je me prépare pour devenir une femme

mes cheveux poussent sans être peignés

une touffe multicolore remplie de sucreries

je pars à la lutte habillée de rouge un enfant-rougeole

ma tête est couverte de boutons mes yeux tout humides à cause du cœur

je suis capable de toucher ma mère de ma joue seulement

finalement tout se réduit à la mère

les femmes accouchent toujours l’une de l’autre

ma mère s’est blottie dans un certificat de déces

les mères tuent de sang froid

le souvenir caché dans le ventre gonfle à chaque anniversaire

la corde est la seule voie de sauvetage 

(PEAU CONTRE PEAU, trad.en francais : Roxana Bauduin)
Foto: Ștefania Becheanu
https://www.stefaniabecheanu.com/photo.html

 Sorin a fost printre primii morți la Timișoara. Împușcat în cap, în timp ce flutura drapelul găurit și cânta Deșteaptă-te, române. L-a adus taică-su într-o zi la țară, în cabina unui camion. Era mai mare decât mine cu trei ani. Avea părul creț și lung. Un băiat subțire, cu o privire neliniștită. Ne-am mai văzut o dată, apoi eu am fugit, și în 89 am aflat că a fost printre primii uciși. Ieșise de la serviciu și se îndrepta cu prietena lui spre Piața Operei. Se țineau de mână. Era cald ca într-o zi de toamnă. La jumătatea drumului s-au despărțit pentru că avea treabă împreună cu băieții de la Solventul și era mai bine ca ea să meargă acasă. Petrecuseră noaptea împreună. Aveau pieptul plin. Încă mai pășea amețit cu gândul la căldura care l-a învăluit toată ziua, pe care a trebuit să o părăsească dimineață și să meargă la serviciu. S-a împletit cu mila pentru iubita colegului împușcat cu o zi înainte. Se vorbea că au căzut douăzeci de oameni. Cu fiecare oră ce se apropia de sfârșitul programului, pe dinăuntru creștea ceva nelămurit. Un fel de curaj dat de ură. El nu urâse pe nimeni, niciodată. Maică-sa spunea la toți ce băiat bun este și uneori chiar îl enerva asta. Molâu. Ce nu a suportat niciodată. Era îngrijorat de fratele lui, militar. Oamenii fierbeau, dar erau amenințați cu desfacerea contractului de muncă și închisoare dacă absentează de la serviciu în acele zile. Cei mai în vârstă se conformau, aveau familii, responsabilități, dar cei tineri erau ca un arc. Abia așteptau să încheie și să iasă în stradă. În Piața Sfânta Maria, Sorin s-a întâlnit cu un văr de-al nostru care a încercat să-l abată din drum. Și-a sărutat prietena și a luat-o în direcția Pieții, cu alți tineri. Avea aceeași privire neliniștită, iar din buzunar îi ieșea un capăt de drapel. Se îmbrăcase frumos. Cu pantaloni maro, ciorapi maro, pantofi sport. Își luase o bluză neagră cu linii albe în zig-zag, la modă. Și o geacă de piele maro. Furase steagul de la poarta din spate a fabricii și îi decupase stema repede, cu o foarfecă. Îi cam tremuraseră mâinile pentru că el nu atinsese steagul niciodată așa ca acum. La școala primară din Tomești, drapelul era mereu prea sus ca să poată fi atins. Nu a simțit niciodată că ar vrea să-l atingă, nici chiar în armată când imbecilul ăla de Stoica îi amenința pe pufani că vor trebui să-l curețe cu limba, dacă lasă bățul să atingă pământul. Era primul gest patriotic pe care-l făcea de bunăvoie. Se vor duce toți la Catedrală că acolo nimeni nu se va atinge de ei. Dumnezeu îi va apăra, dacă există. E momentul să-i apere. Nici nu și-a dat seama cum a atins un ciob căzut din vitrina unui magazin. L-a tăiat bine, că a început să-i iasă sângele prin ciorapul crem. Oare ce să însemne asta, că ar fi mai bine să nu meargă, cum i-a spus vărul Eugen? Dar vărul se pensionase din miliție, era și normal să nu vrea să participe. Cine ar avea curaj să tragă în atâta lume, azi sunt mai mulți decât ieri. În jurul Catedralei se adunaseră vreo două mii de persoane, cum a povestit Doinița, mai târziu. Sorin a urcat treptele și a scos steagul, fluturându-l. Dacă până atunci mulțimea scanda lozinci cu „Jos Ceaușescu!”, „Jos dictatura!”, „Libertate!”, când a văzut steagul găurit a început un murmur și oamenii au început să cânte „Deșteaptă-te, române!”. Sorin cânta frenetic, flutura steagul, iar fericirea din noaptea trecută se amesteca în cea de acum. Începea o nouă lume, știa sigur asta. Ce înalt se simțea deodată. Ce frumoși sunt oamenii ăștia pe care părea că îi vede prima dată, chiar dacă alături erau colegi de-ai lui sau cunoscuți. Cineva țipă, încep alte strigăte și mulțimea năvălește pe trepte, încercând să intre în biserică. Sorin se lasă jos. Simte o căldură în cap, în partea stângă. Nu se mai poate ridica. Cad și alți tineri pe lângă el. Cineva încearcă să-l tragă înăuntru. Are brațe slabe, este o fată. O mai ajută câțiva oameni și îl culcă pe covor, în pronaos. Ca prin vis aude frânturi dintr-o predică. Un preot bătrân slujea înaintea altarului ca și cum nu ar ști ce se întâmplă în spatele său. Pe trepte, oamenii s-au ridicat și au aprins lumânări. Focul a încetat. Fata cu brațele subțiri i-a aprins o lumânare și lui Sorin. Sub cap i se adunase sângele ca o pernă înroșită. S-a stins repede.

