Interviu cu Khalid AL-MAALY, traducătorul lui Celan în limba arabă

16-12-2022Nr. 1139 Observator Cultural

Traducerea în limba arabă a unor scriitori care aparțin culturii române reprezintă o noutate pentru un român care descoperă în vitrina unei librării din Tunis sau Bagdad pozele lui Emil Cioran, Panait Istrati sau Paul Celan. E un moment absolut de mîndrie literar-națională, urmată imediat de întrebarea cîți dintre cititori cunosc detalii ale locului unde s-au născut acești oameni sau limba în care au scris primele lor texte. Cîți știu că Celan s-a întîlnit cu Cioran în refugiul său parizian și că, mai mult ca sigur, au conversat în limba română? Necesitatea literaturii transgresează culturi și concepții, descifrînd coduri întemeiate pe convenții și idiosincrazii. Prin intermediul traducerii, publicul ambelor culturi iese cîștigător, nota de originalitate a unui autor devenind mai evidentă, iar granițele mentalitare, mai ușor de traversat.

Khalid Al-Maaly este poet, traducător și editor. S-a născut în 1956 în deșertul de lîngă al-Samawa, Irak. A publicat prima sa colecție de poezie, To Who Do I Declar My Notebook, în 1978. A părăsit Irakul în 1979, trăind mai întîi în Liban, apoi la Paris, înainte de a se stabili la Berlin, în 1980. A înființat Editura al-Jamal, în 1983, care mai tîrziu s-a mutat la Beirut, unde locuiește acum Al-Maaly. A publicat revista literară Faradis (1990-1993) și a fondat și editat periodicul `Uyun (1995-). Printre lucrările sale se numără Words Practicing Noise (1982), Midnight Desert (1995), care a fost tradus și publicat în Austria în 1990, Elegy for a Throat (1987, în germană 1992), Eyes That Thought of Us (1990), The Apathetic՚s Notebooks (1992), War Diary and Other Writings (1993), An Imagination of Reed (1994), Alighting on the Shore (1997), Return to the Desert (1999), The Cameleer՚s Song (2002), Residing in Open Air (2006), Jum`a Returns to His Homeland (2007). A tradus și publicat în arabă texte din opera lui Gottfried Benn, Paul Celan și Hans Magnus Enzenberger. Traducerile sale din arabă în germană includ lucrări de Badr Shakir al-Sayyab, Mahmoud Darwish, Sargon Boulus, Unsi al-Hajj, Abdilwahab al-Bayyati, Saadi Youssef, precum și antologii de poezie palestiniană și irakiană. Printre lucrările sale în limba germană se numără Die arabische Welt Zwischen Tradition und Moderne (2004) și a fost coautor, împreună cu Mona Naggar, la Lexicon Arabischer Autoren.

Al-Maaly a cîștigat numeroase granturi și premii, inclusiv Grantul „Heinrich Boll“ pentru scriitori imigranți (1986), Premiul „Rolf Dieter Brinkmann“ pentru arte (1988) și Premiul Al-Shariqa pentru cel mai bun editor (1996). Scrie regulat la mai multe ziare arabe și germane. Lucrările sale au fost traduse în germană, franceză, italiană, engleză, ebraică, persană, portugheză și spaniolă.

Sînteți scriitor, traducător și editor cunoscut. V-ați născut în Irak, trăiți în Germania și Liban, călătoriți mereu între țările arabe și cele europene. Cum l-ați descoperit pe poetul Paul Celan (Paul Peisah Antschel)?

În primii mei ani de rezidență în orașul Köln, la începutul anilor 1980, aveam obiceiul să rămîn multă vreme în biblioteca universitară. Căutînd operele poetului și diplomatului francez Paul Claudel, mi-a căzut privirea pe numele Paul Celan, doar din cauza ordinei alfabetice a fișelor. Nu aveam nici o idee cine este acest scriitor. Am aflat mai tîrziu, bineînțeles, că unele dintre poemele sale fuseseră traduse în limba arabă, însă într-o traducere slabă, care nu mă interesa. Între timp, am întîlnit oameni interesați de poezia lui Paul Celan, care au încercat să-l traducă prin a doua limbă, cea germană.

Ce ați tradus exact din opera scriitorului român?

Am tradus o mare parte din poezia și proza lui, chiar și unele dintre scrisorile sale către Ingeborg Bachmann, în jur de 600 de pagini. Am publicat peste 300 de pagini, o selecție de poezie, discursul ținut cu ocazia Premiului pentru Literatură acordat de orașul Bremen, Frankfurt, Entretien dans la montagne, Scrisoarea lui către Martin Heidegger. Am tradus multe texte, la unele încă mai lucrez, adaug pagini, tot ce apare, inclusiv scrisorile lui, care au fost publicate pe scară largă în ultima vreme.

Cît de dificil este să traduci Celan în arabă, avînd în vedere procesul de deconstrucție al limbii germane, urmînd întrebarea esențială pe care și-o pune scriitorul: Cum mai poate fi purificat limbajul, după ce a participat la oroare?

Paul Celan este un poet foarte dificil de tradus pentru că este un poet creativ. A-l traduce pe Celan este un exercițiu continuu, pe cît de ușor i se pare traducătorului, ascunde multiple semnificații și semne care nu pot fi verificate, nici măcar după consultarea miilor de pagini pe care i le-au dedicat cercetătorii. Poeziile sale, la fel ca viața și povestea lui, sînt bogate în evenimente și dau indicații care devin mai clare cu fiecare lectură sau cu fiecare încercare de a corecta din nou traducerea. Dar ceea ce găsesc surprinzător este că pare mai aproape de imaginația mea orientală. Am citit o mulțime de lucrări din Rilke, Hölderlin, poezie rusă și franceză. Poate că toate acestea m-au ajutat să înțeleg. Dar întrebarea rămîne, oare chiar am înțeles? Este destinul lui, poate că și al meu să traversăm țări, limbi și destine.

Cum a fost primită traducerea de către publicul arabofon?

În ultimul timp a existat un public special pentru Paul Celan, dar există și un public opus. Nu pot uita cum am primit un torent de jigniri de la un cititor pentru că publicasem textul Entretien dans la montagne într-o revistă pe care o editam, înainte de publicarea lui în volum. Pur și simplu pentru că autorul textului era evreu. În afară de asta, există un mare interes pentru poezia și traducerea lui. Din păcate, majoritatea traducerilor au fost făcute de pasionați ai poeziei și biografiei sale, fiind caracterizate prin know-how lingvistic, fără a cunoaște însă mecanismul fin al traducerii.

V-a inspirat Paul Celan în ceea ce ați scris, după ce l-ați descoperit? După ce ați început să-l traduceți?

Sigur! Viața noastră poetică și destinele noastre sînt compuse dintr-un set de influențe fundamentale. Paul Celan a fost o necesitate, cel mai important scriitor pe care trebuia să-l cunosc. Astfel de întîlniri sînt stații în care ne oprim mai puțin sau mai mult, dar care ne împing să mergem înainte, la unele ne întoarcem cîteodată, sau nu ne mai întoarcem, iar pe altele le vedem într-un mod nou, doar privind înapoi. Charles Baudelaire, Paul Celan de exemplu, sînt astfel de repere, am, însă, o mulțime și din lumea arabă.

După cum putem citi în biografia dumneavoastră, sînteți un călător al lumii, dar ați ales să locuiți la Berlin, în Germania. Ce v-a atras la acest spațiu?

Sînt doar un călător al lumii în sens poetic. Destinele crude m-au obligat să fac aceste călătorii. Eram sărac și flămînd și am încercat să-mi cîștig pîinea cu cinste. Am reușit? Nu știu. Un fugar caută siguranță ca păsările care încearcă să-și construiască cuiburile în copaci. Poate că nimic nu m-a atras în afară de acest sentiment de siguranță. Am fost aruncat în furtună.

Ați călătorit în aceleași locuri ca Paul Celan: Austria, Franța, Germania. V-ați gîndit să mergeți pe urmele sale în orașul natal: Cernăuți, Bucovina?

În 1978, am fost la Paris și la Tours. În Tours mă gîndeam doar la Balzac la acea vreme, fără a-l cunoaște încă. Pe atunci aveam un interes fundamental pentru suprarealiști și, de asemenea, pentru exilul parizian al lui Cioran ori Ionesco. Am fost des la Viena, dar nu am avut șansa să vizitez România sau Ucraina, unde s-a născut, a crescut și s-a format în primii săi ani Paul Celan. Desigur, mi-aș dori mult să ajung acolo. Poate că o să am noroc, cine știe?

Interviu realizat de Lia FAUR

Traducerea din arabă în franceză a fost realizată de drd. Haifa Kramti

Traducerea din franceză în română a fost realizată de Lia Faur

Interviu cu Adam FATHI, traducătorul lui Cioran în limba arabă

Adam Fathi s-a născut în 1957, în Tunisia. Este poet și traducător tunisian, autor a peste 20 de volume, dintre care: Sept lunes pour la gardienne de la tour (1982), Le souffleur de verre aveugle (2011) și Écrire d’un pays dans la gueule du loup (2021).

Tradus în mai multe limbi (franceză, engleză și spaniolă), este deseori invitat să își citească textele la mai multe festivaluri literare și tîrguri de carte (Egipt, Franța, Japonia, Maroc, India, Costa Rica etc.)

Textier, textele sale au fost cîntate de cei mai mari artiști tunisieni și arabi pentru a numi doar cîțiva: Cheikh Imam și Hamza Nemra (Egipt), Lotfi Bouchnak și La troupe de Gabes (Tunisia), Karima Sakli (Maroc), Khaled (Algeria) și Marcel Khalife (Liban).

Din  opera lui Emil Cioran a tradus în limba arabă: Silogismele amărăciunii, Despre neajunsul de a te fi născut, Istorie și utopie, Exerciții de admirație, Mărturisiri și anateme, Tratat de descompunere, Căderea în timp, Caiete (în curs de publicare). A tradus, de asemenea, din Charles Baudelaire, Roland Barthes, Naim Kattan, Gilbert Sinoué, Naïm Kattan.

Este cîștigător al mai multor premii naționale și internaționale, inclusiv Premiul Abul Kacim Chabbi pentru ciclul de poeme Sticlarul orb, în 2012, și Premiul Sargon Poulus, dedicat poeziei și traducerii, în 2019.

Interviul pe care l-am realizat în Tunisia se referă la traducerea lui Emil Cioran în limba arabă și la impactul acestui scriitor asupra cititorilor. Scrierile lui Cioran au devenit și o cale prin care vorbitorii de limbă arabă din Tunisia se raportează la lumea politică și la realitățile pe care le trăiesc.

Cînd l-ați descoperit pe Cioran pentru prima dată?

L-am cunoscut întîmplător pe Cioran, prin lecturile mele, la sfîrșitul anilor 1980. Făceam parte din tineretul tunisian militant, din ce în ce mai supărat, pe care președintele Habib Bourguiba și, mai apoi, celălalt președinte, Ben Ali, îl pierduseră iremediabil. Ne sufocam sub despotism și corupție. Am început prin „disprețuirea bătrînilor“, adică nu numai a conducătorilor noștri, ci, așa cum spunea Cioran însuși, „a tuturor celor care aveau peste 30 de ani“. Apoi am ajuns, la rîndul nostru, de 30 de ani, și am învățat, de la Cioran, că „bătrînețea“ nu era o chestiune de vîrstă și că „tineretul“ nu era soluția. Nu mai doream să fim dezamăgiți de fanatismul din toate părțile. Nu mai doream să fim „păcăliți“ de șarlatani și de „falși profeți“. De aici insistența noastră de a ne lărgi orizontul prin lecturi. Printre acestea au fost cîteva nume românești grozave. Gustasem dadaismul lui Tzara. Am descoperit o altă lectură a „sacrului“ datorită lui Mircea Eliade. Ne-am apropiat de „absurdul“ lui Eugène Ionesco prin piesele Cîntăreața cheală, Lecția, Scaunele, Rinocerii etc. L-am descoperit pe  Cioran și datorită textelor scurte și disparate. În jurul anului 1999 am avut ocazia să văd o emisiune de televiziune, „Un siècle d’écrivains“, dedicată acestuia. A fost o emisiune foarte frumoasă. Era acolo întregul Cioran. Farmecul coroziv. Umorul tragic. Îndoiala revigorantă. Semnifica­ția aforismului. Îmi amintesc anumite fraze pînă în ziua de azi. „Singura funcție a scrisului este răzbunarea fără riscuri.“ „După Shakes­peare ar fi trebuit să nu mai scriem piese de teatru.“  A lăsat ideile să izbucnească prin rîs. De atunci a devenit unul dintre scriitorii mei preferați. Nu ca model, ci ca antimodel. Cioran ne-a inspirat să ne eliberăm și să fim diferiți. A intrat în Panteonul meu privat, deschis scriitorilor subversivi și tulburători, „decăzuți din toate“. Singurii care contează.

V-a nemulțumit doar să-l citiți pe Cioran în limba franceză? Ați vrut să-l traduceți?

Cred că, la un moment dat, am fost într‑adevăr „pregătit“ pentru a trece de la lectură la traducere. Traducerea este un loc de întîlnire unde ambele părți trebuie să se apropie și să se cunoască. Este o chestiune de „sincronizare“, care permite limbii de contact să atingă ADN-ul limbii de receptare. Edgar Allan Poe a fost tradus în franceză de mai multe ori, dar, pînă la Baudelaire, Poe nu a devenit „realmente francez“. Poate că Cioran aștepta momentul să devină „realmente arab“ prin opera sa și nu doar prin cîteva texte. Sînt bucuros că am putut realiza acest lucru. Și, fără îndoială, traducerea lui nu ar fi putut apărea fără prezența unui editor „nebun“, în sensul pozitiv al termenului, cum este Khaled Al-Ma’ali. L-am tradus pe Emil Cioran în limba arabă. Am făcut-o din plăcere și convingere, dar, în același timp, avînd conștiința unei necesități.

Există ceva canibal în lectură și ceva biologic în traducere

Sînteți cunoscut în mod special ca poet. Cum s-a manifestat interesul dumneavoastră pentru traducere?

La sfîrșitul anilor 1990 am devenit interesat de rolul de „intermediar“. Mă gîndeam la mine ca la un „bibliovor“ chiar înainte de a fi poet sau scriitor. Nu am fost preocupat de traducere. Apoi, treptat, am simțit că totul este traducere. Chiar și poezia. Traducerea m-a cucerit. Mai ales că, în calitate de „cititor“, am avut impresia că asimilez cu adevărat un text „străin“, asociind lectura lui cu limba de origine prin citirea lui în limba mea maternă. Citirea unui text într-o limbă care nu este a mea este ca mestecarea cu dinții altuia. Acest lucru îmi amintește de un articol unde comparam traducerea cu „arta de a mînca“. Există ceva canibal în lectură și ceva biologic în traducere. De fapt, mîncăm textele. Traduc un text pentru a-l gusta mai bine, pentru a-l mînca mai bine și a-l mesteca cu dinții mei. Cioran a crezut-o mereu pe Simone Weil cînd făcea comparație între a schimba limba cu a schimba religia. A vorbit despre această problemă în emisiunea pe care v-am amintit-o, „Un siècle d’écrivains“, mergînd pînă acolo încît să spună că, dacă un scriitor străin dorea să învețe franceza, trebuia să-și lase deoparte „limba maternă“ și chiar religia. Or, pentru Cioran, cei care îi spuneau, uneori, că „soția lor“ dorea să vorbească limba altuia nu puteau avea decît un singur răspuns și un singur remediu: divorțul – pentru că e o abandonare atît a limbii originare, cît și a religiei.

Fără a merge atît de departe, putem spune că dacă cineva vrea să citească un text „străin“, are nevoie de același lucru, dar invers. Este nevoia de a aparține limbii textului, de „a traduce“ acest text în limba lectorului, pentru ca el să-l poată citi în „limba sa maternă“. Prin acest tip de traducere, un text trece prin „biologic“ către „cultural“.

Este complicat să-l traduci pe Emil Cioran în limba arabă? Există dificultăți specifice în traducerea sa în această limbă?

Răspunsul este afirmativ pentru ambele întrebări. Și asta face ca traducerea lui Cioran să fie atrăgătoare. Printre aceste complicații și dificultăți există unele care sînt legate de operele sale, de realitatea publicării și a traducerii în țările arabe și de particularitățile socio-culturale ale limbii arabe în sine. Te plimbi prin textele lui Cioran ca și cum ai merge prin cîmpuri minate. Ce se întîmplă atunci cînd aceste texte sînt traduse într-o limbă arabă capabilă să primească totul, dar care este înconjurată de un arsenal de interdicții politice, sociale și culturale? Pe de altă parte, traducerea unor astfel de opere ar respira un aer proaspăt în toate limbile spre care sînt transmise și ar permite acestor mine „pozitive“ să își desfășoare activitatea în venele și arterele culturii gazdă.

Numai editorul „obsedat“ și „vizionar“, așa cum l-am avut eu pe Khaled Al-Ma’ali, va accepta traducerile unor astfel de lucrări. Acest tip de editor este, după cum știți, foarte rar. Ca să nu mai vorbim de „traducătorul“ capabil să se implice într-o astfel de lucrare „evazivă“ și „provocatoare“, în același timp. Fiecare carte a lui Cioran este o provocare a scriitorului față de traducător, mai ales în limba arabă, spunînd, parcă, „traduce-mă, dacă poți“! Totuși, această caracteristică nu aparține limbii arabe în sine, care, de-a lungul secolelor a produs capodopere ale erotismului, filozofiei și politicii. Trebuie doar să te apleci pentru a găsi comori inepuizabile de frumusețe și deschidere. Astăzi, scriitorul anilor 2000 profită de libertatea de exprimare față de „colegii clasicizați“. Și rămîne la latitudinea traducătorului să facă de fiecare dată un fel de „miracol“ pentru a așeza texte, precum cele ale lui Cioran, în noul context, fără a-și pierde actualitatea. Acesta este motivul pentru care traducerea lui Cioran și a altor scriitori de talia lui nu ar trebui să să se integreze în „munca obișnuită“, făcută în grabă. Tra­ducătorul lui Cioran trebuie să fie un scriitor, să păstreze în fiecare text impactul său distinct, tocmai pentru că a fost scris nu din dorința de a face față cititorului, ci mai degrabă din dorința de a-l expune pe cititor și de a-l duce spre limitele sale interioare și exterioare.

Cioran este un antierou al lucidității

Mi-ați spus mai devreme că îl traduceți pe Cioran ca și cum ați răspunde la o urgență. De ce? De unde a venit această urgență?

