DSC_0725

Ziua fiului meu. Smerenie implicită de mamă. Astăzi nu sunt bună de nimic. Am lipsit și de la cursul de arabă. Mă agresa în fragezimea ființei. Sunt o mamă care nu răspândește prea des miros de mâncare în bucătărie, dar căreia îi place să-și surprindă fiul cu bucurii dulci, cremă caramel, budincă de ciocolată, gogoși, cum face bunica, prăjitură turcească, însiropată, după rețeta vecinei. Toate au câte o poveste, de la strâmbături până la descoperirea lui „bun-bun”. Voma de pe tricoul nou-nouț al tinerei mame, prima lingură de morcovi pasați, boabele de mazăre aruncate sub masă, crema caramel mâncată pe ascuns, gogoșii cu lapte, salvatorii zilnici ai foamei, castronul de budincă, lins și curățat cu degetele, dispariția batoanelor de ciocolată din frigider. Până și înghițirea supradozei de vitamine.

L-am îmbrățișat cu gândul toată ziua. Nu îmi dă voie să fac nicio postare de ziua lui. Are dreptate, nu-i place să fie felicitat de necunoscuți. E ziua lui și poate să dispună de ea după bunul plac. Voi publica textul peste vreo trei săptămâni după ce i-am spus la mulți ani. A fost trecut de miezul nopții, cu puțină întârziere pentru că m-a încurcat ora de aici. Dar el era încă treaz, noroc cu Netflixul. Mi-a spus că sunt prima care l-a urat. M-am sufocat de bucurie, dar am tăcut. L-am sărutat cu inimioare pe tot obrazul. Mi-am pus ochi de stele. Am dat drumul inimilor roșii. Am activat diamantul albastru de la chat.

Își trăiește ziua autentic. Discret, alături de câțiva prieteni, pe care îi vede și în timpul săptămânii. Nu-i place falsul, improvizația. Îi intri greu în suflet. Prietenul din copilărie îi este și acum ca un frate. De ziua lui i-am simțit mirosul pielii de copil mic, apoi pe cel de băiețel transpirat de la prea multă joacă, pe cel de febră și tuse, apoi pe cel de adolescent, care petrece minute în șir să-și aranjeze părul cu ceară. Iar acum mirosul tânărului, ușor parfumat la încheieturi, care te face să tresari că ai lângă tine un bărbat. Când ne-am întâlnit întâia oară se desprimăvărase, chiar dacă era sfârșit de februarie. Pe geamurile deschise intra miros de fum și toporași. Băiețelul cu pielea albă semăna cu mine. L-am privit ca pe o minune, dar fără sentimentul despre care am auzit. Cred că epuizasem toată oxitocina la naștere. Pe cale naturală, ca o fiară. Nu mi-am lins puiul, dar l-am lipit de mine și l-am adulmecat. Mirosul pielii nou-născuților se simte numai o dată, când iese din tine. Apoi începe să se amestece cu mirosurile lumii de afară.

Credeam că la naștere ți se declanșează un nou comportament, ceva care te transformă în mama sau în bunica ta. Așa cum le știi tu, grijulii, exagerate, lente sau prea grăbite, certărețe sau plângăcioase, mereu puse pe gătit, mirosind a ciorbă sau a friptură. Cu mâinile păstrând încă aromă de pătrunjel, miros de ceapă sau varză murată. Înnegrite de la nucile verzi, înroșite de la mure sau sfeclă roșie. Arse de soare pe lângă gât, cu călcâiele crăpate de la pământ. Nu s-a întâmplat. Mi-a venit să mă joc cu el. Era o păpușă fragilă, căreia trebuia să-i ții spatele și căpșorul. Să o pui la sân. Exersasem, fetiță, în jocul de-a mama. Un băiețel ager din prima zi. Mai lung cu zece centimetri decât toți copiii din salon. Nemulțumit de laptele meu, dar strâmbăcios și la al alteia. Un bătrânel înfășat în scutece. Înțelept încă de atunci. Nu mi-a făcut niciodată viața grea de mamă. A învățat să adoarmă ușor seara și să zâmbească dimineața. Să plângă la cântecul de leagăn. Să-și ia singur sticluța cu lapte de la căpătâi. Să se rostogolească din patul lui în patul meu, vitejește. Să-mi roadă umărul ca pe un măr. Închid ochii și îl simt.

Acum trei ani i-am dăruit de ziua lui un volum de poeme. Într-un singur exemplar. Complice mi-a fost Mateo, Ioan Matiuț de la Editura Mirador. Nu cred să-l fi citit în întregime, dar l-a pus la un loc cu „neprețuitele” obiecte din sertar. Mi-a mărturisit că e cel mai frumos cadou pe care i-l puteam face. E un tip tehnic. Nu s-a plâns niciodată de nimic, nu cu a cerut nimic, dar a știut să primească. Prețuiește câteva lucruri cu adevărat. Îi plac antichitățile și ceasurile. Nu-i place inutilul, urâtul. I-am dăruit și eu un ceas de buzunar, cu lanț, achiziționat la Consignația domnului Panda, de pe strada Mețianu. E la un loc cu volumul de poeme. Are gust la îmbrăcăminte. La decorațiuni. Nu cade în kitsch. Băiețelul acesta, mare acum, nu s-a încălțat niciodată invers. E greu să-l prinzi pe picior greșit.

Când scriu, îi simt consistența brațelor bărbătești, ca atunci când ne îmbrățișăm. Este deja bărbat. Puternic ca personajele din legende. Nu se plânge, rezolvă probleme, știe să fie cuceritor. Fiul meu este dintre acei oameni pe care îi poți lua cu tine la capătul pământului fără să ai teamă de nimic. Avem nostalgia vieții la țară, unde am adormit pentru prima dată mamă și fiu. A ierbii și a animalelor sălbatice. A apei învolburate de ploaie. A mesei pregătite la foc deschis, întinse pe o pânză albă, ca o rugăciune. Suntem o mamă și un fiu care seamănă cumva în profunzimea ființei lor.