Foarte aproape de strada unde locuiesc se întinde un parc de peste o sută de hectare, cu palmieri bătrâni sau încă pitici, cu plante de aloe vera groase uriașe, ficuși monstruoși, eucalipți, măslini, corcoduși galbeni, trifoi delicat, pini, cactuși, specii de cale și multe altele pe care nu le recunosc. A fost contruit în 1892 de arhitectul peisagist Joseph Laforcade, grădinarul-șef al Parisului. În 1910 a fost deschis un cazinou în stil neo-mauresc la intrarea în parc. Aici au cântat Edith Piaf sau Dalida. Atracții peste atracții, dacă urmezi via google și, mai apoi, dacă mergi spre una din intrări, vezi cu ochiul liber ce întindere în trepte ți se desfășoară înainte. Nu am putut povesti până acum ce mi s-a întâmplat în ziua a șasea, am amintit vag despre asta în ziua a noua. A fost momentul care mi-a declanșat frica ce m-a însoțit de sărbători. Am tresărit la orice mișcare a vecinilor și nu am ieșit în stradă decât să-mi cumpăr mâncare. Drum scurt până la Carrefour.

În ziua a șasea de Tunis mi-am făcut un program de duminică, pentru care m-ar putea invidia orice vânător de aventuri, de viață boemă și tihnită, orice nebun de libertate, de oboseală existențială, orice iubitor de cărți și filme, de mandarine și lămâi, migdale și fistic, conservă de ton gras și suculent. Mic dejun abundent cu fructe exotice, ceai aromat din frunze uscate de mentă, documentar despre Africa, pe canalul arte, lectură din Istoria romanțată a unui safari, prânz cu salată de ouă fierte și fenicol, curmale și halva. Până la ora trei. Apoi, plimbare în parc, poze, postări pe Facebook și Instagram, comunicare în timp real cu prietenii pe Messenger și Watssapp. Îmbrăcată lejer, cu basca ce acopereaDupă  o parte din păr, palton negru, jeanși, pantofi negri, poșetă mică, pe sub palton, în care încap niște bani, cheile și pașaportul, în caz că… În această perioadă merge să porți palton peste o bluză de lână, nu prea groasă. Când apune soarele începe să se răcească. Traseul ales m-a făcut să-mi deschei paltonul și să-l las să fluture, suficient cât să mi se vadă curelușa subțire a poșetei. Am făcut poze la toți palmierii întâlniți în cale, mi-am uns mâinile cu ulei de aloe vera, am călcat pe iarba foarte crudă, ca într-o continuă primăvară, și m-am ferit de grupurile zgomotoase răspândite prin tufișuri. După toată încântarea, am început să cobor bucuroasă. Acum mă gândesc la promotorii gândirii pozitive. Să te bucuri de viață, să vezi totul roz și auriu. Atunci nu ți se poate întâmpla nimic rău. Eu chiar coboram împlinită. Făcusem și cei zece mii de pași. Îmi voi aduce prietenii aici. Ana va face o operă de artă din ficusul de sute de ani.  Vom face o expoziție apoi. Voi căuta un spațiu. Voi pregăti totul… Pe lângă mine au trecut trei tineri, care au încetinit pasul. Unul și-a legat șiretul. Altul s-a scărpinat sub șapcă. Gesturile lor mi-au atras atenția și am schimbat traseul de coborâre. Am luat-o la vale, foarte aproape de râsetele copiilor de la poarta de intrare, ascunsă vederii de o curbă. În spatele meu a apărut în fugă băiatul care își legase șiretul. S-a așezat în fața mea și m-a privit. Ținea un cuțit lângă piept, mai mult ca să mi-l arate, nu să-l folosească. L-am întrebat în franceză dacă vrea bani. Nu cred că a înțeles, și în clipa următoare mi-a smuls poșeta și a luat-o la fugă. Mi-am amintit de pașaport. Am strigat. S-a oprit și mi l-a aruncat. Uitasem de chei. Am luat-o la fugă și am oprit un taxi. Plângeam. Nu-i puteam spune ce am pățit. Mi-a arătat la douăzeci de metri o mașină a jandarmeriei. Am încercat să mă liniștesc și le-am povestit ce mi s-a întâmplat. Doar șoferul înțelegea franceza. Au început să vorbească prin stație și am pornit în căutarea hoțului. M-au plimbat prin cartierele din apropiere, pe drumurile parcului, mi-au arătat mai mulți tineri, doar îl voi recunoaște pe făptaș. Nu era nicăieri. S-au adunat vreo zece mașini de poliție. Între timp s-a întunecat. Descinderea lor în întuneric, la farurile mașinilor, semăna cu o scenă de film. Eu și ei. Eu, europeancă, mică, slabă, speriată, și ei, bărbați puternici, cu priviri aprige, vorbind permanent într-o limbă necunoscută mie. S-au prezentat, aveau grade, bănuiesc, încercau să-mi arate grija pentru un cetățean străin, care a venit să lucreze în orașul lor. Am urmărit pe telefon câteva sute de chipuri, printre care putea fi și hoțul meu. Nu mai îmi dădeam seam, dar mi se făcea frică de câți potențiali tineri hoți pot exista în zona aceasta. Și toți aveau cont de Facebook. Spun „al meu” pentru că îmi aparținea din momentul furtului. Ne-am privit ochi în ochi, dar eu nu eram pregătită să-l înfrunt. Nu a mers cu privirea caldă a „ce vrei băiatule?” A ieșit învingător. Și-a însușit lucrurile mele. Gestul său va fi trauma mea.

