90846169_173630553599541_6468828017496948736_n

Hassan a sunat la ușă. E prima oară după aproape două săptămâni când cineva mă caută. Nici nu ar avea cine să o facă, vecinii mei, tinerii de la agenție și doctorița de la cabinetul de chirurgie dentară, sunt răspândiți pe la casele lor. Cei de la etajele superioare se aud, dar nu se văd niciodată. Urcă și coboară cu liftul, încapsulați în propria izolare. Pianul de la care răsuna Frère Jacques a încetat, pesemne că nu mai vine profesoara de muzică. Nu am știut cine e, dacă să deschid sau nu. Am deschis. Hassan stătea la un metru de ușă cu trei pâini într-o pungă. Fără mască, fără mănuși. M-a întrebat dacă sunt bine. Am dat din cap și am luat punga. El s-a retras puțin încurcat că a îndrăznit să mă îmbie cu pâine, eu am intrat repede să plâng. Poate așa este bătrânețea. Toți singuraticii lumii trec prin astfel de momente în fiecare zi, dar eu înțeleg abia acum. Și o fac tot mai des. Am început să cred că pandemia care s-a abătut asupra noastră este doar din cauza mea. Izolarea îmi deschide ochii. E un pas. În prima săptămână am încercat să recuperez proiectele rămase în urmă, apoi m-am oprit. Experimentul pe care îl trăim trebuie să fie îndeajuns cât să ne oprească din cursă. Ca un alergător care a luat-o greșit, dar se trezește abia pe la jumătatea drumului, dacă e norocos. Toate termenele suportă amânare, absolut toate. Se găsesc soluții de criză. Moartea continuă. Ea nu a încetat nicodată să-și facă treaba. Nimeni nu i-a pus frână.

Am luat pâinea din mâna lui Hassan, am transferat-o cu grijă în altă pungă fără să o ating. Apoi m-am dezinfectat. Am pus-o pe masă și am privit-o. Trei baghete mici, galbene, coapte bine. Eu nu prea mănânc pâine albă, proaspătă. În copilărie mâncam un sfert din pâinea rotundă cât pieptul meu, de la magazin până acasă. Pentru că cea de cumpărat era mai bună decât cea din cuptorul înroșit pe care mama îl umplea la o săptămână și jumătate. Am luat bagheta din mijloc și am mușcat capătul crocant. Tot cerul albastru, pe care nu l-am zugrăvit  încă pe zid, a curs peste mine. Azi mi-am început ziua cu a doua baghetă de la Hassan. În loc de rugăciune. Sunt sigură că gesturile oamenilor și gândurile bune trimise spre ei pot fi convertite. Pâinea a rămas moale și aromată de la semințe. Nu mi-am cumpărat niciodată o astfel de pâine. O descopăr ca pe anafura din batista bunicii, după ce am înghițit-o pe a mea.

Au fost două zile ploioase și reci. Peretele meu așteaptă liniile albastre. Cerul este destul de îndepărtat printre ziduri, dar foarte clar. Urmăresc, din când în când, Maratonul de poezie, inițiat pe facebook de câțiva tineri minunați. Curge poezie ca dintr-un vas ciobit. Le-am trimis un poem despre maternitate. Nu știu de ce mă încăpățânez cu subiectul ăsta. Burta mea a produs un miracol și vreau să se știe. Burta mea nu e toate burțile care nasc. „într-un corp de fetiță”, așa se numește poemul, au avut loc schimbări de anvergura mișcării plăcilor tectonice. Pe dinafară e un chip, pe care oamenii îl privesc, uneori îl admiră, sau îl ignoră. Înăuntru e toată frumusețea, de fapt. De aceea, maternitatea se petrece acolo și nu direct pe burtă sau pe spate, să fie mai ușor de cărat. Nimeni nu poate intra să trăiască în tine în afara copilului tău. El îți explorează căldura organelor, bătăile inimii, tresărirea fricii sau durerea unei palme. În cele nouă luni îți ia pulsul și se pregătește pentru dezastrul numit atât de frumos „viață”. Ca pentru un bilet pe Titanic. Dacă privești corpul unei fetițe îți poți imagina copilul ce se va naște din el. Ignoranta hăhăită de ieri crește deodată cu burta, care preia comanda ca o busolă. Comandantul-înotător cu ochii închiși, în lichidul amniotic, cere drepturi, dă ordine. Este singura și cea mai perfectă comunicare dintre două ființe diferite, una umană, cealaltă, de pe altă planetă.

Plouă din nou. Un mesaj care amintește despre „cumplite vremi” a venit pe email de la Mircea Martin. Colocviul ALGCR, la care m-am învrednicit să particip, se amână pentru la toamnă. Tema nou-propusă „Catastrofa în literatură. Epidemii, războaie, genocid, depresie, <<scriitură a dezastrului>>.” Cred că va fi bătaie pe locuri.

Fiule, ne-am născut să trăim vremea pandemiei. Când ne vom revedea, la vară, Inshallah!, în noi se vor fi schimbat multe.