Îmi miroase a portocale. Eu miros a portocale. Mi se amestecă amintirile în cap. Acasă la mine sunt două pungi cu câte o portocală în ele. Ni le-a adus tata. Le-a primit de la Moș Gerilă. Azi, Sebastian a deschis portbagajul mașinii și mi-a pus o plasă de portocale culese de curând. Nu-mi ies merele din cap, dar aici e țara portocalelor, nu a merelor. E bine. Înainte de a le mânca, le privesc cu aceeași dorință ca atunci când eram copil. Cum știe el Domnul Bunul când să-ți îndeplinească visul de la șase ani. E bine primit și acum. Camera întunecoasă, paradoxal, într-o țară însorită, s-a luminat în galben și portocaliu. Nu spun orange pentru că eu nu am cunoscut alt cuvânt pentru rochița de culoarea portocalei. Portocaliu, portocalie.

Sper că știe de ce m-a trimis în călătorie și nu e doar o eroare de butoane. Tot îi dau cu Domnul în sus, Domnul în jos. Din cauza Crăciunului de acasă. De care nu mi-e dor. Lumea aceasta nouă nu cunoaște mirarea primilor fulgi, îmi ignoră stările. Și dacă nu îmi plânge nimeni de milă, de ce aș face-o eu? Soarele nu predispune la depresie sau cel puțin nu pe mine.

Trăiesc intens zilele acestea cu gândul la Timișoara lui ’89. Aici se vorbește despre revoluția lor din 2011. Se pare că înainte era mai bine, acum e cam haos. Și asta se observă în trafic unde există legea celui mai grăbit sau mai nerăbdător. Oamenii înțeleg greu că și libertatea vine cu reguli. Se construiește mult, în ciuda faptului că e plin de case în construcție, blocuri abandonate. Nevoia de a aduna pe pământ și de a trimite flăcăi în cer. Așa mă gândesc, în timp ce taxiul mă duce în cel mai îndepărtat cartier. Terenuri mlăștinoase pe câțiva kilometri, un cartier modern, altul în construcție, moloz, dealuri de gunoie. În spatele unor case albe cu ferestre albastre, un zid înalt străjuiește priveliștea dezolantă a unui teren plin de pungi, peturi și ce se mai nimerește. Îi pot înțelege mai bine pe bieții palmieri care se înalță de le pierzi vârful.

Mă risipesc în lucruri mărunte, aranjez lămâile pe o farfurie cu motive arăbești, întind portocalele să le pot vedea în toată splendoarea lor de fructe rare, cândva, deodată din belșug, mut canalul pe arte. Mă uit la un reportaj despre o pescăriță din nord plină de pistrui. Și eu am avut pistrui în copilărie, dar m-au părăsit cu vârsta. Cred că țin de o anumită inocență a pielii. Ce păcat că nu ne amintim mireasma pielii noastre din copilărie…

Astăzi am fost la institut. Clădirea are ceva din timpul comunismului nostru. E austeră, poate și pentru că e vacanță, dar, mai cu seamă din cauza unei răceli care te însoțește pe holuri. Îmi place aerul de veche instituție inițiată pe timpul lui Habib Bourguiba. Afară e mai cald decât înăuntru. Alături, o moschee este păzită de polițiști. Desfășurarea de forțe are ceva copilăresc, parcă s-ar juca de-a „hoții și vardiștii”.  Mă feresc și eu de mașini pentru că șoferii tunisieni nu prea au reguli. Cetățeanul e mărunt, răspândit peste tot, neînsemnat. O iau pe o stradă la vale și îmi fixez repere pentru întoarcere. Telefonul nu e recomandat pentru că te poate călca o mașină foarte ușor, dacă nu ești atent, sau te poți izbi de alte persoane care sunt mereu grăbite și gălăgioase. Unde se grăbesc oamenii ăștia peste care vântul flutură pungile de plastic în aer și nimeni nu stă să observe nici dezordinea, nici frumusețea? Cu toate acestea, aranjează semințele și plantele uscate cu cea mai adevărată artă. Astăzi m-am uitat doar la femei. Cum fac piața, cum își caută un lucru drăguț prin hainele second-hand, cea mai căutată fiind marca Terranova. Am remarcat priviri curioase. Trebuie să fiu tare spălăcită printre chipurile măslinii cu forme rubiconde. Data viitoare îmi pun șalul de doi dinari, ochelarii de vedere și trec neobservată.

Mi-am învins niște prejudecăți în piață. Se spune că trebuie să târguiești, altfel dai cât nu merită marfa. Am încercat să mă târguiesc, dar vânzătorul a preferat să nu vândă decât să lase un dinar de la el. Se spune că vor să te înșele cu orice preț. Am cerut două cepe și vânzătorul mi-a pus cinci. Habar nu aveam de valoarea mărunțișului din palmă, oricum, mai puțin decât făcea marfa, dar l-a luat și mi-a mulțumit. I-am dat mai mult, unuia. Multe monede sunt tocite și mi-e greu să recunosc mărunțișul. Omul mi-a întins ce era în plus. Mi-a venit să-i îmbrățișez. Sper să nu o fac și să provoc rumoare în piață.

Latră  puternic doi câini. Cât mă bucur! Am nevoie de ființe vii, altele decât oamenii. Mă gândesc să-mi iau o pisică de pe stradă. Când eram mică aveam vreo trei, dar la țară nu te ocupi de pisică așa cum o faci în apartament. Acolo ai alte animale pe care să le îngrijești zilnic, pisica devine un animal parazit pe lângă casa omului, care se hrănește cu laptele de la Joiana. Care împarte laptele vacii cu vițelul ei. Dacă nici nu prinde șoareci, pe care unele pisici îi aduc plocon în fața stăpânului și îi lasă acolo, atunci are parte de un regim de surghiun. Noroc cu femeile și copiii, care se mai înduioșează și le hrănesc. Am avut-o pe Irina, pisica albă, care a dispărut într-o zi, dar a apărut pe suprafața apei din fântână. Bunica își urma ritualul de a prăpădi puii pisicii încă înainte de a deschide ochii. Dacă, Doamne ferește, nu știa că a puiat pisica, se trezea într-o bună zi cu cinci mâțișori drăgălași, care trăiau cum puteau și își aveau scăparea tot în copii. Astăzi, la intrare torceau două pisici, una gri, cealaltă, galbenă. Am pășit spre ele cu gândul să o iau sus pe cea care vrea să intre prima în hol. Dar nici măcar nu au întors capul. Erau plasate după modelul leilor la intrarea în cetățile antice. Am urcat fără animal de companie. Mai este una alb cu negru, aceea se strecoară în lift și intră în cameră. Dar eu, cum spuneam, neobișnuită cu pisici, m-am temut că are pureci, că e bolnavă, că nu am ce-i da să mănânce, că nu știu să o învăț la baie, de cutie nici nu poate fi vorba, că Ana nu-mi răspunde imediat la telefon să-mi explice cum să procedez, că nu am unde să o culc și alte griji. Până m-am gândit la toate, drăgălașa felină sau felidă a dispărut ca un spirit și nu a mai apărut în zilele următoare.