Apucase să fluture steagul de mai multe ori, apucase să le dea oamenilor curaj. Să le amintească. Fata i-a luat buletinul și i-a căutat părinții. A sunat la postul telefonic din sat. Fiul lor a murit în brațele ei. S-a dus apoi la căminul băieților de la uzină și le-a povestit cum i-a tras trupul în Catedrală. Cum sângera, cum glonțul lăsase doar o gaură mică deasupra arcadei. Dar trupul lui dispăruse. Când au venit părinții, Sorin era de negăsit. Circulau vești contradictorii, ba că l-au dus la București cu ceilalți morți și i-au incinerat, ba că este într-o groapă comună. Sorin scăpase de foc. El și alți tineri fuseseră uitați în congelatoare în noaptea aceea fierbinte.

I-au găsit o lună mai târziu pe toți aliniați într-o groapă, săpată cu buldozeul, în care au încăput nouă sicrie, cu numere de cod prinse de braț cu leocoplast. Pierduseră numele lor de botez. Sicriele au fost deschise unul câte unul de un lucrător de la pompe funebre. Primul era de lemn, celelalte, de carton. Părinții înghesuiți pe marginea gropii așteptau într-un murmur surd să-și descopere copiii. Se aflase că în lotul celor nouă sunt doar bărbați până în treizeci de ani. Mirosea greu a trupuri intrate în putrefacție. Nu toți morții aveau vizitatori. Primul nu avea pe nimeni. Doar un număr lipit de haină, cu ziua și ora la care a fost adus în spital. Se auzea câte un vaiet de mamă. La al doilea, părinții au sărit și l-au îmbrățișat, așa vânăt și urât mirositor. Mamă-sa l-a sărutat și a început să-i încălzească mâinile, suflând peste el cu toată puterea. Bărbații au izbucnit într-un plâns fără zgomot. A urmat al treilea sicriu. Lumea s-a oprit din plâns ca la comandă. O fată în pielea goală, răvășită, cu numărul 6/1063. Doina sau Dorina sau așa ceva. Cineva o recunoaște, este studenta de pe treptele Catedralei, cea care a venit și la căminul de nefamiliști să anunțe moartea lui Sorin. Avea chipul tumefiat. Următorul împușcat are răni bandajate. Cineva încercase să-l salveze, dar a tăcut și l-a dosit la morgă. Leucoplastul era plin de sânge închegat. Numele dispăruse așa cum și chipul i se putea ghici cu greu. Un bărbat s-a apropiat de sicriu și a luat mâna mortului. Era cimentată și galbenă, cu unghiile învinețite, nu mai semăna a mână de om. Poate bărbatul ar fi vrut să-și descopere trăsăturile în acest tănăr mort. Poate își amintea mâna de copil a fiului. Poate nu știuse cu ce a fost îmbrăcat în ziua aceea. Poate nu-l văzuse de multă vreme. Urmează un alt bărbat cu abdomenul bandajat, dar plin de sânge. Fusese împușcat în burtă. Pe sicriu, un nume maghiar, scris cu cretă albă. Ca la semnal, lumea s-a repezit în groapă. Urmează o altă femeie, dezbrăcată pe jumătate, la fel de maltratată ca și cealaltă. I-a curs mult sânge pe gură și poartă numărul 3/1068 (4). Dumnezeu știe logica acestor numere. Poate, nici el. Dar, se pare că a lipsit în ziua aceea de la fața locului. Oamenii nu mai au răbdare, deschiderea sicrielor nu se face ușor. Lucrătorul este asudat, și-a aruncat haina și a rămas într-o bluză cu linii în zig-zag, la modă. Tatăl lui Sorin tresare. Maică-sa dă drumul unui țipăt. În al șaptelea sicriu este tot un bărbat. Sar în groapă mai mulți să-l identifice. Morții nu au fost îngropați cu grijă, acesta este întors pe o parte. Penultimul sicriu nu se deschide. Cineva merge după o rangă. În ultimul sicriu e un bărbat care fusese în oraș cu soția în ziua de șaptesprezece. Au ajuns coloana demonstranților, iar când s-a deschis focul s-au pierdut unul de celălalt. Femeia s-a întors acasă, el, nu. Începe să-i spună pe nume și să-l scuture, dar mortul e greu ca pământul. Femeia urlă numele copiilor.