În primul rînd, este o chestiune de istorie. În al doilea rînd, este o chestiune de sensibilitate. Ceea ce am trăit, aici, în Tunisia, între anii 1990 și 2000, în ciuda decalajului istoric și geografic, semăna (într-un anume fel și într-un mod specific) cu ceea ce a trăit Cioran în anii 1930, cînd a parcurs, plin de frămîntări, o criză identitară, visînd la o Românie grandioasă, ajungînd să simpatizeze cu Garda de Fier; cred că și-a revenit repede din acest episod cu Garda de Fier. A devenit „scriitorul-gînditor-decodor“ al tuturor abuzurilor și înșelătoriilor, îndoindu-se de tot. Din moment ce și-a pierdut primul paradis, părăsind Rășinariul, de lîngă Sibiu, întreaga sa viață era doar o continuare a „paradisului pierdut“. N-a făcut decît să cadă, pînă cînd s-a „contopit în timp“. Toată munca lui Cioran vine de acolo. El și-a dedicat cărțile unui fel de rezistență la toate mistificările, ca aparente idealuri. A reușit să-și redeseneze românitatea, scriind și locuind în limba română. Citind, ne confruntam cu propriile iluzii. Am putea demistifica noii și vechii „monștri“. Am putea arunca rîsul nostru sardonic în fața despoților, falșilor revoluționari și pseudosalvatori, arătînd că toți sînt absolvenți ai „școlii de tiranie“. Avem nevoie de cineva ca Cioran pentru a reuși acolo unde ratăm, de obicei. Este un antierou al lucidității. Și acest „antieroism“ îl face un scriitor a cărui lectură controversată și neliniște sînt „necesare“. Mai ales în perioadele istorice de cotitură, cum ar fi ceea ce s-a numit „Primăvara Arabă”, în 2011, sau actuala criză tunisiană din 25 iulie 2021.

De ce credeți că este „necesară“ o lectură din Cioran pe acest fundal politic?

Tinerii tunisieni și arabi au ajuns să se sufoce. Au pornit cu entuziasmul de a-și adora țara „visată“ și au ajuns să-și urască țara „adevărată“. Au descoperit un „iad“. Deci, cum să nu considerăm necesar să citim Căderea în timp, care ne permite să vedem că iadul poate fi „în altă parte”? Eram în mijlocul unei furtuni, la mila unei mulțimi de „ucenici revoluționari“ care ne doreau binele! Cum să nu considerăm necesar să citim Silogismele amărăciunii, unde rîsul tragic ne-a arătat că „tiranii, ferocitatea lor satisfăcută, devine blîndețe“, iar cei care nu au colți, visează la asta pentru că „vor să devoreze la rîndul lor“. Tinerețea noastră nu a făcut altceva decît să migreze către „altundeva“ din ce în ce mai imaginar și din ce în ce mai puțin imaginabil.

Cum să nu considerăm necesar să citim Istorie și utopie și, mai ales, o Scrisoare către un prieten de departe, dedicată lui Constantin Noica? Cum să nu considerăm necesar să citim Exerciții de admirație sau Eseu asupra gîndirii reac­ționare, apropo de Joseph de Maistre, care înțelegea spiritul revoluției mai bine decît anumiți revoluționari. Fără a uita de Tratat de descompunere care ne pune în fața „Gene­alogiei fanatismului“, într-un fel de apologie pentru negație. Toate aceste lecturi ne permit să vedem cum politicianul devine un „fanatic religios“ însetat de sînge, pentru că atunci cînd refuzăm să admitem caracterul interșanjabil al ideilor, „curge sînge“.

Asemănare între Cioran și Al-Ma’arri, poet orb, sceptic, ironic

Văzînd numărul de cărți ale lui Cioran, pe care le-ați tradus, (opt, pînă în prezent), ne putem imagina că există un interes general pentru opera acestui autor în țara dumneavoastră și în țările arabe. Sau a fost un interes special pentru dumneavoastră și editorul dumneavoastră? A fost un „efort personal“ sau ați găsit un anumit „parteneriat“ românesc sau francez?

A fost și este încă o chestiune personală. Singura noastră relație cu Franța se limitează la cumpărarea drepturilor de traducere de la editor. În ceea ce privește România, singura legătură, pînă astăzi, constă într-un interviu acordat revistei Alchemia, în 2009. Traducerea lui Cioran în arabă a fost și rămîne un „proiect“ suportat de un traducător și de un editor „pasionat“. Pentru că „traducătorul pasionat” preferă să satisfacă dorința de a ști în detrimentul dorinței de a cuceri. Scopul nu este de a ne oferi „nouă“ vizibilitate în Franța sau România. Obiectivul acestui proiect de traducere este de a oferi vizibilitate lui Cioran în țările arabe. Și cred că am reușit în limita posibilităților noastre. Deși „proiectul“ nu a fost încă finalizat.

Ce veți face în continuare pentru citirea și cunoșterea lui Cioran în țările arabe?

Ceea ce mi-aș dori este o lucrare „colectivă“ bine direcționată și bine concepută. Unele cărți ale lui Cioran au fost traduse în arabă din franceză, în timp ce versiunile franceze nu sînt întotdeauna fiabile. Aș vrea să construiesc un „grup de lucru“ pentru a traduce, în cele din urmă, ceea ce a scris și a editat Cioran în limba română. Apoi, aș vrea să văd ce ar oferi un studiu comparativ între Cioran și mistici și între Cioran și scepticii culturii arabe musulmane. El era un mistic care nu voia să se recunoască ca atare. A fost atins de transfigurare, iluminare, extaz. Aș dori să exploatez posibilele poduri între el și marii „sufiți“ din secolele al XII-lea și al XIII-lea: Sohrawardi, Ibn Arabi, Rûmi, Saadi și alții. Pe de altă parte, nu este dificil să găsim un fel de asemănare între Cioran și Al-Ma’arri din secolul al XI-lea. Poet orb, prozator emerit, sceptic, ironic ca nimeni altul, Al-Ma’arri a fost considerat „poetul filozofilor și filozoful poeților“. Unele dintre versetele și aforismele sale par să renască în Despre neajunsul de a te fi născut și în Tratat de descompunere. Al doilea ciclu de poezii se intitulează: Necesitatea a ceea ce este inutil. A intrat în posteritate cu Epistola Iertării, o capodoperă tradusă în majoritatea limbilor și adesea comparată cu Divina Comedie. Aș dori să urmăresc pistele care le-au permis, unui „lucid orb“ și unui „orb de luciditate“, acest tip de „proprietate comună“ dincolo de istorie și geografie.

Interviu realizat și traducere
din limba franceză de Lia FAUR

https://www.observatorcultural.ro/author/liafaur/

Interviu cu Mohamed LEHBECHA

19-02-2021 Nr.1050

Cui aparține, de fapt, scriitorul Panait Istrati? Cui aparține un scriitor care ajunge să fie tradus în cele mai neașteptate limbi, fără să aibă un agent editorial interesat permanent de promovarea sa? „Marginalul“ Panait Istrati a devenit un scriitor al lumii, născut în România, care seduce literar tocmai prin ceea ce îi fusese imputat de către denigratorii timpului său, „împestrițări de orientalism“ sau „bestialități și sminteli orientale“ (Ovid Densusianu), departe de a se integra în spiritul românesc. Or, iată că după aproape un secol de la moartea scriitorului, constatăm că acesta este spiritul nostru, unul cosmopolit prin straturi multiculturale, pe care îl descoperim alături de ochii curioși ai cititorilor străini. Panait Istrati este girat, nu doar de confrații săi, români, ci și de Romain Rolland sau Joseph Kessel, care văd în el expresia libertății, prin nota exotică a scrierilor sale, cultivînd natural emoția și sensibilitatea, atît de necesare în oricare epocă. Afinitățile cu spațiul exotic al Levantului deschid și mai mult interesul pentru un scriitor care a celebrat viața cum puțini au făcut-o.

În primăvara acestui an, în Tunisia, va aparea în limba arabă, la Editura Rashm, romanul Neranțula de Panait Istrati, în traducerea lui Mohamed Lehbecha. Traducerea este realizată după o ediție franceză, apărută la Editura Gallimard. Prin scrierea romanului său, Panait Istrati readuce la viață o lume îndepărtată, pierdută. Prin traducerea sa în arabă, această lume pare să fie redescoperită pentru a doua oară, în adîncul Mării Mediterane, cea care a spălat de atîtea ori picioarele unui biet vagabond celebru. „Da, am cunoscut atari clipe în ciuda vieții mele trudite. Mi le da soarele iernatec al Alexandrei, soarele ei mediteranean. Pentru acest soare, pentru Mediterana lui și dorința mea de-a trăi, acceptam feliile mari de amărăciune pe care soarta mi le oferea pe aceeași tavă“. (Panait Istrati, Neranțula)

Romancierul, nuvelistul, eseistul și traducătorul tunisian Mohamed Lehbecha, s-a născut în 13 mai 1992 la Nabeul, Tunisia. Este licențiat în limba, literatura și civilizația engleză, în 2015. Este profesor și responsabil cu programele culturale de la Maison du Roman, Cité de la culture, Tunis. A publicat: Khaldoun Michel, roman, Editura Zeineb, Tunis 2015, L’homme de la Rue de Rome, roman, Editura Hachette Antoine, Beirut, Liban 2018.

Traduceri: Falconer, roman de John Cheever, Editura Masciliana 2020. A mai tradus nuvele de Ambrose Pierce, James Baldwin, Lord Byron și Emily Brout prin The Short Story Project.

Cum l-ați descoperit pe scriitorul român Panait Istrati? De ce ați ales să traduceți în limba arabă tocmai romanul Neranțula? V-ați folosit în traducere de o limbă intermediară?

Prima dată, l-am descoperit pe scriitorul român Panait Istrati grație prietenului meu, romancierul tunisian Kamal Zaghbani, care a decedat recent. În timpul întîlnirii noastre, el mi-a oferit patru romane de Istrati adunate într-o ediție princeps: Neranțula, Țața Minca, Familia Pelmutter și Pentru a fi iubit pămîntul. Îmi amintesc că, ulterior, a avut loc o discuție între noi despre viața lui Istrati și, mai ales, despre relația sa cu romancierul francez Romain Rolland, despre corespondența dintre cei doi scriitori. Mi-a plăcut foarte mult experiența lui Istrati. Este un scriitor care a sacrificat totul pentru scris, în ciuda crizelor succesive de depresie și tuberculoză. A încercat să se sinucidă, dar Romain Rolland a fost întotdeauna acolo, cu el, pentru a-l susține și a-l încuraja să trăiască, să învețe și să scrie. Editorul nostru comun, al lui Kamal Zaghbani și al meu, Chawki Lanizi, a fost prezent la acea întîlnire, cînd am vorbit despre Panait Istrati. La scurt timp, Chawki Lanizi s-a oferit să susțină și să publice traducerea romanului Neran­țula, deoarece i-am spus că este o capodoperă. O combinație de frumusețe, violență și sentimente dintre cele mai umane. Este un omagiu adus orașului Brăila, Dunării și copilăriei. Romanul a fost scris în franceză, a doua noastră limbă în Tunisia. Am citit multe romane în franceză, deși specialitatea mea universitară este engleza. Mi-a plăcut și m-a provocat ideea de a traduce romanul Neranțula, pe care l-am terminat în șase luni.

Înainte de Neranțula, am tradus un roman american: Falconer de John Cheever. O literatură captivantă, extrem de intensă și profundă, și la Cheever, și la Istrati. Și, întrucît mă interesează realismul frust, am tradus Falconer, un roman de pionierat al aceastei mișcări literare. De fapt, editorul meu are toate mijloacele de a contacta editorii importanți din străinătate, fie din Franța, fie din America, astfel încît publicarea acestor romane, în Tunisia, nu a fost o problemă. Am tradus în arabă, care este limba mea maternă și limba scrisului și a expresiei mele. Așadar, este foarte important să o îmbogățesc cu texte valoroase din alte literaturi străine.

Are Panait Istrati un corespondent (scriitor) în literatura arabă? Dacă da, ați folosit stilul acestui scriitor pentru a vă ușura traducerea, dacă nu, ce greutăți ați întîmpinat?

Panait Istrati este cu adevărat un scriitor unic. Poate că descrierile sale despre orașul Braila și Dunăre îmi amintesc de romancierul egiptean, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 1988, Naghib Mahfuz, care și-a dedicat o mare parte din literatură vechilor cartiere muncitorești din Cairo, capitala Egiptului, o țară pe care Istrati o admira foarte mult. Găsim asta tocmai în trilogia sa Impasse des deux palais, Le palais du désir, Le jardin du passé. [Trilogia Cairoului – O plimbare prin palat, Palatul dorințelor, Strada Zahărului – a apărut și în românește la Editura Polirom, în 2011, în traducerea din limba arabă realizată de Nicolae Dobrișan – n.r.]

Mahfuz și Istrati împărtășesc această admirație pentru locuri și ființe umane pitorești. Sînt locuri populare, locuite de oameni obișnuiți din clasele sărace și mijlocii. Cît despre dificultăți de traducere, stilul lui Istrati nu este atît de dificil pe cum pare. Uneori a trebuit să caut mult înainte de a găsi semnificațiile unor cuvinte românești, care nu sînt traduse în limba franceză. Așa că a trebuit să cercetez multe despre zmeie, componentele lor și legile acestui joc destul de popular în Brăila lui Panait Istrati. Dar a fost o adevărată plăcere să o fac. Am învățat multe despre un joc despre care nu știam prea multe.

Chiar și pentru noi, românii, Panait Istrati este un scriitor exotic-balcanico-oriental. Cît de „oriental“ poate fi Istrati pentru un cititor arab?

Istrati este scriitor-călător. A trecut prin București, Constantinopol, Cairo, Paris și Napoli. Aceste vizite i-au influențat literatura într-un mod major. Cred că descrierea locurilor estice cu ochiul unui cunoscător face din Istrati un scriitor oriental. Acest lucru este evident în introducerea sa la Neranțula, unde descrie serile orientale, pline cu băuturi arabe și narghilele. Cu toate acestea, viziunea orientală nu este o viziune a unui străin, ci o viziune a cuiva care aparține Orientului sau a unei persoane care dorește să se înrădăcineze în acest Orient. Cred că aceasta este valoarea adăugată pentru cititorul arab. Ne-am obișnuit cu un orientalism străin, care rămîne pe margine. Dar acest orientalism al lui Istrati nu l-a deturnat de la principiile sale de libertate, egalitate și pace. Rămâne solidar față de clasele marginalizate și sărace.

Spațiul românesc în care se petrece povestea Neranțulei este în sud-estul României, în Delta Dunării. Ați călătorit în România? Există în carte spații comune României și Tunisiei?

Nu am călătorit în România. Dar sînt un mare cititor al lui Emil Cioran și al lui Virgil Gheorghiu. Iar opera lui Istrati m-a atras ca o hartă literară a României. Cartierele descrise în Neranțula, de exemplu, îmi amintesc de cartierele Medinei din Tunis. Această arhitectură populară datează de pe vremea Imperiului Otoman. În ceea ce privește Dunărea, aici, în Tunisia, avem valea Medjerdah, în nord-vestul Tunisiei, care se întin­de de la Siliana la Béja și a cărei sursă se află în Algeria. Această vale face parte dintr‑o operă literară fondatoare, și anume, Metamorfozele lui Apuleius.

Ce altă operă a lui Panait Istrati v-a impresionat? Veți continua să îl traduceți?

Mi-a plăcut Unchiul Anghel și aș vrea să îl traduc. Este întotdeauna o plăcere să traduc Istrati. În Unchiul Anghel există multe teme tratate în Neranțula, cum ar fi dragostea imposibilă. Dacă în Neranțula este iubirea imposibilă a copilăriei, în Unchiul Anghel este iubirea imposibilă a bătrîneții. Există, de asemenea, frumusețea satului de care toată lumea se îndrăgostește. Acest roman îmi amintește puțin de Dragoste în vremea holerei de Gabriel Garcia Marquez. De asemenea, trebuie men­ționat faptul că romanul lui Istrati, Unchiul Anghel, a apărut în Franța, în 1981, cu o introducere specială a lui Joseph Kessel.

Cît de greu este să traduci și să publici un roman cum este Neranțula în Tunisia? În ce tiraj va apărea? Din cine este compus publicul cititor pe care mizați?

Ca romanul să aibă succes este important să lucrezi cu un editor profesionist. Deci distribuirea cărții nu va fi o problemă. În ultimii zece ani, și mai ales după revoluție, există edituri excelente în Tunisia, inclusiv Editura Rashm, care va publica romanul Neranțula, în aprilie 2021, în momentul tîrgului de carte tunisian,  într-un tiraj de 4.000 de exemplare. În Tunisia, în special, și în lumea arabă, în general, cititorii sînt din ce în ce mai interesați de literatura străină, în special de cum se traduc, în arabă, autori englezi, francezi, americani. Și, întrucît, aceasta este prima dată cînd Istrati este tradus în arabă, cititorii săi pot fi în creștere,  după ce vor descoperi această traducere.

Ați fi interesat să prezentați online informații despre traducerea romanului în limba arabă publicului românesc?

Da, cu plăcere. A vorbi despre Istrati înseamnă a vorbi despre o lume întreagă.

Interviu realizat de

Lia FAUR

Interviu cu scriitorul tunisian Aymen Hacen

„Educația și angajamentul politic nu trebuie să fie separate de scris“

Aymen Hacen s-a născut în Hammam‑ Sousse, Tunisia, la 24 august 1981. După cum el însuși declară, de mic a înțeles că acest an, 1981, a fost decisiv pentru țara sa, care sărbă­torea a 25-a aniversare a independenței, dar și pentru Franța, pentru că François Mitterrand a fost ales președinte al Republicii la 10 mai 1981. Împărtășește o mare afecțiune pentru limba acestei țări, iar prin studiile aprofundate în literele franceze, Franța i-a devenit a doua casă. Susține că a fost de timpuriu conștient de faptul că se află la răscrucea dintre două mari culturi cuprinse între țărmurile Mediteranei și dintre mai multe moșteniri comune ale umanității. A scris recent, la solicitarea prietenului său român Valeriu Stancu, care a împlinit 70 de ani, o scrisoare, cuplată cu o poezie nepublicată, prin care propunea să facem abstracție de hărți și de granițe.

Poet, prozator, traducător, cronicar și eseist literar, Aymen Hacen abordează toate aceste subiecte și în scrierile și traducerile sale. Printre cele mai recente volume se numără L’Art tunisien de la guerre (2014), Tunisité suivi de Chronique du sang calciné et autres polè­mes (Fédérop, 2015), care ilustrează crezul autorului că educația și angajamentul politic nu trebuie să fie separate de scris. Același angajament va fi și mai coroziv în romanul L’Im­passe (ou l’art tunisien d’aimer), Moires, 2017, prin aducerea față în față a două generații: cea a tinerilor care au făcut Revoluția din 2011 și generația conservatoare, care a subminat-o. Pro­testele împotriva șomajului și a corupției, cererile îndreptățite și continui pentru libertatea de exprimare și condițiile de trai au condus, după 23 de ani, la îndepărtarea de la putere a președintelui Zine El Abidine Ben Ali. În contextul unei economii șovăitoare, a conflictelor sociale repetate și a deselor episoade sîngeroase, tunisienii s-au împăcat cu conservatorismul societății lor. Există încă un raport inechitabil între ceea ce se dorește la proteste și în viața civică și obiceiurile secularizate în societatea modernă tunisiană.

