93959449_311797009785862_6665431867753234432_n

Sunt în Tunis din decembrie, anul trecut. În aceste luni am făcut totul într-o teribilă fugă. Mi-am luat în serios serviciul, am căutat să recuperez timpul pierdut din cauza indeciziei din țară (am întârziat la post mai bine de două luni pentru că nu avea cine să semneze ordinele celor admiși la concursul din august, educația românească nu avea ministru). Studenții au intrat curioși în sala de română, aproape ca într-un magazin nou deschis. Cea mai luminoasă, dotată cu aparatura necesară, cu scaune galbene, covor gri cu albastru. Cei mai mulți au rămas, o parte au ales alte cursuri, în paralel. Am simțit de câteva ori că joc teatru, dar a fost o alegere bună. Studenții mei sunt artiști și mi se potrivesc. Madam, unde este România? Povestiți-ne despre oameni. De ce seamănă limba română cu italiana și spaniola? Nu vreți să facem o excursie în România, la vară? Au o curiozitate pe care o constat și la adulții de aici. De la ei m-am obișnuit să dau inimi în loc de like-uri, pe facebook. Ca să-i pot înțelege mai bine, inclusiv structura gramaticală a limbii lor, arabe, m-am aruncat intensiv în studiul ei. Sunetele care nu se găsesc în limba română m-au blocat. Mi-ar fi trebuit o lună doar să mă obișnuiesc cu pronunția lui „khă”, un fel de „ch” din limbile nordice. Să mi se citească în luna aceea doar poeme arabe traduse în română, apoi, iar în arabă, să pot eu înțelege unde stă frumusețea acestui sunet. Profesorul a căutat să mă convingă de muzicalitatea limbii. Nu mă îndoiesc. Am încercat de câteva ori să-l aprob, dar tușeam atât de tare că mi se făcea rău. A renunțat, și am trecut la altele mai comune. Dar mi-am câștigat o oarecare simpatie din partea studenților și a colegilor. În două luni am învățat cel puțin să scriu și să rostesc sunetele alfabetului arab. Mă pot prezenta și pot face cumpărături în limba arabă. Pot conjuga, la prezent, verbul a iubi. Chiriașa egipteancă, dinaintea mea, era pasionată de simboluri. A lăsat albume cu imagini caligrafiate ale literelor. Încep să le descopăr.

Nu am avut răgaz să mă așez, să mă acomodez încet, să-mi cunosc casa, spațiile. Să cercetez în tihnă plantele, mirosurile, gusturile din jurul meu. Nu, totul s-a făcut în ritmul pașilor unui ucenic de la moschee. A celui care urcă și coboară pe treptele minaretului. Sau în ritmul femeii cu burka de la trecerea de pietoni. Noroc că am notat unele lucruri pentru că pe altele le-am uitat cu desăvârșire. Au trecut săptămâni în care am avut strania senzație de transă, de existență paralelă. Un univers total străin rupea din mine în fiecare zi. Am avut stări de leșin fără să înțeleg ce se întâmplă.

Iată-mă izolată în apartamentul aceasta care m-a făcut să-mi fie frig de cum am pășit în lift. Maria s-a chinuit să mi-l găsească, aproape de institut, în centrul Tunisului, mobilat, spațios și la un preț acceptabil. Seamănă cu un apartament european, cu parcare și pubele la subsol. Are gresie peste tot și e închis cu gratii. Mă simt ca într-o colivie, dar aici se poartă gratiile. Îl am și pe Hassan la pachet, paznicul, mereu dispus să-mi cumpere apă sau să plătească facturile în locul meu. Am povestit cum m-a făcut gestul lui cu pâinile să plâng. Continuă să-mi aducă pâine fără să i-o cer și nu primește nimic, în schimb. L-am îmbiat cu un pahar de bere. Omul nu a băut în viața lui alcool, iar oferta mea a scăpat ca prin urechile acului să nu fie deplasată. I-am zis că e mai mult limonadă, dar decât să greșesc mai bine îi dau chiar două lămâi să-și facă el singur o limonadă. S-a bucurat de schimb, iar eu nu am mai întins vorba. Până să sune la ușă, mi-am făcut cele mai sumbre scenarii. Că Hassan a părăsit apartamentul lui de la parter, pe care scrie concierge, iar în clădire am mai rămas doar eu și câțiva bătrâni. Nu îi cunosc, mi-i imaginez intrând în lift ca niște stafii, coborând la subsolul întunecos, orbecăind în căutarea întrerupătorului, și renunțând. Plini de coronavirus, singuri, pe moarte. Eu, ascunsă în sufragerie, în spatele ușii care se deschide direct din hol, ștergând mereu gresia de la intrare ca nu cumva virusul multiplicat în mii de particule de praf să mi se strecoare în casă. Dar Hassan m-a întrebat ce să-mi cumpere de la suk. Am făcut o listă cu legume și fructe și l-am rugat să fie ambalate. Mi-a cumpărat. Nimic, ambalat. Și pâine. Prea multă pâine. Mă tem pentru mine, din cauza sedentarismului din ultimele două săptămâni și jumătate. Mă mișc prin cei optzeci de metri pătrați, dar îmi lipsesc cei zece-cinsprezece mii de pași, bătând străzile până mă rătăcesc

