_DSC9397

În mine nu mai încape niciun om viu, îmi vine să spun. Mustesc de grija festivalului. Aș vrea să mai fac și altceva, însă mintea mi-e mereu la liste, regie, temeri. S-au adunat foarte multe nume, la început m-am temut că nu vor confirma toți, iar acum încă sosesc înregistrări. Așa trăiesc izolarea din ultimele trei săptămâni. Cu discuții și audiții de proză, poezie și muzică. Sunt cea mai norocoasă izolată din lume. Până și cu studenții vorbesc, mai nou, tot despre poezie. Limba lor, învățată cu sunetele limbii arabe și franceze, spune Doi-naș, ar-gint, Le-vant, mis-treț, tran-da-fir ne-gru ș.a… Le place povestea, nu degeaba Șeherezada e de prin părțile locului. Dar încep să fie receptivi și la alte metafore. Parcă îi trezesc din somn sau parcă îi transport în vis, când le citesc versuri ale poeților contemporani și le cer părerea. Ei fac, de obicei, cursuri de limbă, fără a studia literatura din acea limbă. Acum au descoperit România, ca pe un miraj latin, o poartă de intrare în Europa.

Părerile despre superficialitatea lecturii, pe care o îmbracă un festival de literatură online sunt multe. Vorbesc cu un scriitor, pe care îl admir oricând, și mi se plânge că nu trimite nicio înregistrare pentru că nu îi iese filmarea. Îl liniștesc că majoritatea sunt așa. Nu îl îmbunează. Îl înțeleg. Imaginile acestor zile rămân, iar noi dorim să ne prezentăm în forma cea mai bună a noastră, care, se pare, nu este în carantină. Apoi, nu suntem specialiști în selfie-uri, multora nu le place propria voce. De aceea înregistrările au o valoare multiplă. Admir scriitorii pentru tainicul, aparent la vedere. Îi admir și pe cei care tac, nu se bagă. Aș vrea să pot sta deoparte, însă tăcerea acum, când cultura este cea mai lovită, nu e o soluție. Se vor găsi voci total lipsite de armoie care să ia locul discursului poetic.

Mă intrigă o replică a unui prieten și îi scriu un mesaj. Crede că poezia adevărată se scrie numai în condiții vitrege – emoționale, istorice etc. Îi arăt părerea mea despre poezie și poeți, dintr-un interviu dintr-o revistă. Îmi răspunde. Redau textul pentru că vreau să-l păstrez, să-l scot din banalitatea unui mesaj electronic pe email:

Lia, 

Am citit interviul tău. Ei, dar tu ești tânără, mult mai tânără decât mine! Și cât de frumos vorbești despre poezie și despre poeți! O să vorbim mai multe când ne vedem. 

Pe scurt, acum, zic doar atât. Să zicem, pe repede-nainte, simplist, mega-banal, că există pentru mine două tipuri de poeți: poeți-fragili și poeți-infirmi. Pe lângă ăștia, alte mii care se dau poeți în blocul lor. 

Tu ești o poetă care scrie dintr-o stare de fragilitate. Pentru tine, poezia e întâlnire cu oameni, cu lumea, cu experiența, e utilitate, e concordie, spui că fără poezie s-ar muri mai ușor, ai modele, prețuiești oameni-poeți, crezi în frumusețe și paradisul limbajului, suferi când poeții sunt nedreptățiți și batjocoriți. Ești un pilon social. 

După 20 de ani, pentru mine lucrurile astea par datate, ineficiente: nu vreau ca poeții să-mi bage în față poezia lor, nu vreau să le știu chipul, nu vreau să-i văd peste tot, mereu aceleași fețe teatrale, nu suport să-i văd că fac ceva pentru dreptate și adevăr și se pozează să știe toți, modelele de care amintești sunt atât de mainstream, că au alunecat lejer în altceva. Nu uita că toți au trecut de 40. Ți se pare că e o generație ce merită reținută? Poate greșesc, poate am îmbătrânit, nu mă lua în seamă. Dar sunt sigur că există poeți care nu sunt acolo unde se văd toți.

Eu vreau o cură pentru toți poeții infirmi, ăia care să vrea să fie singuri, să nu-i știe nimeni, poezia lor să lovească ca o bombă atomică. Eu cred că poezia te face să mori altfel pentru că o înțelegi, pe ea, pe moarte, deci eu vreau o anonimizare a poetului și o celebrare a poeziei când e aproape absurd să crezi că ea mai există. Înțelegi ce zic? Eu cred că cel mai mare rău pentru poezie sunt rețelele media. Pentru că rețin oameni, prietenii, poze, imagini, nu poezia. Iar prietenia poeților exclude libertatea însăși dintre ei, nu mai sunt critici, concordia e absolută. Toți închid ochii la orice. S-au politizat, ceea ce e și mai grav, s-au instituționalizat. Știu că nu ești de acord cu mine, nici nu trebuie, îți spun toate astea cu tot dragul. Tu ești poetă, eu critic, fiecare vede și simte altfel lucrurile. Dar poezia, poezia aia care iese din carnea sufletului ca o lumină nucleară, poezia aia de licurici stelari, aia nu mai există azi. Sau eu n-o simt. M-am săturat de lumina tranzitivă, de aia utilitară și consumeristă, de parodic și tendințe epice. Vreau un vers care să mă bruscheze, să mă arunce pe spate. Și să mi-l zdrobească. Înțelegi?

Vreau explozii interioare produse cât mai simplu. Aia e poezie pentru mine.

Uite, de exemplu, acum citesc prozele lui Paul Celan. Vorba vine proze. Și uite ce găsesc în proza, repet, în proza lui: 

„Era primăvară, iar copacii zburau spre

păsările lor”

„Degeaba vorbim despre dreptate, câtă

vreme cea mai grozavă dintre navele de

război nu se face țăndări lovindu‑se de

fruntea unui înecat..”

„Îngroapă floarea și pune omul pe acest

mormânt.”

Ca să mă aduci din morți, ajută-mă cu niște versuri din poeții pe care-i admiri ce pot întrece sau egala versurile astea din proza marginală a lui Celan.

 Am căutat versuri de Celan și am adormit foarte târziu.

Azi a murit poeta Clara Mărgineanu. A lăsat amintirea unei femei tinere. Mă gândesc la propria moarte.

Am visat că la marginea câmpului s-au întâlnit doi cai să bea apă. Și-au atins ușor coama. Pământul se legăna ca de la un mic cutremur pentru că murise un poet. În aer pluteau funigei transparenți. Se așezau pe umeri, pe creștetul capului și atârnau ca niște văluri de mirese translucide.  Sufletul poetului era încă în aer, nimeni nu îndrăznea să se miște brusc și nici să strige. Păsările își mișcau ciocul fără să scoată nici un sunet, zburau pe lângă sufletul poetului, care se transformase într-o imensitate de surâs ce acoperea tot cerul. Pentru prima oară zbura deasupra mărului înflorit din grădină. Sufletul a urcat tăcut ca un zmeu zdrențuit, tot mai sus, fluturând în franjuri prăfuite, singura dovadă a existenței sale.