Încă din 1956, în timpul președintelui Ha­bib Bourguiba, femeia și-a cîștigat independența, Tunisia fiind primul stat din lumea musulmană care a interzis poligamia, repudierea, căsătoriile forțate și a aprobat divorțul. Din 1959, femeile au drept de vot, iar din 1973, avortul este legalizat. Însă, paradoxal, alături de femeile emancipate (miniștri, medici, avocate, profesoare, femei de afaceri etc.) trăiește și femeia analfabetă, care luptă pentru supraviețuire, cu sărăcia și violența. Pe fondul libertății obținute în 2011, are loc o dezlănțuire de energie (exprimată, deseori, în acțiuni reprobabile) care conduce, de multe ori, la punerea în pericol a securității personale și a încălcării legilor instituite de stat.

Aveți o voce puternică în rîndul scriitorilor tunisieni angajați politic. Credeți că poezia și poeții pot schimba, în general, comportamentul uman, în special – în Tunisia, în lumea arabă sau în Maghreb? De ce ar fi poezia o armă în lupta împotriva indiferenței și intoleranței?

Nu știu unde ați citit această afirmație, care, pe mine însumi, mă înspăimîntă. Eu nu mă tem, în sensul literal al cuvîntului, și pot spune un singur lucru: sper, cu toată modestia, că vocea mea a fost destul de puternică, acolo unde ați auzit-o. Dacă este adevărat, atunci sînt poet, și chiar o voce fericită. Poezia și fericirea nu merg împreună, pentru că nu este doar imposibil, dar trebuie să știți că poeții nu caută fericirea. În ochii mei, ei caută libertatea și eu aș vrea să fiu primul, cu orice risc, care vrea să fie liberi și să caute libertatea, pentru că, așa cum spune marele poet-filozof Nietzsche, trebuie să trăiești periculos.

Dacă e să continuu, întind puțin coarda și spun așa: poezia nu înseamnă nimic, este o stare de spirit, este o luptă care, în cel mai bun caz, a devenit o poezie universală, după situație, de la presupusul Homer, care ar fi scris presupusele Iliada și Odiseea, pînă la Pablo Neruda, care el însuși a scris Chant général. Cu toate acestea, trebuie să recunoaș­tem că poezia adevărată persistă, rezistă și depășește toate limitele. Prin urmare, cred în tot ceea ce scrieți sau ați văzut despre mine în diverse videoclipuri, în direct, pe social media și, desigur, la TV. Da, cred că pot fi capabil să fac diferența. Deci, în sfîrșit, fără teamă, trebuie doar să trăiești poezie, nu ca un lux sau un titlu – urăsc asta –, ci ca motiv pentru a fi tu însuți.

Mă bucur de a fi mai mult cioranique decît coranique!

Trebuie să trăiești periculos… În 2012 v-a apărut un volum de eseuri, pornind de la Cioran, René Char, Mahmoud Dar­wich, trecînd prin Samuel Beckett, Henri Michaux, Susana Soca, Armel Guerne, Pierre Alechinsky, Pascal Quignard, Yves Leclair, Pierre-Albert Jourdan, Salah Stétié și alți clasici și moderni. Ați scris un eseu despre Cioran și tragicul în literatură, Le Gai désespoir de Cioran (Editura Miskiliani, Tunisia, 2007). Ați fost în Transilvania pe urmele lui. De unde vine interesul pentru filozoful român? Cioran avea o viziune pesimistă asupra existenței umane. V-a influențat în vreun fel scriitura sa?

Într-un text care datează din 2006, dedicat unui mare poet și traducător pe care l-am cunoscut și l-am prețuit datorită lui Cioran, Armel Guerne, scriam că l-am descoperit pe Cioran datorită lui Beckett, acum aproape șapte ani. Un scurt corpus de texte adunate într-un dicționar m-a așezat în fața unei voci pe care o consider astăzi drept una dintre cele mai consistente: „Pentru a desluși acest om diferit care este Beckett, ar trebui să ținem cont de expresia «a te ține departe», deviza tacită a fiecăruia dintre momentele sale, despre ceea ce presupune singurătate și încăpățînare subterană, despre esența unei ființe din afară, care urmărește o muncă implacabilă și fără sfîrșit“. A fost nevoie de o singură frază pentru ca minunea să se întîmple. Totuși, acest lucru nu este surprinzător, iar șansa acestei întîlniri cu Cioran a fost imediat transformată în acea necesitate de a exploata zilnic scrisul său, care s-a dovedit a fi la fel de periculoasă pe cît de mîngîietoare, atît de disperată, de veselă, chiar încîntătoare. O pînză grandioasă ajunge să fie ecranizată în fața ochilor prin texte care mă conduc de la Henri Michaux și Roger Caillois la Susana Soca, de la Benjamin Fondane la Léon Chestov, de la Maria Zambrano la Ortega y Gasset și la atîția alți poeți, scriitori și filozofi care erau fie apropiați ai lui Cioran, fie colegi de călătorii, ale căror scrieri filozoful le-a devorat febril. Și citind Cahiers am aflat numele lui Armel Guerne, datorită acestui extras dintr-o scrisoare din 28 mai 1969. Armel Guerne îi scria lui Cioran: „Omenirea contemporană a așa-numitelor națiuni civilizate, sub treizeci de ani, ignoră zîmbetul sau rîsul și nu are nici o strălucire în ochi“.

Aceste rînduri au apărut în 2012, într-un eseu pe care sper ca într-o bună zi să-l văd tradus în limba română. Se numește À l’abri dans les ruines. Poésie et philosophie en écho, și pornește de la Cioran, de la concepția sa despre literatură și gîndire, traversez weltanschauung-ul său și propun o teorie a fragmentului. Iată cum Cioran este o mină inepuizabilă și eu mă bucur de a fi mai mult cioranique decît coranique! Adică mai sceptic decît dogmatic, mai filozof decît teozof, mai poet decît romancier! Ceea ce numiți pesimism nu este cu adevărat pesimism, altfel Cioran – și atît de mulți dintre cititorii săi – s-ar fi sinucis. Cioran, ca să zic așa, mi-a salvat viața pînă de curînd, cînd lucrurile nu mergeau bine. Sin­uci­derea, care este, poate, forma acută și activă a pesimismului, ar putea fi văzută ca o soluție, dar nu, nu este, deși respect sinuciderea, nu-i respect pe sinucigași. Cei care îi jenează pe alții amenințînd că își vor încheia viața sînt lași. Sinuciderile nu spun nimic. Ele acționează ca un cod de onoare. Îi datorez lui Cioran această viziune asupra vieții, la fel de realistă, pe cît de disperată și de veselă. Cioran, pe care mi‑ar fi plăcut să-l cunosc, mi-ar fi fost un bun prieten. De fapt, unii dintre prietenii mei, regretatul eseist român Nicolae Balotă, pe care l-am cunoscut bine în Tunisia, în 2002, precum și Roland Jaccard și Gabriel Matzneff, care erau aproape de Cioran, mi-au confirmat acest lucru: Cioran știa ce este o prietenie și putea să-ți fie prieten, în pofida scepticismului său. Dar nu aceasta este nedumerirea, ceea ce contează pentru mine este că, lui Cioran, îi apăr opera, o perpetuez și o consolidez mai bine decît anumiți pseudointelectuali, din Franța și din România, care au făcut‑o doar ca sursă de venit. Ei știu disprețul cu care Cioran îi trata pe semenii lor. Voilà. Trăind în apropierea acestui bărbat, „filozof‑artist“, în cuvintele prietenului său, Jean-Noël Vernant, îmi permit astăzi, la 25 de ani de la moartea lui, să spun tare și clar ce cred, poetic, filozofic și politic. Așadar, mulțumesc Transilvaniei că mi-a luminat drumul spre Mediterana de Sud.

A fi de stînga în Tunisia, o țară arabo-musulmană, laică, modernă și republicană

Cum este percepută vocea scriitorului tunisian în Tunisia? Se scrie literatură angajată? Dumneavoastră scrieți într-o manieră mai rar întîlnită în țările europene, de exemplu. Sînteți implicat în viața politică tunisiană, vă declarați ateu și comunist. Există un pericol în acest mélange al literaturii cu angajamentul politic?

De fapt, nu se poate spune că scriitorii sau poeții tunisieni sînt decisivi pe scena publică. Au existat cîteva excepții, cu siguranță, inclusiv poetul Mohamed Sghaïer Ouled Ahmed, originar din Sidi Bouzid, considerat poetul Revoluției, care a murit prematur la 5 aprilie 2016, la vîrsta de 61 de ani. Dar nu putem spune că scriitorii, poeții sau intelectualii pot schimba lumea. Este o observație tristă, dar așa arată realitatea. Un rapper, une instagrameuse sau nu are importanță cine pot fi mai influenți, atît în sensul bun, cît și în cel rău al cuvîntului. Dar este aceeași realitate tristă, în Europa și în Occident. Showbizul a devenit adevăratul creator de opinie.

În ceea ce mă privește, eu caut să mă implic, nimic nu mă împiedică să reacționez, să comentez știri și să-mi arăt angajamentul. Dumneavoastră și altor prieteni sau interlocutori din Europa de Est vi se pare bizar să te declari comunist sau de stînga? Vă înțeleg, deoarece cunosc istoria României, dar vă pot spune că, pentru mine, comunismul și gîndirea de stînga sînt un exercițiu de gîndire, o filozofie activă și o voință practică de schimbare a realității. Este departe de a fi o dogmă, o gîndire dictată sau o politică dictatorială. Ca atare, gînditori actuali și cu adevărat substan­țiali, cum ar fi Alain Badiou, Slavoj Žižek și Noam Chomsky, pentru a-i numi pe cîțiva, afirmă acest lucru, aderența lor la curentele de stînga, în mod deschis și magistral. Prin urmare, nu este un defect. Este, în cazul Tunisiei, o țară care ar vrea să fie în același timp arabo-musulmană, laică, modernă și republicană, o formă de îndrăzneală care do­rește să distrugă paradoxurile și, prin urmare, să creeze o altfel de realitate prin gîndirea dialectică, cu adevărat periculos progresistă. Nu cumva este vorba despre magia unei poezii și a unei filozofii active puse în slujba Revoluției?

Femeia tunisiană beneficiază de drepturi reale și inalienabile

Cum au schimbat cei nouă ani de democrație scurși de la Revoluție mentalitatea în Tunisia? Care este statutul femeii – soție, mamă, muncitoare, casnică, intelectuală? Ce s-a cîștigat în acești ani în statutul femeii și ce s-a pierdut?

Întrebarea dumneavoastră este pertinentă. Cred că există o concepție greșită cu privire la două fenomene care nu se aseamănă: între legea ca Lege și obiceiuri, ca Tradiție. Explic. De cînd s-a cîștigat Independența și s‑a instaurat Statul modern, din 1956, femeia tunisiană beneficiază de drepturi reale și inalienabile, reglementate, mai întîi prin Codul de stare civilă, apoi prin Constituția din 1 iunie 1959 și, în fine, prin Revoluția din 14 ianuarie 2011, cu toate cîștigurile sau pierderile pe care le-am trăit. Pe scurt, femeia tunisiană nu are nimic de invidiat la franțuzoaică, americancă, româncă și, nu mai puțin, nu invidiază acele țări și companii, unde femeile sînt plătite mai puțin decît bărbații. Jurisprudența tunisiană instaurează principiul parității salariale prin care a fost pus la punct un sistem educativ modern, grație căruia femeia a reușit să ocupe unele dintre cele mai înalte funcții în administrație.

Următorul răspuns se referă la o chestiune de cultură ce merită explicată. Credem – sau vrem să facem oamenii să creadă – că societatea tunisiană este o societate falocratică, dar nu este cazul: femeia este cea care preia cîrma acasă, dar și în educația copiilor sau în gestionarea bugetului familiei, iar în exterior are o prezență decisivă în toate sectoarele socioeconomice. Desigur, există lacune, fraude, cazuri de violență asupra femeilor, dar acestea sînt ilegale și au cele mai grave pedepse atunci cînd ajung în Justiție. Însă femeia tunisiană este departe de a fi sub degetul mare al bărbatului care, din multe puncte de vedere, nu mai poate respira, ca să folosesc un slogan acum la modă! Glumesc, dar este un fapt.

Ceea ce am cîștigat începînd cu 14 ianuarie 2011, adică de la Revoluție, este că limbajul s-a dezlănțuit, presa a fost eliberată și, mai ales, zidul de fier a căzut, deci este imposibil de dat înapoi, de a ajunge la o situație anterioară Revoluției. Pot spune chiar că dopul sticlei de șampanie a explodat și, după cum știm, este extrem de dificil, dacă nu imposibil să închizi din nou sticla… Există, de asemenea, probleme de corupție, defecte de formă în alcătuirea Statului, avem o problemă reală constituțională, cu noul regim care este semiprezidențial. Prin urmare, rămîn multe de făcut și asta este cu atît mai bine, deoarece Tunisia rămîne un caz unic în lumea arabă.

Nu sînteți doar poet, prozator, eseist, traducător, jurnalist cultural, ci, în egală măsură, și profesor. Presupunînd că pandemia va continua și în Tunisia, cum depășiți această problemă? Dar elevii/stu­denții dumneavoastră sînt pregătiți să facă față acestei molime planetare? Ați scris ceva despre acest subiect?

Sper că acest coșmar este deja în urma noastră, știind că Tunisia a pus capăt blocajului pe 4 iunie și că, la universitate, cursurile și chiar examenele au fost reluate imediat. Sînt necesare măsuri de siguranță, cum ar fi purtarea de salopete, controlul temperaturii și distribuirea gelurilor hidroalcoolice. În general, putem spune că Tunisia a cîștigat această bătălie împotriva coronavirusului. Nu este cazul altor țări mai bogate, cu resurse mult mai mari, unde numărul îmbolnăvirilor crește. Dar nu sîntem niciodată la adăpost de pericolul unei noi pandemii. Dacă revine, este necesar să se impună iar le confinement și să se instaleze starea de urgență. Aceasta este soluția principală, alături de îngrijirile medicale oferite bolnavilor din spitale.

Da, am scris și tradus mult în perioada stării de urgență cauzată de coronavirus. Ca atare, mă refer la traducerea unui text important al marelui poet-filozof Adonis, publicat în Lettres françaises, din luna mai. Acest text trebuie tradus în limba română, deoarece pune sub semnul întrebării umanitatea noastră, slăbiciunea și limitele sale în fața unei astfel de pandemii. La fel, am scris aceste versete pentru a-l însoți pe marele poet Salah Stétié, care a fost prietenul meu, Maestrul meu, și care a murit la Paris la 19 mai 2020:

Acum, cînd mîna nu mai poate ține nimic

Decît golul care separă golul de viață

Dumnezeu va intra în scenă în cele din urmă

El, cel care

Te-a chemat în noaptea Destinului

Noaptea de douăzeci și șapte de Ramadan, noapte a Coranului

Tu, cel ce ai citit, ai tradus, ai trăit ca un poet

Tu, care ai lăudat vinul mistic și pe Mohamed

Tie, care ai iubit să trăiești, să bei,

să mănînci, să călătorești

Înăuntrul tău, pustnic discret,

Liber în credința ta, liber în visul tău de om

Niciodată prea mult, niciodată prea puțin omenesc, asta este totul

Este tot ceea ce pot spune: la revedere, Maestre!

Pentru mine, scrierea și traducerea sînt aceeași activitate

Sînteți un mijlocitor între cultura ara­bă și cea franceză. Ați tradus din arabă în franceză și invers, Poème d’attente de Bernard Noël, 2007; L’instant de ma mort de Maurice Blanchot; o versiune arabă a Mythologie de l’homme de Armel Guerne și Absent de Bagdad de Jean-Claude Pirotte; o versiune franceză a Il a tant donné, j’ai si peu reçu de poetul tunisian Mohamed Ghozzi, 2009. În 2014 ați oferit o versiune franceză a volumului Merle de la ville captive de poetul tunisian Moncef Mezghanni. În martie 2016 ați semnat o traducere pentru Jérusalem de poetul arab Adonis. În 2016 ați tradus și prezentat Une barque pour Lesbos et autres poèmes ale poetului sirian Nouri Al-Jarrah. Continuați cu poetul Adonis. Ce au în comun acești autori? Ce criterii alegeți atunci cînd faceți selec­ția pentru traducere?

Trebuie să vă spun că, pentru mine, scrierea și traducerea sînt aceeași activitate, deoarece mi se pare că mă traduc pe mine însumi cînd scriu. Cu aceeași pasiune traduc lucrările altora, ale celor care au aceleași preocupări ca mine. Toate numele pe care le-ați menționat și altele pe care le-am tradus cu ocazia întîlnirilor și a festivalurilor (în special Voix vives de Méditerranée en Méditerranée de Sète) sînt, cu siguranță, diferite, dar fac tot posibilul pentru a traduce în franceză – și a nu trăda niciodată – timbrul acestor voci. Deci, Adonis este el însuși și nu Mohamed Ghozzi, la fel cum Mezghanni, a cărui poetică este unică, este el însuși și nu Nouri al-Jarrah, a cărei lucrare este pentru mine fundamentală astăzi în Lumea arabă. Traducerea este o artă în sine, aproape o misiune. Și dacă traduc în mod natural din arabă în franceză, pe care o consider adevărata mea limbă de creație, traduc doar în arabă textele și vocile, cînd simt că e necesar. Prin urmare, este o șansă, deoarece această formă de rigoare dă adesea naștere unor perle precum poeziile lui Yves Leclair și Serge Pey, traduse în arabă.

Chiar acum, cînd vorbim, v-a apărut o nouă carte. Cine este Abdellatif Laâbi?

Da, aceasta este o biografie intelectuală, intitulată Abdellatif Laâbi. La générosité du silence, în colecția de 101 cărți publicată de Institutul Lumii Arabe din Paris, un eseu, o marcă a mea, de la biografie la poetică, de la filozofie la politică. Figura despre care vorbesc este cea a unui mare poet, jurnalist și activist marocan, Abdellatif Laâbi, cîștigător al mai multor premii, printre care Goncourt de poésie, în 2009, și Grand Prix de la francophonie, acordat de Academia Franceză, în 2011. Nu știu dacă operele lui Laâbi sînt traduse în limba română, dar dacă nu sînt, este timpul să intereseze serios cultura română, mai ales că poetul a primit Premiul internațional pentru literatura franceză „Benjamin Fondane“, de la Institutul Cultural Român din Paris, în 2011.

Ați fost invitat în 2020 la festivalul on-line Zile și Seri de Literatură Doinaș (SAD), alături de scriitori români sau din alte țări europene. Care ar putea fi mesajul unui poet tunisian pentru confrații europeni, români, în particular?

Da, dacă aș avea cu adevărat ceva de spus, ar fi la fel de ascuțit ca esența însăși a poeziei în viziunea mea: nici Tunisia nu este o țară cu adevărat africană, și nici România, o țară cu adevărat europeană. Sîntem țări care nu se circumscriu, neapărat, unui continent. Lucrurile sînt mult mai complexe și poezia este aici, în Tunisia, și acolo, în România, să ne amintească, să desființeze granițele, să distrugă ideile preconcepute. Iată, asta cred și acesta este mesajul meu, dacă îmi pot permite.