Puțin mai la dreapta este un alt mormânt deschis, cu o cruce de lemn proaspăt.Tatăl lui Sorin ajută la deschiderea sicriului. Maică-sa cade în genunchi. Un coleg de-al băiatului o ține de braț. Se trage mai aproape de sicriu. E el, tânărul frumos cu părul creț. A fost îngropat înghețat și de aceea trăsăturile lui nu sunt mult schimbate. Pământul l-a păstrat pentru întâlnirea cu părinții. Țipetele s-au mai potolit, se auzeau doar scâncete ca atunci când nu mai ai glas. Maică-sa îl ceartă ușor. De ce nu a stat acasă. De ce s-a dus să moară. Taică-su nu spune niciun cuvânt. Nu-l mai văzuse de o lună. Divorțaseră și el plecase de acasă. Copilul, mai liniștit ca oricând, stătea înaintea lor cu fața senină și o gaură mică deasupra arcadei stângi. Pe acolo intrase glonțul care îi spulberase gândurile și îi împrăștiase creierul pe zidul Catedralei.

foto: Doru Wilhelm Gomboș

Frica s-a insinuat sub piele. Țări întregi sunt sub asediu. Virusul curge cald prin sângele nostru și ne ferim, cât putem, să nu-l dăm mai departe. Ne e frică unii de alții, trecem pe trotuarul celălalt, ne supunem pericolului de a circula pe marginea șoselei, cu riscul de a fi loviți de o mașină, ne dezinfectăm după o atingere. Facem orice, doar să nu fim uciși de virus. Nu ne mai gândim la cancer, diabet, depresii, boli autoimune, accidente aviatice, catastrofe naturale și alte pericole care ne pândesc. Iar virusul, în loc să țină cont de grija noastră, ne lovește și mai puternic mințile dezechilibrate. Cum s-a ajuns la limită? De ce nu avem forță cât un grăunte de muștar care ne-ar putea face de neatins pentru toți virușii lumii?

Nu mai avem vocația iubirii. Cărăm traume grele de la generație la generație, ne înarmăm cu psihologi, psihoterapeuți și ignorăm forța vindecătoare a iubirii și prieteniei. Cine ne sunt prietenii? Mai avem prieteni? Perioada de la începutul lunii martie, când am crezut că virusul trece ca o cometă pe lângă planeta Pământ, intrăm în case și-l privim pe fereastră până dispare, s-a prelungit și continuă, făcând din noi niște biete ființe nesigure. În jur oamenii mor și e clar că virusul nu glumește. Dar încearcă cineva să-l înfrunte? Se gândește cineva cu adevărat cum să adune boaba de muștar?

În Tunis, vânzătorii din piețe au un fel de inconștiență binefăcătoare, până la urmă. Mi-am dat seama de ea după ce am primit mesajul unui prieten din țară: „Ne urâm între noi. Suntem panicați și înfricoșați. Virusul a pătruns în creiere și ne-a blocat. Lumea stă izolată. Mâine toate școlile trec online.” Aici muezinul cântă cu vocea înaltă, iar noi ne grăbim tare, cu măștile pe față sau cu fața la vedere. Trecem unii pe lângă alții și toți pe lângă vânzătorii de jucării din lemn pictat, întinse pe jos, pe lângă băiatul desculț, care vinde șervețele, pe lângă cei cu Figue de Barbarie, care stropesc fructele cu apă, pe lângă bărbatul cu barbă răvășită și cămașă lungă, albă, care vinde parfumuri lângă zidul moscheii. Pe lângă cei trei care iau micul dejun în stradă, beau suc de lămâie cu o felie de chec, pe lângă cerșetorii culcați sub ficusul monstruos, pe lângă băieții care vând telefoane furate, pe lângă polițiștii de la colț, pe lângă cei care păzezc sinagoga, pe lângă bătrânul arab cu mustața albă din fața magazinului de pantofi, pe lângă shaormeria mereu plină și îmbietoare, unde lucrează patru băieți fără mască, pe lângă bărbatul care vinde fructe și, dacă nu ai bani, ți le dă pe încredere, pe lângă femeia învelită în șaluri, așezată pe trotuar, care cere, în arabă, mâncare, pe lângă tânărul sprijinit de propria cafenea, cu șorț negru și masca sub bărbie, pe lângă magazinul de obiecte din fier forjat, în fața căruia stă pe un scaun superb, chiar artizanul lor.