Am luat colțurile primei camere la rând. Toată iarna am stat la masă și am învățat sau am pregătit lecții. Nu mi-a venit să mă așez pe canapelele maro, identice, cu perne tari de burete. Dar zilele trecute a trebuit să mă înregistrez, recomandând o carte sau un scriitor pentru TVRTimișoara. Aveam nevoie de un cadru în spate și doar stând pe canapea ieșea cel mai bine. Am reașezat pernele, păreau chiar drăguțe, și am vorbit. Cu repetiții, așa cum fac eu când am emoții și nu mă mai pot concentra doar pe text. Nu mă înregistrez de obicei, iar acum am făcut câteva încercări, mi-am dat seama că niciuna nu-mi place, așa că am trimis-o pe ultima. M-am alungit ca o plantă în căutarea luminii și am citit, didactic, un poem de Ștefan Aug. Doinaș. Marius Chivu a selectat câteva poeme foarte frumoase pentru colecția editată de Casa Radio. Cu ilustrații de Tudor Banuș. Un ilustrator de ființe fantastice, alternând între lumea marină și cea a zeilor din Olimp.

Mi-am spălat părul. Începe să aibă consistența celui dinainte de scurtare și vopsire. E creț și mătăsos. Semăn cu mine mai mult decât oricând. Astăzi a fost o zi fără nimic consistent. Citesc articole despre ce se întâmplă în România, în Arad, i-am trimis fiului meu mesaje (de mamă disperată) la care, evident, nu am primit niciun răspuns. Am continuat cu bancuri. Românii fac repede haz de necaz, iar coronavirusul e venit parcă să ne mai dea un motiv de bășcălie. Am vorbit la telefon. Am citit că Libia a trimis materiale medicale Tunisiei, cu toate că la ei atentatele continuă. Suntem mărunți. Izolați unii de alții, fiecare cu lecția lui virtuală. Aș vrea să mă gândesc că nu-mi lipsește nimic, dar la ce îmi folosește abundența de timp? Chiar dacă în vremuri normale tânjesc să rămân singură după întâlnirea cu prea multe chipuri, timbre, priviri, cuvinte, atingeri. Știu că oamenii respiră deasupra și dedesubtul apartamentului meu. Uneori ascultă muzică, alteori se ceartă. Nu ne mai sunt permise îmbrățișările. Mă tem să nu ni se atrofieze, din frică, dorința de a ne arunca unii în brațele celorlalți. De a întinde mâna. Ne vom mai săruta la fel când va veni vremea? Se modifică în noi percepția atingerii, a liniștii, a tăcerii și a singurătății. Trăiesc experimentul izolării aproape totale. În două săptămâni am văzut doi oameni. Pe Hassan și pe Jelel. Doi oameni ai locului care au venit să-mi aducă ceva. Și niciunul nu purta mănuși sau mască.

Rugăciunile răsună de dimineața devreme până târziu în noapte. Oamenii pe care i-am cunoscut se roagă. Profesorul de arabă fugea vinerea la rugăciune. Când l-am întrebat pe Hassan dacă îi este teamă de coronavirus, a ridicat ochii spre cer. Am înțeles că e în voia lui. Studenții mei îmi repetă că e cum vrea Allah. Să nu îmi fac probleme, deci. Totuși, le-am cerut măști și mănuși prietenilor mei din ambasadă, în speranța că ei le vor găsi mai ușor. Farmaciile și-au epuizat stocul.