Foto autor: Ernest Puerta

Interviu realizat și traducere din limba franceză de Lia FAUR, Observator cultural, 15 octombrie 2020

Am tot încercat să ajung la diverse personalități, specialiști în lumea arabă, ca să-mi răspundă la câteva întrebări pe o temă care-mi ocupă mintea de ceva timp. Relația dintre miros și diversele spații de locuit este una construită în timp și definește și diferențiază locuirile în sine. Omul ajunge astfel și destinatar, dar și inițiator al unei relații care se schimbă foarte mult de la epocă la epocă, dar care, în același timp, păstrează niște date esențiale în matricea ei.  După un refuz categoric și două apeluri care nu s-au concretizat nicicum, când eram gata să abandonez ideea cu totul, iată că primesc de la Lia Faur răspunsurile. Îi mulțumesc foarte mult pentru disponibilitate și pentru surpriza fantastică de duminică seara.  Lia Faur este scriitoare și lector de limba română la Institutul Limbii Române din București, locuiește în Arad, dar din toamna trecută predă limba română ca limbă străină în Tunisia, la Universitatea El Manar, Institutul de Limbi Moderne „H. Bourguiba”.  — Nona Rapotan

Cum ai descoperit lumea arabă? Cum ți-a fost în Tunisia din punct de vedere senzorial?

Lumea arabă e una specială. De cum aterizezi pe aeroportul Tunis Carthage se deschide o cu totul altă perspectivă asupra cerului. Cobori din aer, dar nu te trezești brusc într-o civilizație a clădirilor cu acoperișuri ascuțite care sfidează norii. Cerul e larg și generos deasupra zidurilor albe, înconjurate de palmieri aliniați ca pentru salut. În Tunisia am cunoscut cel mai albastru cer posibil, asortat perfect cu albul strălucitor al pereților și solul galben-cărămiziu. Un asemenea cer peste orașul Sidi Bou Saïd, la apus, oglindit în mare, cu ferestre albastre și coridoare ascunse sub o vegetație luxuriantă de bougainvillea roz, albă, galbenă sau roșie, îți poate crea o ușoară halucinație. Lumea e ori puțin prea grăbită, ori plictisită de căldură, ca adormită după-amiază. Pentru mulți oameni din aceste părți pare să nu conteze că mai există și alte continente, alte țări. Pământul lor e unic, și asta se simte în orice discuție. Piețe lungi cu mărfuri întinse pe tarabe, femei și bărbați care discută aprins, cafenele scăldate în aromele narghilelei, parfumuri grele, ce răzbat de sub șaluri de mătase. Când am ajuns eu, stive de rodii „aurite” te îmbiau în piață alături de curmale grase și dulci. Oriunde văd grămezi de fructe, de portocale și mandarine, struguri sau smochine, pepeni, migdale, caju, fistic, nefle sau la figue de Barbarie înseamnă că acolo e un colț al raiului pierdut, dar regăsit de mine. În Tunisia se importă prea puține fructe, astfel că poți găsi imperfecțiuni care pe piața europeană au dispărut demult, și gusturi diferite de cele ale fructelor pe care noi le importăm în România. Cu alte cuvinte, totul are gust. Aromele se combină cu zahărul și devin dulci până și lămâile, pe care le consum fără să mă strâmb. Miroase acrișor a măslin și a casă veche, cu sobă de pământ. Asta am simțit imediat după ce am ajuns. Miroseam a fum la fel ca în copilărie când bunica făcea focul din așchii și aerul se impregna cu izul diverselor seve de copaci. M-am simțit mică din cauza palmierilor foarte înalți și a ficușilor monstruoși din preajma moscheilor. Deodată au dispărut teii și plopii. Vegetația munților noștri s-a pierdut într-o mare de verde, rămasă în interiorul unui contur văzut din avion: harta României. În toată perioada de nouă luni mi-au lipsit limba română, vorbită pe stradă și în piețe, și anumite gesturi ale oamenilor, de care nu fusesem conștientă până acum. Aici lumea este grăbită și, dacă nu intri în ritm, atragi atenția. Grăbești pasul pe trecerea de pietoni, te strecori printre trecătorii prinși în discuții, te târguiești cu vânzătorii, scazi prețul la jumătate, joci ping-pong, urci, scazi, până găsiți cea mai bună variantă pentru amândoi. Am călătorit și mi-am desenat o hartă personală a Tunisiei, trasând contururi pentru locurile pe care le-am vizitat. Posed aproape o jumătate din partea nord-estică a țării. Este fascinantă întâlnirea cu civilizațiile trecute, mai ales cu cea romană. Te simți cumva acasă, printre cunoscuți, când vizitezi amfiteatrul El Djem, al treilea ca mărime în fostul Imperiu Roman, după Colosseum-ul din Roma și amfiteatrul Santa Maria Capua Vetere. O lumină aproape ireală se răspândește la apus printre coloanele și arcadele bine păstrate. Peste arena unde avuseseră loc execuțiile creștinilor și luptele gladiatorilor în secolul al III-lea, d.Hr. Gurile bune spun că amfiteatrul nu a fost finalizat niciodată și că nu ar fi avut loc nicio execuție. Dedesubt însă, dorm așezările punice împreună cu sufletele care le-au locuit. Aceasta este Tunisia, o întindere de istorie, de imperii apuse, peste care flutură la tot pasul steagul roșu cu semilună și stea, după modelul Imperiului Otoman.

Am călătorit și mi-am desenat o hartă personală a Tunisiei,
trasând contururi pentru locurile pe care le-am vizitat.

A ce miroase deșertul? Dar marea?

Deșertul miroase a nisip și a vânt, cred. Nu l-am explorat încă decât prin poveștile spuse de studentele mele Inès și Imen, ai căror părinți locuiesc la Tataouine. În 1931, acolo a căzut un meteorit de culoare verde și fragmente din el încă mai există, iar numele Tatooine este preluat în filmul Războiul stelelor, fiind planeta-mamă a lui Anakin și Luke Skywalker. Filmările s-au realizat în Matmata, tot un orășel sud-tunisian care găzduiește locuințele subpământene ale troglodiților.

Marea Mediterană este ca o femeie ce îmbracă ținute diferite ca să fie mereu alta. La Marsa, un orășel de coastă, situat în nord-est, aduce cu Marea Neagră, dar la Bizerte sau Kelibia, situate în nord, devine cristalină, cu transparențe turcoaz. E blândă, te îmbie să intri, să te arunci în limpezimea ei fără pericole și să înoți o zi întreagă. La Capul Bon, la El Hauaria, e vijelioasă, când se lovește de stâncile peninsulei. Cum am mai spus, istoria este prezentă peste tot. Aici, de exemplu, marea intră în grotele unei foste cariere din secolul al VII-lea, î.Hr, menționată de Strabon și Diodor de Sicilia. Piatra a servit la construcția orașelor punice, mai apoi, romane, o supraetajare de culturi, care se descoperă la tot pasul. Iar ca imaginea să fie completă, în jurul stâncilor, femei învăluite în șaluri pregătesc grătare deasupra unor butoiașe umplute cu jăratec, în timp ce copiii se pierd prin ascunzișuri concave.

Marea Mediterană este ca o femeie ce îmbracă ținute diferite ca să fie mereu alta.

Cum ai defini, din punct de vedere olfactiv, Tunisia și lumea ei?

Uneori simți că e prea mult, că te ia o ușoară amețeală când intri în lift după o frumusețe autohtonă sau când mergi pe stradă în urma unui bărbat ca pregătit pentru întâlnire. E o lume a olfactivului, dar și a vizualului, a senzațiilor. Nisipul din fața unei clădiri în construcție este galben ca turmericul așezat grămezi, în piață. Colinele sunt roșii de parcă s-ar fi mărunțit cărămizile unor orașe întregi. Întinderile de măslini au un verde diferit de verdele-smarald sau turcoaz al mării. În țările cu patru anotimpuri, bine definite, verdele variază de la anotimp la anotimp. Unul e verdele-crud și altul verdele-ruginiu. Aici, pentru că temperaturile nu coboară sub 10°C, se păstrează un verde al verilor noastre, dar cumva prăfuit din cauza nisipurilor aduse de vânturile puternice din sud. Un verde de stepă. Vântul puternic (sirocco) ridică nisipul deșertului încât, după fiecare ploaie, peste oraș se așază un strat de pulbere galbenă. Miroase a toate parfumurile și izurile Africii, a condimente, a boia, harissa, piper alb și negru, chimen, sumac, cimbru, chilli, busuioc, curry, cardamom, mentă, verbină, anason, ghimbir, coriandru, rozmarin, scorțișoară, nucșoară, lămâie, vanilie și a multe alte mirodenii, ascunse sau la vedere, în coșuri împletite din iarbă de mare și fibră vegetală.

Mirosuri grele, mirosuri încărcate, dulci sau sărate? Descrie-ne un pic lumea de peste mări și țări și din această perspectivă, a unui olfactiv asaltat din toate părțile de nou.

Floare de iasomie, de la vânzătorul ambulant, purtată după ureche de băiatul care vinde bambalouni rostogolit în zahăr, în Sidi Bou Saïd. Aer marin din golf, răspândit în Le Café des Délices, printre sunetele piesei lui Patrick Bruel. Ceai de mentă cu migdale crude, băut în restaurantul de pe acoperișul Medinei din Tunis, în murmur de voci. Miros de ardei copt și salata mechouia, de la restaurantul din colțul străzii. A chapati tunisien, cu omletă preparată direct pe plita fierbinte, cu ton, măsline verzi și harissa, de un băiat care își șterge de șorț mâinile pline de aluat. A brick scăldat în ulei. A fricassee, oferit de bărbatul cu mustață albă și chechia vișinie. A dulciuri cu nuci, miere și migdale. A smirnă, a trandafir, a tămâie, a santal și a alte minunății ce plutesc în jurul moscheii din Keirouan sau în jurul altor locuri de rugăciune. Mirosurile sunt diferite când se întâlnesc la un loc, dar nici nu te aștepți la altceva. Mi s-a întâmplat să merg după miros într-o direcție sau alta. Iasomia înflorită are un parfum delicat, la fel ca petalele ei, dar uleiul din parfum o face puternică și greu de respirat.

Se spune că în materialul de construcție al unei moschei se presară și mosc, astfel că în zilele călduroase, în cea mai mare parte a anului, zidurile răspândesc un parfum nedefinit. Se creează o magie între vocea muezinului, minaret și parfum.

Ai vizitat și minarete sau moschei? Dacă da, atunci ce miros(uri) poartă cu și în ele zidurile moscheilor sau al minaretelor?

Am vizitat mai multe moschei, dar cea care mi-a atras atenția prin miresmele sale este la Keirouan. Am respirat parfumuri străine sau în combinații pe care nu le-am simțit niciodată la un loc. Le-am căutat cu ochii aproape închiși, de la soarele puternic, și mi-am cumpărat mostre din fiecare, pentru micul meu altar de apartament. Se spune că în materialul de construcție al unei moschei se presară și mosc, astfel că în zilele călduroase, în cea mai mare parte a anului, zidurile răspândesc un parfum nedefinit. Se creează o magie între vocea muezinului, minaret și parfum. E ceva care încetinește pasul, zgomotul poate fi supărător pentru un străin, dar este parte din muzica acestei lumi.

Ce parfumuri învăluie femeile Tunisiei?

Ambră, mosc, tămâie, cuișoare, nucșoară, vanilie, paciuli, migdale, mirt, cedru, lămâie, trandafir, iasomie, scorțișoară, piper, cardamom, mandarine, ghimbir, bergamotă, smirnă, tămâie, vetiver, caramel, măslin, miere, flori albe, mentă, lavandă, piele, tutun, garoafe, mușcate. Repet cam aceleași componente, pentru că uneori poți confunda aromele unui produs alimentar cu cele al parfumului. În perioada Ramadanului am savurat niște prăjituri cu gust de miere și trandafiri, o nebunie de senzații. Iar tunisiencele gătesc foarte bine.

Dacă ar fi să aduni într-o sticlă de parfum toate notele caracteristice lumii Tunisiei, care ar fi cele de bază, cele de mijloc și cele de vârf?

Într-o țară arabă parfumurile sunt intense și variate și se amestecă după finețea percepției olfactive a fiecăruia. Mie îmi place mirosul de piele pe tarabele din Medina, amestecat cu aburul din narghileaua vânzătorilor obosiți și al ceaiului de mentă servit în pahare de sticlă sau vase de alamă. Inspir puternic când trec pe lângă grămezile de mandarine și îmi atrage atenția parfumul de bergamotă, din mâna vreunui copil. Nu mi-am preparat niciodată un parfum și este posibil ca orice combinație aș gândi să fie stridentă, înțepătoare. Îmi plac câteva esențe, dar nu aș putea anticipa rolul lor în ierarhia stabilită de mine. Să zicem, note de bază: ambră, mosc, cedru. De mijloc: piele, tutun, mirt. De vârf: ghimbir, caramel, trandafir.

Mie îmi place mirosul de piele pe tarabele din Medina, amestecat cu aburul din narghileaua vânzătorilor obosiți și al ceaiului de mentă servit în pahare de sticlă sau vase de alamă.

Te întorci în această toamnă în Tunisia. Ce iei cu tine de acasă ca să duci acolo? În ce mirosuri vei fi învăluită? Cum se vor împăca cu cele ale locului?

Iau cărți în limba română și suveniruri din România. Apoi, amintirile acestei veri petrecute acasă, o vară nouă cum n-a mai fost alta. O hartă fizică a Europei noastre, hărți mici ale României mele. Metri întregi de panglică tricoloră de dimensiuni diferite, pe care le voi împărți minunaților mei studenți de Ziua României sau vom realiza mici cocarde, cu alte ocazii. Cărți poștale cu Sulina veche. Albume cu orașul Arad sau Sibiu. Mirosul de citrice și ulei de măsline din părul meu a fost înlocuit cu mirosul de iarbă și frunze de nuc de la țară. Voi mirosi o vreme, probabil, a zacuscă și a dulcețuri, dar, în materie culinară, aromele nu sunt mult diferite de cele din Tunisia. Am regăsit în Tunis prăjituri din copilărie, coșulețe cu nucă, biscuiți șprițați, tort „Ziua și noaptea”, cu foi din pișcot, nuci din aluat, chec, tarte cu fructe sau brânză, halvaua cea atât de râvnită, cu fel și fel de arome și semințe, plăcinte cu nuci sau jeleuri de trandafiri. Bucătăria noastră din Transilvania, mai cu seamă cea de pe granița maghiară, este condimentată, la fel cum sunt multe mâncăruri, cu harissa tunisiană, o pastă iute de chili. Ciorba ne este comună, ca denumire, ca obicei. Și nouă, și lor ne place aroma de ardei copt, doar că ei îl preferă verde, iar noi, roșu. Fac o salată mechouia foarte gustoasă, pe care o ador, la fel și salata tunisiană, cu ton untos și rozaliu.

Când trăiești o asemenea experiență, te încarci cu energia a două țări. Când ești acasă, te gândești la țara de adopție, când ești acolo, vizezi mai mult decât de obicei câmpuri verzi întinse pe mii de kilometri.

Monday, September 14, 2020

s-ar spune că avem trăsăturile unei ființe vegetale

în ziua aceea ne-am hrănit cu petale de roze în curtea bisericii

sângele ne era de prisos limbajul inconsistent despre iubire

o combinație confuză de lichide și piele

în patul de fier unde am tremurat din primele nopți

este destul loc pentru dragoste

dimineața mă strecor cu visul călduț încă

o ființă erotică ieșită în pijama printre corporatiști

lumina se deschide sub fiecare soare noi ne agățăm de cel mai luminos

după întuneric inima se face cât un pui de pasăre

poate că așa e de obicei și n-am știut niciodată dacă ar vrea să locuiască

în altă parte a trupului

adorm între organe vii care pulsează sângele tău

refuză agresiunea naivității

peste mări și țări e un păianjen păros

manifestul pauzelor dintre cuvinte al lacrimilor neprogramate

respirația noastră printre picioarele oamenilor

am petrecut în liniște ca pescarii întorși din larg

cea mai detestată noapte a bilanțurilor

câte zile ai fost în mâinile tale

câte zile ai trăit după propria-ți programare

dacă m-ai întreba acum ți-aș răspunde că verile mele au început

în nisipurile de la Sf. Gheorghe

cu poemul febril după o despărțire celebră

chestii banale cum e fumul de la țigară

trenul de douăzeci de ore

trupa de dansatori în jachete galbene din fața Catedralei Notre Dame

paznicul cu pistol dintr-o librărie jandarmii tineri din aeroporturi

oasele troznesc așezându-se cu milă unele între altele

îmi rulez șira spinării într-un adăpost circular

trupul tău obosit înghesuie-l lângă trupul meu obosit

îmbracă-mă în febra ta să simt fragilitatea petalei

nu e nimic de rezolvat aici totul e atât de lumesc

atât de previzibil oamenii vor mereu să se vindece

nimic nu există doar ceea ce răvășește memoria

ce o face praf dincolo de cuvinte

frumusețea iese la iveală ca un iepure speriat

nu mai știm care este adevărata noastră lume

te așez în sticluțe pentru nopțile încleiate pe barele patului

brațele tale lungi să mă cuprindă în cămașa de forță

să nu mă zbat să nu strig

să-mi vorbești înainte de culcare despre păsări

iubirea poate fi inima în care se strânge așteptarea

(foto preluare Laura Cătălina Dragomir)

Aud des pe stradă cuvântul Bismillah. Îmi amintește de Bohemian Rapsody și de zoroastrianul Freddie Mercury. Încep să ignor dezordinea și clădirile dărăpănate. Nu le mai văd. În prima lună m-au apăsat peste piept, mi-au luat aerul, m-au făcut să suspin zilnic, să nu-mi ajungă soarele, să caut o mască, o pungă, orice. În drumul spre institut se face curățenie dimineața doar în fața pizzeriei, lipită de creperie, și în fața unei mari bănci franceze. Freddie m-a salvat. Deschid laptopul și e la dispoziția mea. Ascult cât de tare pot ca să le dau de știre vecinilor de la doi că la unu apartamentul e locuit.  Încep să mă gândesc cu recunoștință la Tesla, Franklin, Volta, Galvani și Zuckerberg, adică lumină, energie electrică, watssapp, facebook, messenger etcetera, pe toate le enumăr în cap seara, noaptea, dimineața, la prânz. Un fel de rugăciune. Mănânc în oraș alături de colegii mei de la cursul de arabă fără să-mi pese de intoxicații și altele, beau ceai de mentă supraîndulcit. Băiatul negru care îmi face shaorma glumește cu mine. Îl rog să-mi pună mai multă brânză și legume în loc de carne, iar el îmi pune o linguriță din toate, se face că o împachetează fără să mă privească. Așteaptă să spun ceva. Îi fac cu ochiul și mai pune o lingură de brânză. Aproape totul s-a schimbat în modul meu de viață și schimbarea e continuă.

