cum le sunt aranjate tarabele, ce spun, ce gesturi fac, cum își stivuiesc marfa. Dar nu le știam chipul. Mâinile vânzătorilor de legume, negre, muncite, pline cu praf galben de la cartofi și ceapă. Tivul de juba, fluturând peste picioarele goale ale băieților de la moschee.  Pânza neagră de burka pe trecerea de pietoni, ca o fantomă în lumina zilei. Lustragii, les cireurs de chaussures, așezați pe scăunele mici, cu mesele pline de tuburi, perii și pietre colorate, în așteptarea pantofului întins, pe care să îl ia delicat între genunchi. Am învățat cum merg femeile pe stradă, cum își mică fesele, brațele. Le-am studiat linia piciorului, glezna puternică, spatele masiv și sânii plini. Știu cum stau bărbații în cafenele sau când fumează narghilea, picior peste picior. Aerul cald din dreptul cutiilor de tablă în care se menține jarul. Parfumul pulverizat pe stradă de o vânzătoare de parfumuri, ca un val de aer, care m-a narcotizat într-o amiză. Știu cum vinde la colț tunisianul bătrân, cu chéchia vișinie de lână,  fricassée umplut cu ton, ouă, harissa și zitouna. Sau cum frământă tunisianul tânăr, aluatul pentru chapati. Spune doar câteva cuvinte în franceză și le rotește în funcție de cerere. Cum prăjește ompleta direct pe plită, apoi taie plăcinta aceea ca un langoș, în două, și o unge cu sosuri iuți.

Astăzi am început să mă uit la chipul oamenilor. Parcă aș fi descoperit un nou continent. Chiar azi când doi bărbați s-au aruncat în aer, încercând să intre în perimetrul Ambasadei Statelor Unite. Au murit, împreună cu un polițist. Tunisienii sunt înțelepți în privința promovării turistice și culturale a țării lor. Nu știu cine au fost cei doi sinucigași, dar știu că oamenii pe care eu îi cunosc nu ar aproba un astfel de gest. Trec de la una la alta. Poate dacă oamenii s-ar privi în ochi, curioși de trăsăturile celuilalt, ar înceta să mai ucidă sau să moară. E un miraj pierdut, dacă el a existat vreodată.

Înainte de prînz m-a sunat ambasadorul României să mă întrebe ce fac. Mulțumesc, bine. Alhamdulillah, îmi vine să răspund de când știu o brumă de arabă. Pe unde vă plimbați? Acasă. Foarte bine, stați în casă, atunci. Ați auzit ce s-a întâmplat. Nu! Habar nu aveam! De dimineață am căutat un parfum exotic pe internet. Ceva care să conțină iasomie, ambră, vanilie, patchouli și piper.  Ambasadorul nu sună fără un motiv bine stabilit și nu mi-a dat nicio veste proastă de când mă aflu în Tunis. Răul nu a ajuns la urechile mele, chiar dacă a fost în preajmă. Este printre puținele persoane care nu aduc vești proaste. Și dacă se întâmplă ceva, o altă veste bună, de rezervă, o anulează pe prima. Probabil se numește diplomație. Când ești singurul profesor de română într-o capitală a unei țări străine, și arabe, pe deasupra, un sprijin de acest fel îți dă sentimentul de familie. Cineva de acasă te caută, se asigură că nu ai probleme. Mai ales când ești un cetățean deloc comod, curios să descopere în fiecare zi, în fiecare săptămână. Iar eu mă număr printre cei care experimentează. Cred că acesta este rolul ambasadelor din lumea întreabă. Să le asigure cetățenilor lor confortul gândului că nu sunt singuri. Devin de-a dreptul înduioșătoare, dar astăzi m-am simțit în siguranță.

Poate de aceea românii devin patetici, și, în recompensă, le place să asculte muzică pe versuri îndoielnice. Greu de înțeles pentru cei rămași acasă. Sunt o străină din Europa. Nimic mai mult. O femeie albă care face zilnic același traseu, de acasă la institut și înapoi. Care merge la piață și se amestecă printre femeile cu voal, hijab, niqab sau burka. O femeie care stârnește curiozitatea altei femei, care vrea să o atingă. Curiozitatea copiilor din piața de vechituri. Insistența vânzătorilor din Medina. O curiozitate care nu știi în ce se poate transforma. La fel de curios este și bărbatul tânăr care încetinește mașina și te invită să urci. Și gardienii înarmați ai unei instituții publice prin fața căreia traversezi zilnic. Și paznicul hotelului din apropiere. Și bărbații de la agenția de imobiliare. Proprietara m-a sfătuit să port sacoșă de plastic în loc de poșetă, și voal. Am încercat, nu merge. Mă confund cu altcineva. Cu femeia care se ascunde, care în ciuda voinței ei își acoperă părul și o parte a chipului. Uneori, chipul întreg. Cu cea pe care o compătimesc și căreia aș vrea să îi fac o bucurie. Eu sunt o femeie liberă și așa voi rămâne, greu de supus unor convenții. Dar îmi recunosc fragilitatea sexului feminin, vulnerabilitatea de străină ce nu înțelege încă limba arabă decât pe frânturi. Mi se pare amuzant, însă, că limba pe care o învăț eu nu este întotdeauna pricepută de cei care vorbesc araba tunisiană, dialectul local.

Regăsesc la românii din ambasadă și consulat (pe ceilalți îi cunosc prea puțin) un fel de profesionalism cald, fără infatuarea  clasică, obișnuită în multe instituții românești. O căldură a unui popor despre care scrie în cărți. Manualele școlare din clasele mici, când România era patria mea plină de steaguri tricolore. Mă bucur copilărește când văd steagul fluturând. Respir ușurată. Tot ce nu a reușit să trezească în mine partidul, se deșteaptă acum la mii de kilometri. Am un drapel în sala de curs, la care trag uneori cu coada ochiului. Parcă aș fi un fotbalist când i se cântă imnul de învingător. În drumul meu, dimineața, trec pe lângă o școală. Aud imnul Tunisiei. E bine, e rău? Cert este că rămân cu Apărătorii patriei în minte și îl fredonez toată ziua. O formă de fuziune culturală.

Imagine preluată de pe Pinterest