Polițistul care știa franceză m-a întrebat cum era îmbrăcat hoțul. I l-am descris, mi l-am amintit perfect, era îmbrăcat îngrijit, purta o bluză verde-închis, decupată în gât, pantaloni negri și ghete sport, negreu și roz, pe piciorul gol. Avea chipul rotund, cu barbă mică, păr natural, fără tunsoare modernă, nu prea lung. Ochii îi erau rotunzi și verzi. Celălalt, care s-a scărpinat sub șapcă, purta o geacă stridentă, cu motive Channel, negru cu galben. L-am remarcat de departe. Am repetat această descriere de nenumărate ori, pentru că între timp au mai apărut niște vorbitori de franceză stricată. S-a întunecat bine, a trecut de ora nouă, iar eu mă mutam dintr-o mașină a poliției în alta și făceam ture. Tânărul, de vreo optsprezece ani era, probabil, bine mersi la club sau intrase deja în pat până mâine când pleca iar la vânătoare de poșete prin parc.

Am ajuns la o secție care semăna cu cele din filmele lui Sergiu Nicolaescu. Mizeră, austeră, un birou, un scaun. Totuși avea televizor la care rula o emisiune publicitară, cu produse prezentate de o fată blondă. Apărea îmbrăcată în zugrav, în asistentă, în inginer proiectant și altele. Era genul de femeie planturoasă, cu fundul mare. Am stat la secție vreo două ore și jumătate. A apărut un civil uscățiv. A intrat fără să salute sau să se prezinte, dând semne că e deranjat de situație. S-a așezat la birou, în fața calculatorului din care atârnau toate firele posibile, apoi și-a aprins o țigară, vizibil preocupat să-și facă treaba. Am zâmbit. La noi nu se fumează în spațiile închise, dar aici era nevoie. Mult consum nervos, caz greu. A început să scrie procesul verbal. Între timp, în birou s-au perindat cel puțin zece persoane, care m-au privit și au ieșit. Aveam sentimentul că mi-am furat singură poșeta și că toată povestea trece în absurd. Nimeni nu-mi explica nimic, mă lăsau să intuiesc cam ce ar trebui să se întâmple. Procesul verbal era o treabă minuțioasă. A venit în ajutor Amin, un polițist tânăr, care precis are o mamă din Asia, și m-a pus să repet, în franceză, ce mi s-a întâmplat. În timp ce povesteam, mâzgălea ceva pe o foaie, un fel de schiță sau, pur și simplu, de plictiseală. Mi-a cerut numărul de telefon. I l-am scris pe aceeași foaie plină de linii și litere arabe. După vreo oră, procesul verbal a fost gata, scos la imprimantă, cu o dungă neagră, din cauza tonner ului pe final. Amin m-a întrebat unde dorm. I-am răspuns că la o prietenă. A spus că procedura este să mă conducă acasă cu mașina poliției. Doar că eu, neavând chei, nu aveam ce căuta acasă. Noroc cu Maria, îngerul meu păzitor din Târgu-Mureș, și m-a găzduit peste noapte. Am ales să dorm cu Sofia, fetița ei de cinci ani, ca să nu-mi fie frică. I-am cântat să adoarmă, am ascuns lampa sub plapumă să vedem stelele de pe cerul de deasupra patului. Sofia a adormit, eu am așteptat să se facă dimineață. Am revenit în parc, sperând că hoțul a aruncat poșeta cu cheile în apropierea locului unde a smuls-o. Dar nu a fost așa. Amin m-a sunat să mă întrebe dacă am dormit bine, dacă sunt în regulă. I-am spus că mi-e frică. După masă a revenit să-mi spună că a verificat strada unde locuiesc și pot sta liniștită, e o locuință sigură. În Ajunul Crăciunului am mers din nou la poliție. Într-o celulă așteptau doi tineri cu mâinile prinse în cătușe, la spate. Hoțul meu avea cam aceeași înălțime cu mine. Pentru că ne-am privit în ochi la același nivel. Băieții de acum erau mai înalți. Am dezamăgit entuziasmul domnului polițist, care spera să scape de acest caz. Am revenit de două ori la secția de poliție pentru recunoaștere, în seara  de Ajun. Hoțul a rămas doar descriere și o întâmplare. Amin mă mai sună din când în când să mă întrebe dacă sunt bine.