La curs, o studentă m-a întrebat ce religie am și dacă știu că Iisus nu este fiul lui Dumnezeu. În noua mea țară mă gândesc la Iisus protector. Îl știu de când eram mică, mi l-a prezentat mama înainte de a ști să scriu și să citesc. Era cumsecade. Trimitea îngerii să mă apere, când era ocupat cu oamenii mari. Iisus a rămas tânăr, cum rămân toți cei care mor și nu apucă să îmbătrânească. La fel și mama, a plecat repede, când încă presa flori de câmp să-și însemneze versetele. Cartea a rămas la mine să o transform în ierbar. Dumnezeu mereu a avut o barbă mare cât tot cerul. Sever. Care nu se încurcă în nimicuri. Ca un părinte ocupat cu bunăstarea odraslelor, pedepsitor, de multe ori pe nedrept, cum fac părinții marcați de educație și obosiți să mai aibă răbdare. Iisus face parte din familie. L-am moștenit. Mi-a fost complice la plânsul pe ascuns. M-am certat cu el când nu i-a păsat că nu am bani. M-am ascuns să nu mă vadă când am furat. I-am povestit în fața oglinzii, când am fost nefericită. Mi-a fost rușine de el când am făcut dragoste prima dată, și am stins lumina. I-am aruncat o privire peste umăr când am avut prima aventură. Acum îl iau cu mine oriunde, e amuleta mea cu degetul mic al mamei, cu o unghie din tata. Este cursul meu de gândire pozitivă, toate energiile complementare la un loc, maestrul yoga, psihoterapeutul. E ceea ce nu mai am. Părinții, bunicii, tot arborele genealogic, până la Adam și Eva. E pasărea găsită și îngropată, mâna caldă pe creștetul meu, vocea scăzută, mersul domol, sunetul înalt. În Coran Iisus nu a fost urcat pe cruce. Aș fi vrut să fie așa. Să nu existe suferință, să nu existe prigoană. Să nu mai fie Paști.  Dacă Iisus ar fi interzis aici, ar trebui să-l ascund. Să-l dosesc și să-l scot doar pe întuneric.

I-am răspuns fetei că toți suntem fii lui Dumnezeu (Allah). Eu nu am întrebat-o despre religie, ci dacă știe ceva despre România. Nu știe, dar e curioasă cum sunt oamenii. Buni. Primitori. Mă surprind cât de romanțat vorbesc uneori despre România. Când le-am ținut un curs studenților despre ce semnifică Unirea Mică și Unirea Mare, am avut senzația că mă integrez în hartă. Am rostit pentru prima dată cuvântul Valachia ca o  Sheherezadă. Aici e locul unde istoria se spune ca o poveste, cea mai frumoasă, a familiei tale. Când privesc harta și le arăt orașele importante, mă gândesc, de fapt, la întâmplările mele în acele orașe sau la oamenii pe care îi cunosc. Scriitorii pe care îi citesc, îi admir, mulți dintre ei prieteni sau amici. La București e Gaudeamus, un fel de ceas al întâlnirilor dintre îndrăgostiți. Iubim toți cărțile și ne iubim între noi, chiar și atunci când ne certăm. Un scriitor nu se va certa cu un inginer de calculatoare, ci tot cu unul  ca el. Stăm cu ceasurile între cărți fără să observăm cum trece timpul. Ne sorbim din ochi pe la standurile editurilor, încercând, câteodată, să ne dăm seama de unde ne știm. E o magie de două ori pe an. Ne întoarcem cu plasele pline de cărți, cu numere de telefon noi, adrese de email, ne căutăm pe Facebook. Cu entuziasm, planuri, idei.

Cele mai importante nume de poeți tunisieni le am de la Răzvan Țupa, din cafeneaua care ne-a primit peste program, la turnurile gemene din București. Împreună cu Ioana Miron am băut ceai fierbinte, înghețați de frig, și am mâncat mere, din partea casei. Scriitorii sunt o specie exotică încă pentru patronii care tânjesc după cafenele culturale, dar primesc pe oricine și se adaptează la cerințele pieții. Trăiesc într-un fel de echilibru pentru că există Mircea Cărtărescu, ale cărei cărți salvatoare le-aș include la terapii complementare. Că Solenoid-ul l-am primit de la Șerban Axinte, la fel și audiobook-ul Levantul, sub brad, la Iași, într-o iarnă grea de zăpadă. Că l-am ascultat de Crăciun. Că la Iași îi sunt recunoscătoare lui Doris Mironescu pentru atașamentul lui literar față de M. Blecher. Prin felul cum atinge lucrurile, respiră, pășește cu grijă să nu-și încurce semenii, mi-l imaginez pe Maniu tânăr. Adică așa cum a rămas mereu, ca Iisus. Că la Iași trăiește Bogdan Crețu. Un mixt între critic, poet și romancier. Un spirit liber, enciclopedic. Îmi plac cuvintele, mi-am dat seama de asta încă din adolescență. Nu m-am îndrăgostit niciodată de cineva care nu știa să scrie sau să vorbească. Nu țin mult la vorbe, dar la cuvântul scris, da. Bărbați și femei, deopotrivă, mă atrag dacă scriu sau dacă tac. O tăcere tainică, frământată, febrilă. Sau una ca o mare liniștită, în care intri să scapi de gălăgia lumii de afară. Simt echilibru pentru că am îmbrățișat-o pe Mariana Codruț, poeta aproape translucidă, dar sigură, precisă și intransigentă. Că am trăit preț de câteva ore alături de poete, de Alina Purcaru și Paula Erizanu, fetele, școlărițele premiante, pentru că așa arată, care au pus la cale o antologie excelentă de poezie scrisă doar de femei. Că există un Radu Vancu, poetul cel mai uman, pe care l-am cunoscut prima dată la festivalul meu de literatură de la Arad. Prezența lui îmi întărește credința că poezia va sparge până la urmă timpanul surzilor, va străfulgera cerul de jos în sus și-l va clinti pe Dumnezeu. Încet, îmi reconstruiesc o nouă Românie pe dinăuntru și o agăț de noul perete. Țara va fi mereu un întreg imprecis, aproximativ. Vor exista oameni risipiți prin alte ținuturi mai la răsărit sau mai la apus, mai la miazănoapte sau mai la miazăzi.

Am povestit în ziua a treizeci și cincea întâmplarea care mi-a schimbat privirea și mersul. Da, merg altfel decât acum două luni. Nu mă mai legăn și nu mă mai hrănesc din privirile trecătorilor, încetinind pasul, ca un model pe podium. Aici nu e loc de admirație. Strada nu e ca să te admiri reciproc, ci ca să grăbești pasul. Să nu te calce vreo mașină, scuter, biciclist sau, pur si simplu, un muncitor care împinge un cărucior improvizat plin cu legume, butelii de plastic sau cartoane. Strada e pericol dacă nu deschizi ochii. Nu ca să admiri arhitectura, nici ficușii, de-a dreptul monstruoși, ci ca să vezi cine e în jurul tău. Și unde se uită. Se creează o luptă a privirilor între tine și ceilalți. Dacă privești dezorientată sau distrată, ești cea mai vulnerabilă victimă. Dacă înveți să înfrunți privirile, ai șanse să scapi. Geanta devine un ideal de câteva clipe pentru orice voleur. Cel mai bine este să nu-ți etalezi nimic srălucitor, nimic extravagant. Maria, proprietara, italiancă, a venit într-o zi și mi-a făcut o demonstrație despre cum se merge pe stradă ca să fii în siguranță, în caz că ai nevoie de lucruri la tine. Iei o sacoșă de hârtie, dacă vrei să fii elegantă, și una de plastic, când ești îmbrăcată de toate zilele. Un fel de ținută casual. Prefer să-mi umplu buzunarele.

Totul se scrie în capul meu, apoi se șterge, iar se scrie și tot așa. Au trecut zile și nopți de când nu am mai notat ce mi se întâmplă. Cursul de limbă arabă mă copleșește. Încerc să prind cuvinte învățate din replici auzite pe stradă. Mă concentrez să pricep cum gândesc profesorii mei. Am redevenit studentă și e bine. Mă amestec cu Roberta, Carlos, Ismail, Beréngère, Hilal, Fauez și Lorenzo. Fiecare are motivele sale pentru care se află în sala asta neîncălzită, cu ușa fără clanță, care nu stă închisă decât dacă o fixezi cu șervețele. Dar Beréngère, franțuzoaică din Saint-Étienne, a găsit o soluție mai elegantă și a fixat-o, împăturind sacoșa de pânză. Noapte de noapte visez cuvintele în arabă, rostite de Salua sau Hosni. Ea le rostește ca o profesoară, rar, accentuând pe fiecare silabă, „marhaaban”, „kiteb”, „muhfazat”, „duftir”, „hatif”, „shukraan”, „jayid”, el, frământat, alert, arab pur-sânge, din gât, din fundul pieptului, din cap și mai știu eu de pe unde, pentru că la una din litere mi-a venit să tușesc.

Din când în când mă extrag, mă așez în afara mea și încerc să înțeleg ce urmează. De ce limba arabă la care nu m-am gândit mai mult decât cu lectura celor O mie și una de nopți, a Lămpii lui Aladin sau a  poveștii despre Cele trei rodii aurite, când credeam că rodiile sunt niște fructe ciudate, cu ochi. Lumea arabă nu a fost printre preocupările mele mai mult decât știrile despre nisipurile sahariene, Star Wars, Pacientul englez, cămilele burdușite cu apă, șeici și războaie, puțină literatură, religie, prin Eliade, și istorie. Am citit mai mult în luna în care am dat concursul, care îmi schimbă viața în fiecare zi, decât am făcut-o în toți anii vieții mele. Și o fac de când am pășit pe aeroportul Carthage. Atunci am învățat că mirosul pielii oamenilor diferă, sunetele care zboară în aer, vocile, râsetele, privirile te pot deruta. Zilnic e o desfășurare de imagini și sunete pe care mă străduiesc să le înțeleg. Mereu am fost îndrăgostită de limbile latine. Limba arabă are o altfel de muzicalitate, pe care o simt doar din vocea muezinului, nu și pe stradă.

Ca să îmi familiarizez urechea, am ascultat un recital de poezie arabă în Medina. N-am înțeles niciun cuvânt, dar am simțit vibrația paraverbală. Aș fi putut desena curbele fiecărui poem. Mi s-au activat noi simțuri, ca ale nevăzătorilor. Totul s-a mutat în altă parte a creierului. Zgomotul pisicilor încăierate pe stradă, al meșterilor care bat cu ciocănele în tăvile de metal, creând sunete noi pentru fiecare motiv apărut în lanțul ornamental sau strigătul vânzătorior de parfumuri, a intrat în același sertar poetic, sensibil. Poezia din fața mea a devenit un text construit din cămașa verde-crud a poetei, parfumul ei amestecat cu mirosul pielii și toate aceste metasunete. Suferința este un sentiment accentuat prin ton și mimică, mai mult decât în alte limbi. Este o tânguire ce nu lasă publicul fără lacrimi scurte de empatie sau admirație. Observația mi s-a întărit și cu cel de-al doilea recital la care am participat. Săptămâna trecută am fost din nou în Medina, la un festival de literatură scrisă de femei, toate din Irak. Organizat de o asociație germană și una tunsiană. Pe teren neutru pentru poete. Femeile suferă și strigă. Limba arabă este pentru strigăt, pentru a exprima durerea. M-am gândit, în timp ce mă chinuiam să pricep ceva în căști, cum au recitat Mariana Codruț sau Anastasia Gavrilovici, la Gaudeamusul de anul trecut.  Aproape în șoaptă, cu vocile lor ferme, dar calme. S-a plâns, apoi s-a făcut selfie sau filmulețe cu urechi de iepurași. Eu nu pot trece ușor de la zâmbet la stări extreme. E o trăsătură a femeilor învățate că nu e vreme de trăit nici fericirea, nici suferința, ca stări individuale, îndelungate. Totul trebuie condensat, mixat și aruncat, ca o formă de apărare a inocenților. Am plecat acasă marcată de suferința și ororile războiului. Tunisul este un loc primitor, cu o Medina colorată și poliglotă, unde uiți pentru ce ai venit. Mulți din tinerii pe care i-am cunoscut învață limbi străine, câte trei, cel puțin. Vânzătorii din orașul vechi știu araba (tunisiană, e cea mai vorbită), franceza, dar mulți vorbesc bine engleza, italiana, rusa și poloneza. Știu să salute, să întrebe ce faci și să mulțumească și în limba română.

Nu-mi mai simt mirosul de fum din păr, nici mirosul pielii oamenilor de pe stradă. Încet-încet devin una de-a lor, căreia i se impregnează în piele aroma de santal și tămâie, ambră și mosk. Mi s-a terminat parfumul Opium de la Yves Saint Laurent, adus de acasă, și folosesc o esență numită Carthage. E amestec între pământ galben și flori de iasomie. Purific apartamentul unde stau, cum am văzut că se întâmplă mereu aici, cu boabe de tămâie și scoarță de santal. Mă duce cu gândul la fumul alb ce străbate prin razele de lumină în biserică. Mi-a plăcut întotdeauna mirosul de tâmâie, de busuioc și de smirnă. Dar smirna aceea naturală, care nu miroase ca un pafum bulgăresc de trandafiri. Prima dată când am purificat, am pus o pastilă întreagă de carbon și m-am trezit că mirosul străbate până în casa scărilor, la lift. Am râs, cum râd oamenii singuri. Mă gândesc mereu la gesturile făcute în intimitate. Când  ai nevoie de raportare la o a doua persoană și atunci te comporți ca și cum ai juca un rol dublu. Râzi singur, dar, de fapt, te dedublezi, te privești. Așa nu te simți un însingurat. Contează cât de bine știi să joci rolul, cât de bine te autoimpresionezi. Nu e o joacă, e responsabilitatea propriei existențe. Ești în mâinile tale mai mult decât oricând. Te ții în încordare, ca la un film bun.

Foarte aproape de strada unde locuiesc se întinde un parc de peste o sută de hectare, cu palmieri bătrâni sau încă pitici, cu plante de aloe vera groase uriașe, ficuși monstruoși, eucalipți, măslini, corcoduși galbeni, trifoi delicat, pini, cactuși, specii de cale și multe altele pe care nu le recunosc. A fost contruit în 1892 de arhitectul peisagist Joseph Laforcade, grădinarul-șef al Parisului. În 1910 a fost deschis un cazinou în stil neo-mauresc la intrarea în parc. Aici au cântat Edith Piaf sau Dalida. Atracții peste atracții, dacă urmezi via google și, mai apoi, dacă mergi spre una din intrări, vezi cu ochiul liber ce întindere în trepte ți se desfășoară înainte. Nu am putut povesti până acum ce mi s-a întâmplat în ziua a șasea, am amintit vag despre asta în ziua a noua. A fost momentul care mi-a declanșat frica ce m-a însoțit de sărbători. Am tresărit la orice mișcare a vecinilor și nu am ieșit în stradă decât să-mi cumpăr mâncare. Drum scurt până la Carrefour.

În ziua a șasea de Tunis mi-am făcut un program de duminică, pentru care m-ar putea invidia orice vânător de aventuri, de viață boemă și tihnită, orice nebun de libertate, de oboseală existențială, orice iubitor de cărți și filme, de mandarine și lămâi, migdale și fistic, conservă de ton gras și suculent. Mic dejun abundent cu fructe exotice, ceai aromat din frunze uscate de mentă, documentar despre Africa, pe canalul arte, lectură din Istoria romanțată a unui safari, prânz cu salată de ouă fierte și fenicol, curmale și halva. Până la ora trei. Apoi, plimbare în parc, poze, postări pe Facebook și Instagram, comunicare în timp real cu prietenii pe Messenger și Watssapp. Îmbrăcată lejer, cu basca ce acopereaDupă  o parte din păr, palton negru, jeanși, pantofi negri, poșetă mică, pe sub palton, în care încap niște bani, cheile și pașaportul, în caz că… În această perioadă merge să porți palton peste o bluză de lână, nu prea groasă. Când apune soarele începe să se răcească. Traseul ales m-a făcut să-mi deschei paltonul și să-l las să fluture, suficient cât să mi se vadă curelușa subțire a poșetei. Am făcut poze la toți palmierii întâlniți în cale, mi-am uns mâinile cu ulei de aloe vera, am călcat pe iarba foarte crudă, ca într-o continuă primăvară, și m-am ferit de grupurile zgomotoase răspândite prin tufișuri. După toată încântarea, am început să cobor bucuroasă. Acum mă gândesc la promotorii gândirii pozitive. Să te bucuri de viață, să vezi totul roz și auriu. Atunci nu ți se poate întâmpla nimic rău. Eu chiar coboram împlinită. Făcusem și cei zece mii de pași. Îmi voi aduce prietenii aici. Ana va face o operă de artă din ficusul de sute de ani.  Vom face o expoziție apoi. Voi căuta un spațiu. Voi pregăti totul… Pe lângă mine au trecut trei tineri, care au încetinit pasul. Unul și-a legat șiretul. Altul s-a scărpinat sub șapcă. Gesturile lor mi-au atras atenția și am schimbat traseul de coborâre. Am luat-o la vale, foarte aproape de râsetele copiilor de la poarta de intrare, ascunsă vederii de o curbă. În spatele meu a apărut în fugă băiatul care își legase șiretul. S-a așezat în fața mea și m-a privit. Ținea un cuțit lângă piept, mai mult ca să mi-l arate, nu să-l folosească. L-am întrebat în franceză dacă vrea bani. Nu cred că a înțeles, și în clipa următoare mi-a smuls poșeta și a luat-o la fugă. Mi-am amintit de pașaport. Am strigat. S-a oprit și mi l-a aruncat. Uitasem de chei. Am luat-o la fugă și am oprit un taxi. Plângeam. Nu-i puteam spune ce am pățit. Mi-a arătat la douăzeci de metri o mașină a jandarmeriei. Am încercat să mă liniștesc și le-am povestit ce mi s-a întâmplat. Doar șoferul înțelegea franceza. Au început să vorbească prin stație și am pornit în căutarea hoțului. M-au plimbat prin cartierele din apropiere, pe drumurile parcului, mi-au arătat mai mulți tineri, doar îl voi recunoaște pe făptaș. Nu era nicăieri. S-au adunat vreo zece mașini de poliție. Între timp s-a întunecat. Descinderea lor în întuneric, la farurile mașinilor, semăna cu o scenă de film. Eu și ei. Eu, europeancă, mică, slabă, speriată, și ei, bărbați puternici, cu priviri aprige, vorbind permanent într-o limbă necunoscută mie. S-au prezentat, aveau grade, bănuiesc, încercau să-mi arate grija pentru un cetățean străin, care a venit să lucreze în orașul lor. Am urmărit pe telefon câteva sute de chipuri, printre care putea fi și hoțul meu. Nu mai îmi dădeam seam, dar mi se făcea frică de câți potențiali tineri hoți pot exista în zona aceasta. Și toți aveau cont de Facebook. Spun „al meu” pentru că îmi aparținea din momentul furtului. Ne-am privit ochi în ochi, dar eu nu eram pregătită să-l înfrunt. Nu a mers cu privirea caldă a „ce vrei băiatule?” A ieșit învingător. Și-a însușit lucrurile mele. Gestul său va fi trauma mea.

