Am povestit în ziua a treizeci și cincea întâmplarea care mi-a schimbat privirea și mersul. Da, merg altfel decât acum două luni. Nu mă mai legăn și nu mă mai hrănesc din privirile trecătorilor, încetinind pasul, ca un model pe podium. Aici nu e loc de admirație. Strada nu e ca să te admiri reciproc, ci ca să grăbești pasul. Să nu te calce vreo mașină, scuter, biciclist sau, pur si simplu, un muncitor care împinge un cărucior improvizat plin cu legume, butelii de plastic sau cartoane. Strada e pericol dacă nu deschizi ochii. Nu ca să admiri arhitectura, nici ficușii, de-a dreptul monstruoși, ci ca să vezi cine e în jurul tău. Și unde se uită. Se creează o luptă a privirilor între tine și ceilalți. Dacă privești dezorientată sau distrată, ești cea mai vulnerabilă victimă. Dacă înveți să înfrunți privirile, ai șanse să scapi. Geanta devine un ideal de câteva clipe pentru orice voleur. Cel mai bine este să nu-ți etalezi nimic srălucitor, nimic extravagant. Maria, proprietara, italiancă, a venit într-o zi și mi-a făcut o demonstrație despre cum se merge pe stradă ca să fii în siguranță, în caz că ai nevoie de lucruri la tine. Iei o sacoșă de hârtie, dacă vrei să fii elegantă, și una de plastic, când ești îmbrăcată de toate zilele. Un fel de ținută casual. Prefer să-mi umplu buzunarele.

Totul se scrie în capul meu, apoi se șterge, iar se scrie și tot așa. Au trecut zile și nopți de când nu am mai notat ce mi se întâmplă. Cursul de limbă arabă mă copleșește. Încerc să prind cuvinte învățate din replici auzite pe stradă. Mă concentrez să pricep cum gândesc profesorii mei. Am redevenit studentă și e bine. Mă amestec cu Roberta, Carlos, Ismail, Beréngère, Hilal, Fauez și Lorenzo. Fiecare are motivele sale pentru care se află în sala asta neîncălzită, cu ușa fără clanță, care nu stă închisă decât dacă o fixezi cu șervețele. Dar Beréngère, franțuzoaică din Saint-Étienne, a găsit o soluție mai elegantă și a fixat-o, împăturind sacoșa de pânză. Noapte de noapte visez cuvintele în arabă, rostite de Salua sau Hosni. Ea le rostește ca o profesoară, rar, accentuând pe fiecare silabă, „marhaaban”, „kiteb”, „muhfazat”, „duftir”, „hatif”, „shukraan”, „jayid”, el, frământat, alert, arab pur-sânge, din gât, din fundul pieptului, din cap și mai știu eu de pe unde, pentru că la una din litere mi-a venit să tușesc.

Din când în când mă extrag, mă așez în afara mea și încerc să înțeleg ce urmează. De ce limba arabă la care nu m-am gândit mai mult decât cu lectura celor O mie și una de nopți, a Lămpii lui Aladin sau a  poveștii despre Cele trei rodii aurite, când credeam că rodiile sunt niște fructe ciudate, cu ochi. Lumea arabă nu a fost printre preocupările mele mai mult decât știrile despre nisipurile sahariene, Star Wars, Pacientul englez, cămilele burdușite cu apă, șeici și războaie, puțină literatură, religie, prin Eliade, și istorie. Am citit mai mult în luna în care am dat concursul, care îmi schimbă viața în fiecare zi, decât am făcut-o în toți anii vieții mele. Și o fac de când am pășit pe aeroportul Carthage. Atunci am învățat că mirosul pielii oamenilor diferă, sunetele care zboară în aer, vocile, râsetele, privirile te pot deruta. Zilnic e o desfășurare de imagini și sunete pe care mă străduiesc să le înțeleg. Mereu am fost îndrăgostită de limbile latine. Limba arabă are o altfel de muzicalitate, pe care o simt doar din vocea muezinului, nu și pe stradă.

