94225817_242432163781251_5006698567276953600_n

Ploua atât de tare că din plafon începură să se scurgă stropi peste cartea din brațele lui. Locuiam la etajul întâi și nu-mi puteam explica. Apartamentul devenise de nelocuit, ploua peste tot. Am ieșit afară, am luat primul copil de mână și am plecat în căutare de flori. Creșteau în urma noastră, albe și ciorchinoase, acopereau realitatea în care ploaia inundase lumea. Capul celui mic se umplea de flori albe și mergeam așa de mână printre câmpurile îmbobocite. M-am trezit, iar afară ploua cu stropi mari și deși. E frumos când plouă tare. Ploaia cernută îmi dă senzația unui anotimp blazat fără termen. Stau în casă, e săptămâna a treia. Începe să îmi revină gustul și mirosul unor mâncăruri sau al unor momente. Mi-e poftă de sarmale cu varză acră și smântână. De ceapă verde, smulsă direct dintre straturi, de roșii mărunte crescute aiurea în lanul de porumb, și mâncate de oboseală și sete, de ciorbă cu smântână din prima recoltă de fasole verde, crudă încă, de gălbiori culeși după ploaie, de scrob cu lapte, frământat de mâini îmbătrânite, de măcriș sălbatic, mâncat pe burtă în iarbă, de plăcintă cu mac coaptă pe vatră, de… mă opresc.

**

M-am trezit cu imaginea unui rechin portocaliu care sfârteca mâneca bluzei mele roșii. M-am retras, dar dinții lui erau tot mai aproape. Aveam două variante, să-l las să continue sau să deschid ochii. Îmi place visul care îți lasă portița de ieșire. Nu te sufoci pentru că dacă întorci capul, te așteaptă realitatea. Știi asta și alegi cât vrei să mai stai pe acolo. Invers e mai greu, dar cu un psihotrop bun, reușești. Zilele-mi sunt pline de treburi. Mereu conectată la studenți. La colegii lectori. Cu un ochi în ograda scriitorilor români, de care mi-e dor și pe care îi simt ca pe o comunitate de salvamari. Cu alt ochi la volumul de poezii, cu altul, la încercările narative, cu altul la mine. Festivalul SAD din acest an va fi on-line. Echipa e tânără, Fata care cheamă corbii, Cea mai mișto fată de la regie, Pupicul, Cel mai trist poet din sud-estul Europei și eu, Maestră la întristări. Ei mi-au pus numele ăsta, ziceu că îi pot face ușor să se întristeze. Îmi face bine bucuria și tristețea lor venite dintr-un aparent nimic. Nu ne-am întâlnit niciodată pe viu, nu avem sincope în comunicare. Tineri, adolescenți, unii. Ei sunt legătura mea cu primăvara de anul acesta. Au exact forța firului de iarbă care iese din pământul abia dezghețat.

Am puține cărți aici. Citesc on-line, dar nu prea am stare. Prietenii îmi trimit pdf-uri. Nu mă uit la filme. Ultimul a fost Unorthodox, pe Netflix. Televizorul e mort. Nu mai am știri. Adorm cu Dulcea mea Doamnă/Eminul meu iubit și cu Sara de Ștefan Agopian. Am, de fapt, opera lui Blecher, biblia mea de zile ca acestea. Recunoscătoare lui Doris Mironescu, cel care s-a îngrijit, a prefațat ediția, și lui Șerban că mi-a dăruit-o.

Ascult muzică și păsări. V-am mai spus, cântă păsările ca în codru, dar nu vezi aripă de ele, nu e niciun copac în preajmă. Posibil să fie virtuale. Încep de dimineață și țin până seara. Noaptea latră gros doi câini. M-am urcat pe zid să-i văd. Sunt doi buldogi francezi, unul negru, mascul, și o femelă gri. Păzesc un spațiu, al unei discoteci, parcă. Ea m-a văzut prima, a stat și ne-am privit câteva minute, apoi s-a repezit spre zidul care ne desparte. Nu-l poate urca, dar au lătrat amândoi o vreme, iar eu am stat nemișcată. S-au oprit și m-au privit, apoi m-au ignorat și s-au așezat la locul lor. Aproape că mă simt o îmblânzitoare de monștri. Am căutat pe net cum poți îmblânzi câinii cu privirea. Nu mi-a dat niciun rezultat.

Copăcelul crescut în zid a dat frunzulițe crude, mai ales în partea unde avea câteva rădăcini. Atunci când l-am smuls, rădăcinile puternice i-au rămas în perete și doar pe unele mai firave le-a luat cu el. Nu credeam să trăiască. A trecut iarna peste noi, l-am mutat după razele soarelui, să ia niște minute de lumină. În lunile ianuarie și februarie, lumina ajunge doar pe cel mai înalt perete din față, la ora trei după-amiază. Zăbovește zece minute și se mută vizibil până dispare. Am scos-o amândoi la capăt. Măslinul se încăpățânează, e în aceeeși formă, viu, dar ca în prima zi. Palmierul are frunzele tăioase, e un gen de plantă masculină plină de sine. Nici nu a avut rădăcini când l-am smuls de la baza unui palmier bătrân. Și-a văzut de treabă, nu a dat niciodată semne, în trei luni și jumătate, că nu-i convine ceva. Nu a contat lumina, el a străpuns cu frunzele aerul de afară. Plăntuța verde cu floricele mov și frunze cărnoase este victima zilnică a doi porumbei. Am încercat să o apăr, i-am alungat, dar ei au învățat gustul și rămân neputincioasă în fața naturii. Iedera a dat frunze crude și o voi lipi curând de perete să se cațere în voie. Cactusul e în aceeași poziție meditativă, verde și el, fără pui. Planta curgătoare și-a ridicat un braț ca un gât de lebădă. Trifoiul mărunt a înflorit galben, a pierdut petalele în vânt, iar acum se asortează cu peretele albastru. Celălalt cactus, stelar, e viguros, are stelărași noi. Aceasta este familia mea pe timp de Covid.

**

Azi am mutat plăntuța râvnită de porumbei în altă parte și chiar o voi păzi. A înflorit.

**

Măslinul începe să dea frunzulițe noi, mici, albicioase și dese.