Polițistul care știa franceză m-a întrebat cum era îmbrăcat hoțul. I l-am descris, mi l-am amintit perfect, era îmbrăcat îngrijit, purta o bluză verde-închis, decupată în gât, pantaloni negri și ghete sport, negreu și roz, pe piciorul gol. Avea chipul rotund, cu barbă mică, păr natural, fără tunsoare modernă, nu prea lung. Ochii îi erau rotunzi și verzi. Celălalt, care s-a scărpinat sub șapcă, purta o geacă stridentă, cu motive Channel, negru cu galben. L-am remarcat de departe. Am repetat această descriere de nenumărate ori, pentru că între timp au mai apărut niște vorbitori de franceză stricată. S-a întunecat bine, a trecut de ora nouă, iar eu mă mutam dintr-o mașină a poliției în alta și făceam ture. Tânărul, de vreo optsprezece ani era, probabil, bine mersi la club sau intrase deja în pat până mâine când pleca iar la vânătoare de poșete prin parc.

Am ajuns la o secție care semăna cu cele din filmele lui Sergiu Nicolaescu. Mizeră, austeră, un birou, un scaun. Totuși avea televizor la care rula o emisiune publicitară, cu produse prezentate de o fată blondă. Apărea îmbrăcată în zugrav, în asistentă, în inginer proiectant și altele. Era genul de femeie planturoasă, cu fundul mare. Am stat la secție vreo două ore și jumătate. A apărut un civil uscățiv. A intrat fără să salute sau să se prezinte, dând semne că e deranjat de situație. S-a așezat la birou, în fața calculatorului din care atârnau toate firele posibile, apoi și-a aprins o țigară, vizibil preocupat să-și facă treaba. Am zâmbit. La noi nu se fumează în spațiile închise, dar aici era nevoie. Mult consum nervos, caz greu. A început să scrie procesul verbal. Între timp, în birou s-au perindat cel puțin zece persoane, care m-au privit și au ieșit. Aveam sentimentul că mi-am furat singură poșeta și că toată povestea trece în absurd. Nimeni nu-mi explica nimic, mă lăsau să intuiesc cam ce ar trebui să se întâmple. Procesul verbal era o treabă minuțioasă. A venit în ajutor Amin, un polițist tânăr, care precis are o mamă din Asia, și m-a pus să repet, în franceză, ce mi s-a întâmplat. În timp ce povesteam, mâzgălea ceva pe o foaie, un fel de schiță sau, pur și simplu, de plictiseală. Mi-a cerut numărul de telefon. I l-am scris pe aceeași foaie plină de linii și litere arabe. După vreo oră, procesul verbal a fost gata, scos la imprimantă, cu o dungă neagră, din cauza tonner ului pe final. Amin m-a întrebat unde dorm. I-am răspuns că la o prietenă. A spus că procedura este să mă conducă acasă cu mașina poliției. Doar că eu, neavând chei, nu aveam ce căuta acasă. Noroc cu Maria, îngerul meu păzitor din Târgu-Mureș, și m-a găzduit peste noapte. Am ales să dorm cu Sofia, fetița ei de cinci ani, ca să nu-mi fie frică. I-am cântat să adoarmă, am ascuns lampa sub plapumă să vedem stelele de pe cerul de deasupra patului. Sofia a adormit, eu am așteptat să se facă dimineață. Am revenit în parc, sperând că hoțul a aruncat poșeta cu cheile în apropierea locului unde a smuls-o. Dar nu a fost așa. Amin m-a sunat să mă întrebe dacă am dormit bine, dacă sunt în regulă. I-am spus că mi-e frică. După masă a revenit să-mi spună că a verificat strada unde locuiesc și pot sta liniștită, e o locuință sigură. În Ajunul Crăciunului am mers din nou la poliție. Într-o celulă așteptau doi tineri cu mâinile prinse în cătușe, la spate. Hoțul meu avea cam aceeași înălțime cu mine. Pentru că ne-am privit în ochi la același nivel. Băieții de acum erau mai înalți. Am dezamăgit entuziasmul domnului polițist, care spera să scape de acest caz. Am revenit de două ori la secția de poliție pentru recunoaștere, în seara  de Ajun. Hoțul a rămas doar descriere și o întâmplare. Amin mă mai sună din când în când să mă întrebe dacă sunt bine.

De două săptămâni nu am mai vorbit limba română. Și dacă mi-aș învăța studenții limba mea doar din egoismul de a avea cu cine vorbi, tot ar fi destul. Nu am știut cât este de bine să ai o țară, pe care să o iei cu tine oriunde. Când ești în ea, nu o simți. Te agresează oamenii și faci greșeala să crezi că e același lucru. După ce pleci, țara începe să se reconstruiască pe alte criterii. Îți amintești locurile pe unde ți-a fost bine. Știi exact cum mirosea fânul din grădină, gazonul proaspăt tuns din parc, bitumul turnat astă-vară, seara de după ploaie, nisipul plin de scoici și melcișori, cu urme de vaci lenevite, praful răscolit de mașini pe drumuri de țară, pescarul care aducea peștele la șase dimineața, teii înfloriți din centru, înverzirea de primăvară. Ce gust aveau sărbătorile. Îți amintești până și păsărelele care veneau la geam să mai ciugulească firimituri. Femeia din piață care vindea fructe și nu lipsea niciodată ca și cum acolo ar fi fost casa ei. Tot. Zilnic. Compari. Respiri adânc. Taci.

Niște păsări vin dimineața și cântă pe terasă. Am ieșit de câteva ori să le văd, dar dispar. Sunetele sunt atât de clare și de apropiate, ele însă par fantomatice. Mă miră pentru că nu e niciun copac în preajmă. Doar clădiri, multe ziduri, apartamente nelocuite cu geamuri deschise sau sparte. Probabil de vânt. Noaptea, vremea se schimbă brusc. Începe să plouă sau să urle vântul puternic. Se sparge de clădiri și e ca o fiară demonică. Scoate sunete ciudate. Prima dată am crezut că e un avion care zboară foarte jos. Apoi, mi s-a părut că e o cursă de mașini. Într-o noapte m-am trezit speriată că a început un război. Trântește, dă năvală, șuieră prin spațiile goale, nu-i scapă nimic, intră în fiecare cotlon și fiecare are alt strigăt de apărare. Oamenii trag obloanele, se adăpostesc dincolo de ele și așteaptă să vină dimineața, când a trecut năpasta. E calm, ca după furtună, trotuarele sunt spălate de ploaie, dar lucrurile împrăștiate peste tot. Te împiedici în pungi, cartoane și, de multe ori, în cerșetori. Zic ceva în arabă. Îmi place să-mi imaginez că nici ei nu sunt din timpul nostru, ci au rămas de mii de ani să ne ceară un bănuț ca să poată trece Styxul. Unii te îmbie cu pachete de șervețele. Le aranjează cu grijă de zeci de ori ca și când asta ar conta pentru trecătorii mult prea grăbiți. O fetiță de vreo patru ani, așezată pe marginea drumului cu picioarele desfăcute ca o păpușă, cerșește și ea. Toată averea ei sunt vreo zece pachete de șervețele, pe care le clădește cu mânuțele mici și cu toată concentrarea unui copil. E absorbită să nu depășească spațiul bucății de pânză dintre unghiul deschis al picioarelor. Nimeni nu se oprește, dar ea continua să le aranjeze după propriul ritual ce se naște puțin câte puțin.

La începutul lui ianuarie, în Tunis se întunecă devreme. Trebuie să te miști repede până la ora cinci. M-am întors din Medina și am adormit târziu, învelită în pătură. Mi-a fost frig. Mi-am potrivit picioarele cu grijă să nu rămână nimic pe dinafară și am citit întinsă pe canapea. Am visat frânturi de întâmplări, tăiate simetric. Visele de felul acesta au început într-o noapte, după o zi în care mama le-a dăruit unor copii veniți în vizită dulciurile mele.  Ciuda s-a împlântat și nu o mai scot oricât de bine aș înțelege acum. Nu cred că i-am zis nimic maică-mii, dar de atunci au început visele tăioase, ca picioarele unor insecte gigantice. Sunt atât de reale încât, uneori, nici nu e cazul să adorm, că ele revin imediat. Nu taie carnea, dar blochează spațiul vital. Amenințătoare, negre, păroase, din care ies cuțite. Nimic nu se termină în vis. Treci de la una la alta, așa cum, probabil, facem și în viață, fără să ne dăm seama. Visele nu-și întrerup cursul chiar dacă tu ai vrea să te așezi într-o ramă nouă, să termini cu amintirile. Pleci departe și ele te găsesc. Revin ca valul care aduce mâlul. Așa e și visul acesta.

Dimineață m-am trezit după ora nouă cu râsetele tinerilor de la agenția de publicitate. Sunt vreo douăzeci, fete și băieți. Aleargă pe scări cu liftul, râd, fumează, își aduc cafeaua din colț și o beau în fața clădirii. După ei rămân în birou saci de sticle, pungi cu baghete mâncate pe jumătate, caserole goale sau aproape pline.  Storul cu manivelă de la geam a rămas blocat, așa că stau pe întuneric. Nu aprind lumina. Merg la baie. Mă spăl pe față. Privirea aceea de dimineață când te uiți în oglindă și vrei să vezi dacă ești întreagă. Mi se face milă de mine și merg la bucătărie. Nu-mi convine nimic. Mă întorc în baie și fac un duș. Mă spăl cu săpunul adus de acasă, cadou de la Silvia, de la savoneria artizanală de pe Coasta de Azur. Gândul la Europa mă înduioșează. Amintirea ei. Parcă mi-ar fi luat-o cineva.

Ieri am îmbrățișat o englezoaică în Muzeul Bardo. La etajul al doilea a apărut din senin o pisică foarte frumoasă, cu pete galbene și maro. În orașul acesta pisicile sunt agreate, nu tratate cu respect, dar hrănite. Depășesc numărul cerșetorilor. M-am aplecat să o mângâi. Mi-a sărit în brațe și a început să se lipească de mine cu cele mai tandre gesturi închipuite. M-a mușcat ușor de braț, a intrat pe sub șalul meu, s-a alungit până la bărbie. Imediat m-am gândit că e spiritul cuiva de aici, întrupat în pisică, și vrea afecțiune. Poate în alte timpuri era o cerșetoare pe drumurile Cartaginei. Avea tălpile galbene și pielea pictată cu hena. Poate era una din soțiile neiubite ale sultanului, cea mai sfioasă. Poate fusese alungată de un bărbat gelos. Am purtat-o în brațe prin fața soțiilor de împărați romani, a îngerilor grotești și a alergătorilor de maraton. Am oglindit-o în vitrinele cu podoabe de preț, grele de pietre verzi și rubinii. Am închinat-o pescarilor din mozaicurile imense. Am trecut dintr-o sală în alta cu ea  ca și cum aș fi adus o ofrandă zeilor. M-a privit tot timpul, apoi a sărit în spatele unui zid și s-a făcut nevăzută. Cu coada ochiului am zărit o femeie albă, preocupată să facă poze. Poate ne-a pozat și pe noi. Au trecut minute bune în care singura mea grijă a fost pisica, fără să-mi dau seama când mi-am pierdut banii din buzunar. Am observat abia în taxi. Șoferul a întors, am revenit la muzeu și am căutat-o. Era în fața unor vitrine, admirând podoabele șiite. A fost suficient să mă apropii de ea și mi-a întins, vizibil bucuroasă, fișicul, exact așa cum fusese în buzunarul meu. Era englezoaică. Angajatul și-a anunțat prin stație că o englezoaică i-a înapoiat româncei banii pierduți. Un eveniment rar în partea aceasta de lume. Atunci am îmbrățișat-o împreună cu toată cultura sănătoasă a Europei.

În Tunis lumea e dinamică. Stau să privesc și îmi zic că e literatură. Viața e literatură sau literatura e viață, habar nu am. Au încercat alții să o lămurească. Vine și rândul meu să fac teorie literară și filozofie de alcov în noaptea de Revelion.

Științific, știu de ce și-au dorit oamenii să măsoare timpul, aplicat la modul meu de existență, nu. Sunt dintre aceia care pot rămâne ore întregi în fața unei mirări fără să se uite la ceas. Toate întâmplările ar trebui să aibă un preludiu și un postludiu. Să ne pregătim pentru mersul la piață, de exemplu. Să fim cu mintea acolo. Să ne întoarcem imaginând ce gătim cu minunățiile din coș. Iată primele cuvinte care îmi vin în minte când mă gândesc la piața de aici: abundent, proaspăt, sănătos și gras. Curmalele sunt pline și grase, portocalele, proaspete, cu multe, multe frunze verzi, lămâile, crude, salata, sănătoasă și stufoasă, ceapa, uriașă, cartofii, inegali, plini de pământul galben al Africii, ca mâinile vânzătorilor cu fețele arse de soare. Păstăi verzi ce stau să pleznească. Boabe colorate ca mărgelele. Șiraguri grele de  ardei iuți și roșii, atârnate de-a lungul pereților. Gombos crud, gnaouia, în dialect tunisian, mult prea scump pentru bugetul zilnic. Cultivat până nu demult în Marsa,  producția s-a restrâns pentru că locul agriculturii a fost luat de cartiere noi, de lux, citesc pe google. Morcovi supli, movulii, fenicul obraznic de alb, alături de dovleacul, obraznic de galben. Semințe la care nu le cunosc numele și rostul în bucătărie. Sunt de nici trei săptămâni în Tunis și caut să înțeleg ce mi se întâmplă, nu am ajuns încă la nivelul excursiilor pregătite, a drumețiilor lungi. Mai lungi de cei cincisprezece mii de pași pe care i-am atins de patru ori până acum. Nu îndrăznesc să întreb vânzătorii grăbiți, majoritatea vorbitori de arabă, ce scrie pe bilețelele din fiecare coș. Nu văd pe nimeni făcând poze, lumea a venit să târguiască, e grăbită și gălăgioasă. Locuiesc în centrul orașului vechi, unde clădirile au fost cândva arătoase. Acum sunt ca un bărbat neîngrijit. Dacă l-ai duce la frizer, l-ai îmbrăca bine, ar deveni atrăgător.

Am capul plin de artificii chiar dacă nu e picior de steluță afară, însă e ajunul Anului Nou. Orașul e acoperit de un cer fără nori. Un fel de pâclă albăstruie întinsă peste tot. Din când în când străbate lumina de undeva din lateral, fără a crea tunele luminoase, cum se întâmplă toamna sau iarna, acasă. Dinspre țărișoara mea creață primesc continuu urări de an bun. Îi știu pe toți, cum aleargă prin magazine, la prieteni, restaurante. Cum se privesc în exces, femeile, în oglinzi. Cum curge culoarea din rujuri și pudre, parfumuri, din sticle marcate în auriu, tutun bun, vin și tărie, torturi și prăjituri, unse în cacao, frișcă și caramel, fructe, așezate în piramide, fântâni de ciocolată. Foc de artificii. Încerc să înțeleg bucuria oamenilor pentru ultima zi din an. Au ajuns să-l trăiască întreg, complet, în caz că asta era dorința la sfârșitul celuilalt. Dacă vezi drumul care se îngustă, se face doar cale de picioare, veselia încetează. Dacă privești în urmă și în loc să vezi un câmp întins, vezi tot o cale de picioare, veselia încetează.

Pe stradă, multe femei duc cutii cu torturi, semn că doamnele nu mai gătesc, au altele de făcut. Poate un brushing, foarte la modă. De când am venit, ca o româncă învățată cu răsfățul unui păr bogat, caut locuri unde să-mi spele cineva părul cu delicatețe, să mi-l mângâie cu un masaj fin și să mi-l pieptene ca pe o mătase. Am deja trei experiențe. La prima, părul mi-a fost spălat puternic cu mult șampon sau, oricum, cu mulți clăbuci. Tras cu o perie mică. A rezultat, un păr întins, aspru, cu miros de fum, despicat la vârfuri. A doua experiență, un salon luminat în albastru și roz, de sub plafoane artificiale, cu paznic la intrare. Orice propunere am, mi se îndeplinește verbal. Se adună toate fetele din salon, le arăt o fotografie cu părul meu, odată mătăsos și lung. Exclamă ca și când ar fi o bagatelă. Vorbesc repede, în arabă, în timp ce mă împing spre scaunul de lavage. Mă spală Basma, semn că ea are dreptul asupra podoabei mele blond-aurii. E mai puțin clăbuc, dar șamponul nu alunecă peste tot. Nu îmi exprim părerea, să nu fac pe deșteapta. Rău fac. Basma îmi lipește părul de cap cu o periuță ceva mai mare decât cea de dinți. Îmi trage șuvițele în toate părțile, îi zâmbesc chinuită și abia aștept să scap. Mă mai invită și la tuns. Bine, zic. Choukran. Beslama. A treia, Lamia, o tunisiancă drăguță care nu știe strop de franceză, mă spală cu un produs bine mirositor. Rostește cuvântul magic brushing, dau din cap să nu mai încurc lucrurile. Are o perie mai mare și o manieră de a usca părul asemănătoare cu ce cunosc eu de acasă. Doamne ajută! Îmi lipește părul de cap, dar rămâne mătăsos și miroase bine. Costă cu doi dinari mai mult pentru că sunt produse de calitate, înțeleg. A patra oară îl voi reteza scurt și scăpăm de aceste întâlniri nefericite.

Net slab, dar suficient să primesc mesaje standard de la amicii de Facebook. Chiar nu-i înțeleg de ce își pierd vremea cu niște clișee pe care nici nu le deschid. Primesc același mesaj de la douăzeci de persoane. Le scriu câtorva prieteni apropiați, vorbesc cu alții. Îi cer fiului meu un film. Îmi promite parola de la Netflix și îmi  atrage atenția că pot deveni dependentă. Mă întreb de unde știe. Am în laptop cele zece episoade din The Young Pope, pe care le iau cu mine oriunde. L-am revăzut de Crăciun. Îmi repet numele regizorilor geniali din capul meu. O rupere de ritm ca cea pe care o trăiesc acum îți restrânge valorile în care crezi sau credeai, oamenii care contează, scriitorii, artiștii care te-au educat sau salvat cândva. E primenitoare, aș zice.  Paolo Sorrentino e unul dintre ei. Iar Jude Law în rolul tânărului papă nonconformist, postmodern, dar fundamentalist, în același timp, contradictoriu, ingenuu și diabolic, prietenos și disprețuitor, dar sfânt este artă în artă. Filmul, în spatele subiectului, incendiar pe alocuri, este o abordare a simplității, cum face mereu regizorul. Tăcerile, jucate admirabil de toate personajele filmelor sale, sunetele naturii, un vânt care devine personaj, rugăciunea, durerea. Profunzimea lucrurilor și a ființei umane, asta caută Sorrentino.