Pe lângă grupuri de fete sau de băieți gălăgioși, care se strigă de pe un trotuar pe celălalt, pe lângă negrese superbe, cu turbane portocalii sau galbene, cu fesele rotunde, pe lângă femei ascunse de hijab, în jalabiya colorate, foarte rar înveșmântate în burka, pe lângă bărbați în jebba, cu chéchia albă sau vișinie, fără mască, pe lângă domni cu cravată și geantă de piele, pe lângă funcționare pe tocuri, călcând apăsat, pe lângă mulatre în jeanși, pe lângă băieți slabi cu părul strălucind de gel, și ochelari de soare, pe lângă taraba cu migdale prăjite în caramel, pe lângă zecile de chioșcuri de Fruits secs, unde găsești, apă, sucuri, migdale, fistic, alune, biscuiți, napolitane, bomboane, țigări. Pe lângă rotisoarele care învârt pui rumeni, pe lângă bărbații cu burțile bombate sub un tricou prea strâmt, pe lângă cafenelele ticsite, unde se fumează narghilea, pe lângă uscătoarele de prosoape întinse în stradă în fața saloanelor de coafură, pentru femei și bărbați, pe lângă gardienii de la Carrefour și Monoprix, care îndeplinesc mecanic gestul de control al temperaturii, și îți zâmbesc. O lume dinamică în ritmul căreia nu se ghicește frica, aș spune, chiar asumată în fața morții, printr-un fel de credință naivă că ce ți-e scris în frunte ți-e pus, vorba cuiva.

Când trăiești, frica dispare sau se încurcă printre picioarele trecătorilor și nu ai timp să o observi. Aici învățământul este față către față, nu știu până când, dar e bine. Purtăm măști în sala de curs, nu ne atingem și încercăm să ne răsfirăm la un scaun distanță. Dar după ce exersăm acest ritual, uităm, și începem să râdem sub mască, uneori o lăsăm câteva secunde să putem respira în voie, apoi continăm să vorbim o limbă română care nu transmite frica, dimpotrivă, un entuziasm al școlarului de clasa întâi, care descoperă o nouă lume ascunsă în semne. Prieteniile se leagă în fața institutului, schimbăm o vorbă în română și trei în franceză, apoi ne urăm noapte bună. Privirea a câștigat în intensitate, sub mască. Este ceea ce a rămas neascuns, la vedere. Dacă „ochii sunt oglinda sufletului”, și privim doar în jos sau opac, sufletul ni se va atrofia ca un organ bolnav. Când vom îndepărta masca, vom vedea chipuri șterse, măcinate de griji și frica insinuată în locul rămas  gol.

Frica  nu face diferențe, depinde cum o întâmpini. Prăbușit în fața ei, sau echipat cu relații interrumane puternice. Cu prieteni cărora să le vorbești despre cum o simți cuibărită în tine. Cu oameni pe care să-i iubești cu adevărat. Alături de copii, cărora le poți face mărturisiri sincere. Rostirea fricii pe nume o micșorează, o scade în intensitate, o pierde. Numele ei stă ascuns în gesturi, care pot fi convertite în solidaritate, iubire și acceptare. În cultura populară românească, diavolul este apelat cu diverse denumiri: Ucigă-l crucea, Bată-l crucea, Ucigă-l tămâia. Poate că întoarcerea la credință ar putea însemna o revalorizare a sensurilor vieții. La o credință interioară pe care nu am analizat-o niciodată în profunzime. Fiecare după simțirea lui. Întoarcerea la ceea ce este prețios și tăinuit. Nu se vinde la hram, nici la magazine specializate. Nici în lăcașele de cult. Despre care nu auzi la televizor. Ce este crucea, în explicația laică și religioasă? O greutate pe care o porți pe umeri, așezată frumos din copilărie, de către părinți. Să nu o pierdem niciodată. Să o dăm mai departe ca pe o moșternire importantă. Uneori copiii duc crucea părinților și nu rezistă marilor greutăți. Ce poate face un prieten, un iubit, poate să ți-o ia, câteodată, ca să poți respira și visa. Cu timpul, poate scădea în greutate, dar rămâne un mister personal cum se ajunge aici.  Credința înseamnă sinceritate față de tine, înainte de toate, apoi față de cel căruia i-o mărturisești. Încercarea de recuperare a curățeniei tale copilărești. Renunțarea la obiceiul de a fi mereu ocupat și distras de bagajul tău de priorități. Atenția distributivă, nu doar la semnele de circulație, ci la ființele umane, răspândite în fața ta ca niște jaloane luminoase.