Ca să îmi familiarizez urechea, am ascultat un recital de poezie arabă în Medina. N-am înțeles niciun cuvânt, dar am simțit vibrația paraverbală. Aș fi putut desena curbele fiecărui poem. Mi s-au activat noi simțuri, ca ale nevăzătorilor. Totul s-a mutat în altă parte a creierului. Zgomotul pisicilor încăierate pe stradă, al meșterilor care bat cu ciocănele în tăvile de metal, creând sunete noi pentru fiecare motiv apărut în lanțul ornamental sau strigătul vânzătorior de parfumuri, a intrat în același sertar poetic, sensibil. Poezia din fața mea a devenit un text construit din cămașa verde-crud a poetei, parfumul ei amestecat cu mirosul pielii și toate aceste metasunete. Suferința este un sentiment accentuat prin ton și mimică, mai mult decât în alte limbi. Este o tânguire ce nu lasă publicul fără lacrimi scurte de empatie sau admirație. Observația mi s-a întărit și cu cel de-al doilea recital la care am participat. Săptămâna trecută am fost din nou în Medina, la un festival de literatură scrisă de femei, toate din Irak. Organizat de o asociație germană și una tunsiană. Pe teren neutru pentru poete. Femeile suferă și strigă. Limba arabă este pentru strigăt, pentru a exprima durerea. M-am gândit, în timp ce mă chinuiam să pricep ceva în căști, cum au recitat Mariana Codruț sau Anastasia Gavrilovici, la Gaudeamusul de anul trecut.  Aproape în șoaptă, cu vocile lor ferme, dar calme. S-a plâns, apoi s-a făcut selfie sau filmulețe cu urechi de iepurași. Eu nu pot trece ușor de la zâmbet la stări extreme. E o trăsătură a femeilor învățate că nu e vreme de trăit nici fericirea, nici suferința, ca stări individuale, îndelungate. Totul trebuie condensat, mixat și aruncat, ca o formă de apărare a inocenților. Am plecat acasă marcată de suferința și ororile războiului. Tunisul este un loc primitor, cu o Medina colorată și poliglotă, unde uiți pentru ce ai venit. Mulți din tinerii pe care i-am cunoscut învață limbi străine, câte trei, cel puțin. Vânzătorii din orașul vechi știu araba (tunisiană, e cea mai vorbită), franceza, dar mulți vorbesc bine engleza, italiana, rusa și poloneza. Știu să salute, să întrebe ce faci și să mulțumească și în limba română.

Nu-mi mai simt mirosul de fum din păr, nici mirosul pielii oamenilor de pe stradă. Încet-încet devin una de-a lor, căreia i se impregnează în piele aroma de santal și tămâie, ambră și mosk. Mi s-a terminat parfumul Opium de la Yves Saint Laurent, adus de acasă, și folosesc o esență numită Carthage. E amestec între pământ galben și flori de iasomie. Purific apartamentul unde stau, cum am văzut că se întâmplă mereu aici, cu boabe de tămâie și scoarță de santal. Mă duce cu gândul la fumul alb ce străbate prin razele de lumină în biserică. Mi-a plăcut întotdeauna mirosul de tâmâie, de busuioc și de smirnă. Dar smirna aceea naturală, care nu miroase ca un pafum bulgăresc de trandafiri. Prima dată când am purificat, am pus o pastilă întreagă de carbon și m-am trezit că mirosul străbate până în casa scărilor, la lift. Am râs, cum râd oamenii singuri. Mă gândesc mereu la gesturile făcute în intimitate. Când  ai nevoie de raportare la o a doua persoană și atunci te comporți ca și cum ai juca un rol dublu. Râzi singur, dar, de fapt, te dedublezi, te privești. Așa nu te simți un însingurat. Contează cât de bine știi să joci rolul, cât de bine te autoimpresionezi. Nu e o joacă, e responsabilitatea propriei existențe. Ești în mâinile tale mai mult decât oricând. Te ții în încordare, ca la un film bun.