De când am ajuns, pe lângă, aproape, zilnicele plimbări la institut, unde am aranjat sala de curs (televizor, calculator, video proiector, imprimantă, bibliotecă, postere cu români celebri etc.), citesc și mă uit la canalul arte, pe care în ultima vreme nu l-am mai avut acasă. Filme și reportaje excelente. Astăzi a fost un documentar despre Maroc, în trei părți colorate: alb, albastru și ocru. Fiecare parte trata latura culturală, economică, social-istorică, identificabilă cu această culoare. După-masă, Concertul de Crăciun de la Veneția, interpretat de Orchestra Filarmonicii Fenice.  Am găsit aici cărțile Danielei Zeca-Buzura, scrise după experiențele sale în Africa. Istoria romanțată a unui safari  nu aș fi citit-o cu plăcere dacă nu veneam în Tunis, unde are loc povestea de dragoste a europencei Darielle cu arabul Mehria. Nu vibrez la nebunia de comparații și asocieri, dar citind-o, descoperi un mod de a povesti asemănător poveștilor arabe. Asta e cea mai însemnată calitate a cărții. I-am descoperit în micuța bibliotecă virgină (eu sunt primul lector de română în Tunis) pe Cioran, Eminescu, Ștefan Agopian, Mircea Cărtărescu, Matei Vișniec, Dan Lungu, Florin Lăzărescu. Am adus cu mine M. Blecher. Opere, ediția îngrijită de Doris Mironescu, pe ea o port ca pe filmele lui Sorrentino, Psalmi de Radu Vancu, pentru că nu am apucat să o citesc înainte de a pleca, asta s-a întâmplat imediat după Târgul Gaudeamus. Poemele Anastasiei Gavrilovici și ale Marianei Codruț le-am citit în cele optsprezece ore de mers cu trenul de la București la Arad. Trandafirul negru, CD – cartea cu poeme de Ștefan Aug. Doinaș, îngrijită de Marius Chivu și Arta de a călători de Alain de Botton, luată mai mult ca o nostalgie a lecturii în aeroporturi. Pe lângă alte multe studii profesionale. Am lăsat acasă un metru de cărți să-mi fie trimise, dar nu știu când se va întâmpla. Mi-am mai cumpărat aici Les paradis des femmes de Ali Bécheur, un scriitor tunisian, premiat. Voi avea ce citi, însă ceva lipsește.

Nu mi-a plăcut niciodată Revelionul. Nu-l recunosc necesar mai mult decât să se anunțe public schimbarea unei cifre. Toată imaginația din timpul anului îngheață și rămâne prostul gust pe ultima sută. Se mănâncă fără măsură, se cheltuie mult, se bea fără stil. Da, pentru că și  băutul are stelele lui. Băutul didactic, în familie, la masa de duminică, lângă sarmale, care apropie, educă sau „bune practici în familie” Băutul în oraș cu colegii, camaraderesc, fără a depăși limita rătăcirii drumului spre casă, te face bărbat. Băutul la chef, cu prietenii, fără excepții. Este băutul de anduranță. Poți dormi peste noapte în aceeași cameră cu cel mai antipatic, fără să-i mai simți respirația, care, de fapt, te deranjează. Băutul rafinat, la restaurant, care permite o ușoară însuflețire a atmosferei, degustarea informată. Impresionarea (ne)cunoscătorului. Băutul tragic, ca rezolvare în fața problemelor lumii, fără alternative. Se mai numește băutul creativ. Băutul dramatic sau pe ascuns, când cel beat joacă rolul celui treaz. Implică artă de înaltă calitate. Băutul de cursă lungă,  de durată, când nimeni nu te mai întreabă de ce. Faza în care se trece pe trotuarul celălalt. Băutul jenant e fără stea, produce jenă celui care te vede, celui care trăiește cu tine, celui care te ridică din stradă și anunță 112. E faza cea mai de jos. Jenă și durere.

Să nu încep anul fără poezie, las un poem rostit de Ștefan Aug. Doinaș, Lene. Îl rostesc și eu cu voce tare în timp ce tastez cuvânt după cuvânt:

Prin papură și sălcii plângătoare

amiaza cade-n ape, fulgerând.

Ca mlaștinile ne-am umplut de soare

și de întunecime, rând pe rând.

Parcă de veacuri stăm așa-ntr-o rână:

trec păsările către sud, și vin,

și codri noi se iscă din țărână,

și anii grei ne-mbată ca un vin,

și-un alt popor trăiește sus pe munte,

și-aceeași ciocârlie cântă-n vânt,

și stelele pălesc la noi pe frunte,

și nu grăim în veac nici un cuvânt.

Închiși în noi, ca semnul într-o carte,

Tânjim în orizontul nostru mic.

Suntem sătui de dragoste și moarte,

Și niciodată n-așteptăm nimic.

La mulți ani!

Pisica galbenă a trecut astăzi, dar nu a mai interesat-o conserva de pește. Era în drum spre alt acoperiș. E ziua în care nu știu să povestesc. Rămân blocată în mine și nu iese nimic de acolo. Sunt vulnerabilă și mi-e frică de oamenii din jur. Merg pe stradă pe lângă ziduri. Hoțul m-a privit în ochi. Ai lui erau rotunzi și verzui, diferiți de ai oamenilor de aici. Nu a așteptat. Hoții nu au răbdare, și lor le este frică. Am scăpat unul de celălalt. Începem să ne liniștim. Nu am mai întâlnit frica de multă vreme, dar ea e mereu aproape, e suficient să fiu luată prin surprindere și ea se strecoară ca printr-o ușă uitată deschisă. Dinăuntru schimbă tot pe dinafară. De ea nu știu cum să scap. Calcă pe urmele mele, iar dacă nu mă grăbesc, mă calcă în picioare. Am devenit vulnerabilă, închid ușa cu cheia și o las acolo, fac scenarii, verific închizători. Amin, bărbatul din rasă galbenă corcită cu rasa neagră, m-a asigurat că acasă nu mi se poate întâmpla nimic, a verificat el, că sunt în siguranță. Îl cred, dar după lacrimile acelei zile inima s-a făcut cât un pui de pasăre. Poate că așa e ea de obicei și n-am știut niciodată. Nu am căutat-o până atunci dacă e la locul ei. Dacă ar vrea să locuiască în altă parte a trupului. Frica e pasărea de pradă. Rămân peste noapte cu puiul ăla de pasăre.

Micul dejun – curmale, fructele finicului, cel pomenit de treizeci de ori în Biblie. Sunt mult mai bune decât ce găseam eu în comerț. Sunt cărnoase și plăcute la gust. Atârnă de paie galbene, așezate ordonat, de-o parte și de cealaltă. Ai putea crede că departe de prieteni devii trist. Am dobândit o filozofie: când trăiești simplu, tristețea e mult mai îndepărtată. Depinde unde îți ții prietenii, în cap sau în piept. Ca în muzică, respirația. Le poți scrie scrisori, te poți întâlni cu ei în locuri necunoscute până acum. Nu am ieșit de două zile din cameră pentru că am luat un virus care mi-a transformat întreg trupul într-o masă de mușchi moi  și dureroși. Fără vlagă. Cad ușor într-un somn lung și odihnitor, ca după el să mă ridic și să funcționez bine până obosesc din nou. Ieri m-am hrănit cu rodii, portocale și curmale. Mi-am cumpărat și niște mere să le simt mirosul. Bietele, au un miez măcinos, deloc îmbietor. Ce să fac eu cu ele, le voi înlocui cu fructele pământului de aici. Care încep să-și facă loc pe cerul gurii mele.

Astăzi părul îmi miroase a lemn ars și a fum de casă veche. E un miros căruia nu-i găsesc explicație. Am ieșit să cunosc orașul în splendoarea lui. După ce am ocolit Avenue de la Liberté, să mă familiarizez cu împrejurimile, am dat peste străzi pline de pisici și clădiri cu rufe atârnate la uscat, palmieri sfâșiați  cu mormane de frunze de doi metri alături. Mi-am făcut un selfie lângă un palmier înalt și suplu, cam pe furiș, pentru că nu am văzut turiști prin oraș. La un colț, peste liniile de tramvai, mi-am tras sufletul lângă niște tarabe cu cărți. Cărțile liniștesc, pun gândurile și fricile în ordine. Toți autorii adunați în esențe fine, vieți peste vieți, șoapte peste șoapte. Afară se vindeau cu trei-cinci dinari, iar înăuntru prețul sărea la zece-douăzeci de dinari. Am întrebat de autori contemporani tunisieni, iar vânzătorul mi-a arătat niște cărți de istorie a Tunisiei și romane istorice. Alături era critică și teorie literară de cea mai bună calitate, în franceză. Nu am zăbovit mult.  În Tunis se întunecă repede. Vezi cum locul luminii e vânat de noapte. L-am întrebat dacă știe cumva în ce direcție este Catedrala Catolică. Mă invitase Paula, o austriacă ce trăiește în Tunis de treizeci de ani, la un concert de Crăciun, și îmi ziceam să merg în recunoaștere. Vânzătorul m-a sfătuit să urmez linia de tramvai până se bifurcă, apoi să o iau în dreapta și să tot merg pe Avenue Bourguiba până ajung. E lângă Ambasada Franței.

Am pornit o adevărată cursă contracronometru, pentru că dacă nu se respectă semnele de circulație, fiecare merge pe unde-l taie capul. Am sărit câteva linii, m-am oprit brusc lângă un vânzător de migdale coapte. Purta o tunică albă și un fes roșu. Mi-a atras atenția un mic târg cu  două tarabe în curtea din spatele moscheii, despărțită de un gărduleț ușor de sărit. Am luat-o pe lângă gard, dar la jumătatea drumului mi-am dat seama că nu e niciun drum, doar liniile de tramvai și câteva peroane înalte, pline de călători. M-am strecurat cum am putut mai bine printre oameni să nu ne atingem și am ajuns la bifurcație. Ei, deja aici începea orașul. Așa da! Mirosind a fum și a casă veche, am poposit în fața unor comercianți locali care vindeau miere „bio”, obiecte din lemn „bio”, creme de corp, uleiuri de păr, pudră de gomaj și alte minunății „bio”. Cum te apropii de tarabe ești aspru îmbiat cu de toate. Până să mă dumiresc, am lins mierea de pe o linguriță de plastic și mi-am întins încheieturile pentru a fi unse cu ulei de migdale și de jasmine. Pielea îmi miroase deja a orient, plec narcotizată cu grijă să nu mă calce vreun pieton, că de autobuze, scutere, autoturisme mă feresc deja. Toate mijloacele de transport sunt ticsite. Cunosc foarte bine senzația când trebuia să stau cu nasul în pieptul unui necunoscut și îmi ridicam bărbia doar să respir. Era autobuzul cu navetiști din generală.

 Catedrala Catolică a fost deschisă publicului până înainte de Revoluția din 2011. După aceea a fost închisă din motive de securitate. Acum stă înconjurată de gard și e deschisă doar pentru unele evenimente anunțate. Peste drum răsună în boxe o voce de bărbat. Nu-mi dau seama dacă e o rugăciune sau o conferință. Intru în cortul alb, care pare a fi un mic târg de carte. Încep să răsfoiesc cărți scrise în limba arabă. Amețesc, la propriu. E senzația aceea ciudată de invers, de nepotrivire, de lipsă a soluției. Probabil așa par și cărțile noastre pentru un cititor arab. Pe stradă e un mixt între rămășițele eleganței franțuzești, obiceiurile casei, franceza îngrijită și manierele educației autohtone. În parfumeria de la colț, păzită de un gardian, vânzătoarele nu vorbesc franceza, decât la cerere. Unele nici așa. Sunt tinere. Garcon-ul unui restaurant a ieșit în stradă cu meniul, dar trecătorii îl ocolesc fără să-i zâmbească. Nici el nu prea îndrăznește să insiste, cum ar face un francez, de exemplu.

Telefonul mi-a înregistrat cincisprezece mii de pași. M-am lămurit cum e cu pisicile aici. Sunt tolerate și independente. Astăzi mi-a venit pisica cea galbenă pe terasă. I-am deschis imediat ușa, dar nu a vrut să intre. I-am adus o bucată de brânză topită. Atât aveam comestibil pentru pisici. Ana m-ar contrazice. A mâncat jumătate, îi era foame, apoi a luat-o pe cealaltă și a sărit zidul. A revenit. Am fugit în bucătărie după încă o bucățică. Îi trecuse foamea. Am încercat să o mângâi pe cap, dar s-a zbârlit la mine. Pisicile sunt mai independente decât femeile. Am mai adus spre impresionare o conservă de pește. A lins-o pe toate părțile. Am cucerit-o, sper, pentru încă o zi.

Îmi miroase a portocale. Eu miros a portocale. Mi se amestecă amintirile în cap. Acasă la mine sunt două pungi cu câte o portocală în ele. Ni le-a adus tata. Le-a primit de la Moș Gerilă. Azi, Sebastian a deschis portbagajul mașinii și mi-a pus o plasă de portocale culese de curând. Nu-mi ies merele din cap, dar aici e țara portocalelor, nu a merelor. E bine. Înainte de a le mânca, le privesc cu aceeași dorință ca atunci când eram copil. Cum știe el Domnul Bunul când să-ți îndeplinească visul de la șase ani. E bine primit și acum. Camera întunecoasă, paradoxal, într-o țară însorită, s-a luminat în galben și portocaliu. Nu spun orange pentru că eu nu am cunoscut alt cuvânt pentru rochița de culoarea portocalei. Portocaliu, portocalie.

Sper că știe de ce m-a trimis în călătorie și nu e doar o eroare de butoane. Tot îi dau cu Domnul în sus, Domnul în jos. Din cauza Crăciunului de acasă. De care nu mi-e dor. Lumea aceasta nouă nu cunoaște mirarea primilor fulgi, îmi ignoră stările. Și dacă nu îmi plânge nimeni de milă, de ce aș face-o eu? Soarele nu predispune la depresie sau cel puțin nu pe mine.

Trăiesc intens zilele acestea cu gândul la Timișoara lui ’89. Aici se vorbește despre revoluția lor din 2011. Se pare că înainte era mai bine, acum e cam haos. Și asta se observă în trafic unde există legea celui mai grăbit sau mai nerăbdător. Oamenii înțeleg greu că și libertatea vine cu reguli. Se construiește mult, în ciuda faptului că e plin de case în construcție, blocuri abandonate. Nevoia de a aduna pe pământ și de a trimite flăcăi în cer. Așa mă gândesc, în timp ce taxiul mă duce în cel mai îndepărtat cartier. Terenuri mlăștinoase pe câțiva kilometri, un cartier modern, altul în construcție, moloz, dealuri de gunoie. În spatele unor case albe cu ferestre albastre, un zid înalt străjuiește priveliștea dezolantă a unui teren plin de pungi, peturi și ce se mai nimerește. Îi pot înțelege mai bine pe bieții palmieri care se înalță de le pierzi vârful.

Mă risipesc în lucruri mărunte, aranjez lămâile pe o farfurie cu motive arăbești, întind portocalele să le pot vedea în toată splendoarea lor de fructe rare, cândva, deodată din belșug, mut canalul pe arte. Mă uit la un reportaj despre o pescăriță din nord plină de pistrui. Și eu am avut pistrui în copilărie, dar m-au părăsit cu vârsta. Cred că țin de o anumită inocență a pielii. Ce păcat că nu ne amintim mireasma pielii noastre din copilărie…

Astăzi am fost la institut. Clădirea are ceva din timpul comunismului nostru. E austeră, poate și pentru că e vacanță, dar, mai cu seamă din cauza unei răceli care te însoțește pe holuri. Îmi place aerul de veche instituție inițiată pe timpul lui Habib Bourguiba. Afară e mai cald decât înăuntru. Alături, o moschee este păzită de polițiști. Desfășurarea de forțe are ceva copilăresc, parcă s-ar juca de-a „hoții și vardiștii”.  Mă feresc și eu de mașini pentru că șoferii tunisieni nu prea au reguli. Cetățeanul e mărunt, răspândit peste tot, neînsemnat. O iau pe o stradă la vale și îmi fixez repere pentru întoarcere. Telefonul nu e recomandat pentru că te poate călca o mașină foarte ușor, dacă nu ești atent, sau te poți izbi de alte persoane care sunt mereu grăbite și gălăgioase. Unde se grăbesc oamenii ăștia peste care vântul flutură pungile de plastic în aer și nimeni nu stă să observe nici dezordinea, nici frumusețea? Cu toate acestea, aranjează semințele și plantele uscate cu cea mai adevărată artă. Astăzi m-am uitat doar la femei. Cum fac piața, cum își caută un lucru drăguț prin hainele second-hand, cea mai căutată fiind marca Terranova. Am remarcat priviri curioase. Trebuie să fiu tare spălăcită printre chipurile măslinii cu forme rubiconde. Data viitoare îmi pun șalul de doi dinari, ochelarii de vedere și trec neobservată.

Mi-am învins niște prejudecăți în piață. Se spune că trebuie să târguiești, altfel dai cât nu merită marfa. Am încercat să mă târguiesc, dar vânzătorul a preferat să nu vândă decât să lase un dinar de la el. Se spune că vor să te înșele cu orice preț. Am cerut două cepe și vânzătorul mi-a pus cinci. Habar nu aveam de valoarea mărunțișului din palmă, oricum, mai puțin decât făcea marfa, dar l-a luat și mi-a mulțumit. I-am dat mai mult, unuia. Multe monede sunt tocite și mi-e greu să recunosc mărunțișul. Omul mi-a întins ce era în plus. Mi-a venit să-i îmbrățișez. Sper să nu o fac și să provoc rumoare în piață.

Latră  puternic doi câini. Cât mă bucur! Am nevoie de ființe vii, altele decât oamenii. Mă gândesc să-mi iau o pisică de pe stradă. Când eram mică aveam vreo trei, dar la țară nu te ocupi de pisică așa cum o faci în apartament. Acolo ai alte animale pe care să le îngrijești zilnic, pisica devine un animal parazit pe lângă casa omului, care se hrănește cu laptele de la Joiana. Care împarte laptele vacii cu vițelul ei. Dacă nici nu prinde șoareci, pe care unele pisici îi aduc plocon în fața stăpânului și îi lasă acolo, atunci are parte de un regim de surghiun. Noroc cu femeile și copiii, care se mai înduioșează și le hrănesc. Am avut-o pe Irina, pisica albă, care a dispărut într-o zi, dar a apărut pe suprafața apei din fântână. Bunica își urma ritualul de a prăpădi puii pisicii încă înainte de a deschide ochii. Dacă, Doamne ferește, nu știa că a puiat pisica, se trezea într-o bună zi cu cinci mâțișori drăgălași, care trăiau cum puteau și își aveau scăparea tot în copii. Astăzi, la intrare torceau două pisici, una gri, cealaltă, galbenă. Am pășit spre ele cu gândul să o iau sus pe cea care vrea să intre prima în hol. Dar nici măcar nu au întors capul. Erau plasate după modelul leilor la intrarea în cetățile antice. Am urcat fără animal de companie. Mai este una alb cu negru, aceea se strecoară în lift și intră în cameră. Dar eu, cum spuneam, neobișnuită cu pisici, m-am temut că are pureci, că e bolnavă, că nu am ce-i da să mănânce, că nu știu să o învăț la baie, de cutie nici nu poate fi vorba, că Ana nu-mi răspunde imediat la telefon să-mi explice cum să procedez, că nu am unde să o culc și alte griji. Până m-am gândit la toate, drăgălașa felină sau felidă a dispărut ca un spirit și nu a mai apărut în zilele următoare.