Întoarcerea la lucrurile simple nu este doar un clișeu. „Bine că e cald, încă. E așa o zi frumoasă, de toamnă. O minunăție. Dar cine să o vadă?” a mai scris prietenul meu. Îmi amintesc că astă-vară, când m-am întors la țară, parcă ieșisem dintr-o bulă a fricii și intrasem într-una a bucuriei copilărești. O izolare în verdele curat, nevirusat. Pădurea nu ascunde sub coaja ei niciun pericol. Iarba dezinfectează. Păsările nu vestesc prăpădul. Apa curge pe unde vrea ea, fără nicio obligație a celui care-și răcorește tălpile. Poate că nu locul de muncă ar trebui părăsit, sălile de curs, ci orașul, în sine. O dezinfectare masivă de obiceiuri comode, dar nocive pe termen lung. Revenirea la gusturi și mirosuri vechi. Înțelegerea, pe viu, a celor patru elemente primordiale: apa, aerul, focul și pământul. O infinitate de posibilități ascunse într-o ramă ce încadrează un peisaj rupt de lume. Șansa transcenderii și pătrunderea la nivel cosmic superior.

Da, ne este frică, în parte, fiecăruia, dar împreună o putem învinge. Dacă acest „împreună” este doar o justificare a mulțimii de oameni îngândurați, care nu se privesc unii pe alții, care se tem de atingere în cel mai trist mod, nu avem nicio șansă în fața ei. Frica dezbină și învinge. Asta se întâmplă în toate țările dominate de acest sentiment. Virusul slăbește în fața sângelui, a solidarității umane. Lupta trebuie dusă împotriva strategiei de a ne îndepărta unii de ceilalți. Nu încălcând reguli, ci purtând mască, dezinfectând, păstrând distanța, dar liberi, împreună, încrezători în reușită. Cu atenția îndreptată spre undele sensibile la care vibrăm de mii de ani. E timpul să regândim existența în afara însingurării. Nimic din ceea ce se întâmplă nu ar avea valoare în lipsa celuilalt. Chiar singurătatea și izolarea, asumate, și-ar pierde sensul în afara oamenilor.

Europa locul îmbrățișărilor interzise

pământul galben ce strivește coastele mamei

praful de la ferestre rugina de la închizători

femeile singure cerșetorii și copiii orfani

atacul de panică moartea atât de aproape

suntem în război stați acasă

niciodată războiul nu a fost mai blând

să ne întoarcă în noi înșine

Europa ești un trup înfricoșat și muribund

optimiștii cântă în balcoane

doar bătrânii pleacă la război singuri

sexul pe viu e un lux femei cu vagine uscate străpung ferestrele

închidem televizorul și ne iubim virtual pe ascuns

înconjurați de vecinii plictisiți și de frici

este abia ziua a doua și iubitul meu a spus

uite un copac înflorit

îndeajuns să renunț la lista de reguli

am crezut că va fi bine dar tristețea învinge câte puțin

Europa e un spital de campanie un oraș cu străzile goale

nu poți plânge ritualul de înmormântare e strict interzis

rămâne să-ți lași capul în pumni până îți explodează plămânii și inima

ai înțeles bine

ruptura ca voință de a merge înainte poate însemna salvarea unei vieți simultan

o singură viață întinsă pe mii de kilometri

nu știu cine ești tu cel de pe urmă cum nu știu cine se ascunde în mine când plec

fiecare în pielea lui de câte ori crește ritmul cardiac piele pe piele

am promis să ridicăm o c r u c e acolo unde viețile noastre au revenit pe pământ

nu am făcut-o și trupurile gravitează unul lângă celălalt

o formă de existență în care se mai poate respira doar artificial

eu nu sunt aici