M-am trezit la ora cinci în cântecul muezinului. E a doua noapte în patul de fier fixat pe o pardoseală de piatră șlefuită.  Am adormit la loc și m-am visat multiplicată în vitrine de sticlă. Trebuia să mă aleg eu pe mine și era foarte greu. Deveneam ceea ce alegeam. Niciuna din ființele care avea chipul meu nu făcea o mișcare încurajatoare să mă oprească. Aparent simplu să alegi cine vrei să fii și care formă a ta te va mulțumi. Nu știi ce s-ar fi întâmplat dacă o alegeai pe prima, a doua sau a noua. Totul e joc până la urmă, o pierdere a memoriei unei posibile existențe și câștigarea alteia noi.

Zgomote necunoscute, hârșâit de mobile, pași, tocuri și uși trântite. Alerta ia locul emoției. Când ești înconjurat de ziduri, o pasăre ce ți se așază la fereastră poate părea un semn divin. Nu ești închis, dar fereastra are gratii și asta îți dă senzația de celulă.

Să spunem că am ales-o pe pe cea care ascultă. Am sosit în Tunis cu cerul acoperit de nori. Pare mult mai întins decât acasă și chiar seamănă cu o cuvertură de un albastru-cenușiu. Clădirile nu îl sfidează nici prin înălțime, nici prin culoare. Ieri mă minunam, uitându-mă în sus, de față cu proprietara apartamentului unde stau, o italiancă stabilită de treizeci de ani în oraș. Nu mai are nimic italian în ea, poate doar suflletul. Cât cer! am zis. S-a uitat la mine și a început să-mi vorbească despre clima tunisiană, despre ploile dese și fulgerele din zilele trecute. Dacă ai prejudecăți față de oamenii orașului e suficient să te gândești că în spatele unui chip slab, nespălat și negricios stă o clădire albă, dantelată și tainică. Ce om trebuie să fii să ridici o casă albă cu dantelărie în piatră, colorată în albastru? Casele continuă să fie construite de oamenii cu care te intersectezi. Ei sunt proprietarii chiar dacă nu poți să-i identifici, uneori, cu minunea arhitecturală pe care tocmai ai postat-o pe Instagram. La acest contrast mă tot gândesc.

Aș vrea să știu cum învață copiii la școală despre specificul anotimpurilor. Dacă visează să atingă zăpada. Dacă o desenează cu cretă albă. Dacă cunosc transformarea frunzelor, toamna, din verde în galben și roșu. Dacă își imaginează copacii golași. Am ajuns în ultima lună a anului. Șalul e forma mea de protecție, de vânt, de ploaie sau de ochii sfredelitori ai trecătorilor. Am timp să mă pregătesc pentru fiecare moment ce urmează.

Când pleci într-o călătorie lași acasă tot ce te împiedică la mers. Ai nevoie să pășești suplu și atent la ce apare în drum. Cât încape în două valize. E necesar acest exercițiu într-o viață, elimini, elimini și selectezi. Nu ai nevoie de ce credeai tu, lucrurile devin mici paraziți care împiedică mișcarea. Încerc să nu mă acomodez ca acasă. Nu vreau să mă simt ca acasă. Acasă aș redeveni ușor leneșă și neatentă. Mi-am luat o farfurie de portocale, una de curmale, ceai de mentă, dulceață de lămâie și halva clasică. Le voi încerca și pe cele cu fistic sau migdale în lunile ce vin. Mere, singura mare absență fructiferă din viața mea. Da, mărul e fructul sfrijit, aici, aruncat într-o cutie de rebut, dar cu o aromă puternică. În curțile oamenilor cresc portocali, nu meri, nici peri. Mărul m-a salvat mereu de o prea multă bucurie și de o infinită tristețe. L-am mâncat dimineața, pe stomacul gol, seara, înainte de culcare, și de două ori, cel puțin, între mese. O nevoie organică și un aliat sigur. Dacă îmi voi pierde gustul pentru mere, dacă voi începe să tânjesc după alte fructe pe care le voi descoperi aici, înseamnă că eu sunt cealaltă. Ce caută ele pe masa incrustată cu frunze de palmier? Le simt complicitatea, au exact sentimentul de pasăre care a intrat de bunăvoie într-o cutie și încearcă să se acomodeze cu locul. Apoi explorează și caută ieșirea. Merele sunt gândurile mele așezate frumos pe o tavă cu motive arăbești. Posibil ca în acest spațiu gândurile și sentimentele să se materializeze în lucruri. Să-ți vezi frica întinsă pe jos și să nu ai cu ce o curăța. Să o sari în fiecare dimineață ca să nu ți se lipească de talpă și să lași urme peste tot. Să-ți vezi bucuria într-un copăcel crescut printre ziduri, nesocotit de nimeni un pericol pentru surparea peretelui. Să-ți vezi tristețea în planta năpădită de iarbă din ghiveciul plin cu apă care îneacă tot ce e viu. Excesul, surplusul ucide.

S-a făcut deodată atâta liniște. Televizorul e oprit, internetul e lent, ziarele nu vorbesc despre România. Pot afla ce se mai întâmplă, dar nu vreau. Am trecut prin viața cetățeanului care somatizează problemele națiunii și acum mă așez pe margine. Exist doar eu și problemele planetei. Ale continentelor, țărișoarelor răspândite în capul meu ca un puzzle. Dragă țară, am fugit de tine ca să te pot iubi.  Aici am de stabilit niște relații interumane, de învățat oamenii o limbă armonioasă, cum puține se află, și de povestit poveștile românilor, comparabile cu ale Șeherezadei.

Patetismul se descarcă la distanță. Dar, chiar și așa, tot nu voi tânji după emisiunile lui Fuego. E cazul să-mi analizez patriotismul. Îmi trec prin minte clișee pe care le resping. Da, înainte de a pleca mi-am cumpărat câțiva metri de bandă tricoloră. Subțire, numai bună de brățară. Așa îi voi recompensa pe studenții mei. Globalizarea nu e pentru mine. Sau e, dar cum spun cărțile, cu păstrarea identității fiecăruia. Nu cred că voi fi vreodată „cetățean al lumii”, voi fi mereu o româncă în lume, căscând ochii la miracole, tăcând și privind.

În chiar acest moment muezinul cheamă la rugăciune. Nu am văzut încă ce fac oamenii pe stradă când răsună vocea aceea puternică. E ziua a treia. Vecinul meu de deasupra nu s-a oprit din hârșâială. Ușile continuă să fie trântite. Întorc capul spre o poză de buzunar a icoanei făcătoare de minuni Mirtiotissa, 1379, cumpărată anul acesta de la Biserica Greacă din Sulina. Fecioara și pruncul au chipul ars, o mâzgă neagră în loc de obraz. Am de ales la ce să mă gândesc, la misterul chipului ars, la mama, care mă trăgea de mână cei patru kilometri până la biserică, sau la vacanța de anul acesta din Delta Dunării. Despre deltă le voi povesti studenților mei, pe trăite. Îi știu consistența nisipului, mirosul curat de alge și pește, zgomotul pescărușilor când intră vapoarele în port, murmurul turiștilor, vorba rapidă a copiilor locului, lucrurile pescarului trântite în barcă, privirea blajină a vacilor sătule de soare când merg agale să se scalde în mare, imaginea stilizată a unei egrete, capul unui far în depărtare. Știu multe, dar cel mai bine mă știu pe mine, apărând ca în flashul visului meu, la capătul străzii a patra din Sulina într-o rochie roșie umflată de vânt. Și vântul e special prin părțile Dunării, intră pe unde nu te aștepți. Prăbușită pe plaja  mării, doar a noastră, fără țipenie de om, nici aproape, nici în larg. Au fost zile rupte din Raiul Românesc, din Grădina Maicii Domnului, din Glia Dobrogei unde își dorm somnul la un loc, români, greci, evrei, armeni, ucrainieni, căpitani de vase cu pânze, domnițe fugite de acasă, înecate din dragoste, pirați, călători ori hamali.

Până învăț limba arabă voi tresări dincoace de ușă la toate cuvintele rostogolite în aer. Le ascult muzicalitatea sau lipsa ei. Încerc să înțeleg natura umană care inventează un asemenea limbaj pentru a-și exprima sentimentele. Nimic mai perfect ca limba latină pe lumea asta. Iar mă gândesc cu drag la limba română și iar o scot din mine ca pe o marfă prețioasă trecută cu vederea la poarta de control.

Ieri, în centru, am văzut un afiș mare cu personajul feminin al unui film, o femeie care se luptă să fie auzită de societate. Nu departe, în stația de autobuz, două femei acoperite cu burka neagră. Oare știu citi, oare au voie să caute informații pe internet despre acest film? E un contrast la fiecare pas. Am privit din taxi femeile arabe care conduc mașini scumpe. Sunt frumoase, de un exotism invidiat de orice europeancă. Au chipul bine conturat, cu trăsături,  cam prea proeminente după gustul meu, dar frumoase. Nimic însă din cochetăria franțuzoaicei, din gesturile voluntar-feminine ale italiencei. La trecerea de pietoni o astfel de femeie emancipată nu acordă prioritate unei arătări ghicite sub văluri. La trecerea de pietoni nimeni nu vorbește limba română.

Sorin.

Rămășițele zilei de optsprezece

am așteptat să trecem  de ziua națională să-ți scriu

armata s-a retras în culcușul ei și pe străzi au rămas doar

cei fără de casă cei de fără armată cei vii

traficul s-a stabilizat pe trecerea de pietoni

nimeni nu mai merge pe vârfuri

nimeni nu-și amintește vorbitul în șoaptă

numai noi doi ne spunem bancuri interzise

libertatea nu înseamnă pace

libertatea nu e pacea strânsă într-un porumbel alb

doar pe tine te cred

când vorbesc despre libertate

camarad inocent cu o gaură delicată cât vârful de la țigară

deasupra arcadei drepte

tânăr ucis într-o catedrală sfințită cu creierul său

armata nu mai e cu noi

armata ți-a trimis un șapte șaieșdoi

libertatea a durat jumătate de oră

un timp record contramoarte drapel găurit

cu îndemânarea unui școlar subțirel cu părul cârlionțat

libertatea în libertate e țintă pentru lunetiști

prăbușirea poate fi dezlănțuită de frumusețe

în spatele unui steag găurit nu ești niciodată învins

o de-ai ști câtă energie se propovăduiește pe străzi

am găsit rezolvare la toate

dacă te-ai fi născut acum

erai condamnat la fericire

tu dragul meu vii odată cu sărbătorile de Crăciun

începe bucuria luminițelor

cântecul în difuzoare

și amintirea gropii comune

loc de întâlnire între tată și fiu

nouă gloanțe s-au tras nouă tineri până în douăzeci și patru au căzut

nouă congelatoare s-au pornit

un buldozer cu dinți adânci a săpat o groapă cât nouă

pentru camarazii de la căminul de nefamiliști

petrecere în nouă sicrie ieftine

promitem solemn să-i cinstim memoria eroului prea puțin cunoscut

tânărului care ne stă în coastă

și revine obsesiv în fiecare decembrie pe treptele catedralei

trupului prăbușit în brațele unei fete

derulez filmul zilei tale din optsprezece

imaginile scurtcircuitând

fiecare pas invers proporțional cu viața

sângele trebuie curmat cumva

murmurul mulțimii ți-a desăvârșit frica

înainte cu o zi colegul tău a fost împușcat

pieptul

arterele

gleznele

buzele

tâmpla

maxilarul

degetele

ochii

talpa

un arc pe dinăuntru scăpat de sub control

În memoria vărului meu Sorin Leia, erou martir împușcat în 18 decembrie 1989, în timp ce flutura steagul, după ce îi decupase stema, pe treptele Catedralei Mitropolitane din Timișoara. Avea 22 de ani.

Plânsul de mai târziu este lung și deznădăjduit. Pielea devine un trup strâns într-o cămașă prea mică. Sângele circulă ca și când s-ar fi dat alarma și toate vasele de evacuare se îngustează. În gât se ridică un obstacol de netrecut. Îți vine să înghiți des, dar fiecare înghițitură se blochează în ghemul acela vârtos. Carnea tremură ușor febril și dacă nu dai drumul lacrimilor se produce implozie. După plâns se așază liniștea, ochii ustură, realitatea devine opacă, plămânii se contractă într-un oftat. Organele își reiau funcțiile.

Vecinul de scaun mă ignoră. A adormit și i-au căzut ochelarii pe nas în jos, făcându-i fața și mai caraghioasă. Lângă el, împrăștiate ziarele de dimineață, pe care eu nu reușisem să le cumpăr. Pe unul apărea mare un titlu: „7 bărbați au violat o tânără emigrantă”. Un vierme e un vierme, iar uneori nevertebratul este jignit de vertebratul care are creier dezvoltat și poziție verticală. Trenul trece printr-o gară umbrită de duzi. Nu mi-am putut stăpâni gândul la fata violată și la violatorii ei, cei șapte viermi, dar nu de mătase. Duzii îmi amintesc de anii în care se plantau cu nemiluita pe drumurile patriei. Viermii erau întinși în sălile de sport, pe jos, pe paturi suprapuse, ca niște sinistrați. Mirosea puternic a frunze măcinate, făcute praf, și a mizerie iute. Se mișcau într-o efervescență pe care nu mi-o explicam. Singura lor preocupare era să ronțăie frunze verzi și proaspete, adunate în saci din pânză de cânepă. Era ca un ritual, copiii hrăneau viermii. Doar copiii. Credeam că va veni o vreme în care în loc de fecale vor scoate mătase fină în fâșii lungi și transparente, iar copiii vor roti mosoare gigantice de mătăsuri fine. A venit ziua în care s-a așternut o liniște grozavă. Viermii dispăruseră, în locul lor acum stăteau agățate, pe copaci întregi aduși din pădure, gogoși albe, fine, fără mirosul înțepător dinainte. Viermii deveniseră mătase.Viermuiseră în viața lor scurtă, se închiseseră înăuntru ca să renască între două aripi, pline de pulberea albă, care înalță, care transformă târâtoarea în sublim. Violatorii caută sublimul, dar sfârșesc în grotesc și dispreț. Nu au răbdare, nu se închid înăuntru, ies în plin proces, nu așteaptă faza de pupă și vor să cucerească mișelește frumusețea. Viermuiesc și delirează în altă specie.

Alăturarea cuvintelor ”vierme” și ”mătase”  mi s-a părut întotdeauna oximoronică. Mătasea îl scoate din condiția lui pe vierme, îl ridică la rang superior, îi dă clasă. Cred că este o situație singulară cea în care viermele își spală păcatele, transformându-se în ceva atât de diafan, după ce a ingurgitat saci întregi de verdeață și a lăsat în urmă kilograme întregi de fecale, după ce a năpădit aerul cu izul iuțit produs în nopțile și zilele de hrojdăială.

Cum și-ar putea spăla păcatele un vertebrat care nu valorează cât un vierme de mătase?

Cum va mai îmbrăca o fată violată mătasea roșie fără să curgă sânge pe dinăuntru?

foto: Ana Alexandrescu

Pâinea a rămas singurul trup din mama. Când găsesc pâine de țară, mă apropii și o adulmec cu ochii închiși. Mă salvează de tristețe, mă îngrașă, dar mă hrănește cum nimic pe lumea asta nu o face. De dorul brațelor mamei mănânc pâine cu nuci sau pâine goală. Îi curăț coaja mai întâi, apoi trec la miez, până coboară sfințenia. E gustul anafurei pe care mi-o dădea din batistă după ce o terminam pe a mea. Iau o gură de vin și paradisul e la mine pe umeri. Împărtășită în ascuns, așteptam să vină momentul binecuvântat când preotul mă chema și se apleca să-mi dea lingurița de pâine înmuiată în vin, ștergându-mi ușor bărbia cu prosopul. Cu gesturi calme, cu voce șoptită. Mirosind amețitor a tămâie. Lingura mică și strălucitoare, degetele preotului albe și fine, ca un mulaj de ceară.  Aceleași pe care le urmărisem desenând în cărbune sau dirijând corul de copii. Mâinile mamei se confundau cu pâinea, cu brațele Sfintei Marii, cu aluatul. Îl frământa până se dezlipea ascultător. Rămâneau albe, curate și plăcut mirositoare. Când mușcam din colțul ce mi-era destinat se pogora asupra mea duhul sfânt. Nu eram sigură dacă acest „duc” nu se întrupa în serafimii cei cu șase aripi și heruvimii cu mulți ochi. Mi-era milă de ei, niște copii făcuți să zboare, pentru că, ce poți face dacă ai atât de multe aripi, niște copii rupți de pământ, ce se odihnnesc pe umerii tăi. Erau paznicii mei intimi. De îngeri nu te poți dezice, odată ce ți s-au dat. Te împrietenești cu ei sau nu, sunteți copiii tatălui, legați pentru veșnicie. Pâinea rotundă îmi acoperea pieptul, când mama nu cocea în cuptor. Brațele înconjurau cercul și nările trăgeau aerul ei în piept. Fetița respira pâine.

foto: Irina Buciu

I.

da, da

asta-i ce-am vrut,

ce am dorit mereu,

am vrut întotdeauna,

să mă întorc

la trupul

în care am fost născut –

Allen Ginsberg

sunt dintre cei care au scăpat să nu fie aruncați la coș

nașterea mea a început cu o moarte prematură. mama încercase câteva săptămâni la rând să mă piardă

luase pumni de medicamente de la o moașă comunală  

după naștere ne-a vizitat doar vecinul Ștefan

tata nu a putut pleca de acasă. potcovea caii în ziua aceea

un copil e o grămăjoară inutilă de carne

starea placentară e cel mai eficient drog

mă țin din răsputeri să nu țâșnesc afară

cordonul ombilical mi-e strâns în jurul gâtului trebuie să ies

e ora nebunilor când doar eu văd dezastrul ce se apropie

imaginea celui ce pierde

tramvaiul

iubita

actele

banii

nasturele

inelul

timpul

rinichiul

copilul

amintirea

imaginea celui cu insomnii în fiecare noapte până la cinci dimineața

imaginea celui fără privire

imaginea din spatele imaginii

le simt pe toate

ca o piele de împrumut peste carnea mea crudă

morții stau așezați în parcele

strada e momentul erorilor de judecată

privim cu ochi de lichea tot ce intră-n vizor

evităm apropierea de subiect

arborele genealogic e culcat la pământ

de la gară până la teatru

femei și bărbați copii și bătrâni

fiecare după ochiul lui piere

indemnizația e pe buzele tuturor

poate e timpul să demisionăm

bine că suntem fiii cuiva (ziua morților)

playtime: Ana Alexandrescu

decembrie ianuarie – luni de bucurie și de tristețe

se cântă peste tot se cântă

în decembrie ’86 cel mai mare magazin din Arad se închidea pe sunetul de trompetă al unei melodii despre tăcere

scările se urcau câte două și se coborau câte una încet apăsat

pe fiecare treaptă

rafturile miroseau a salopetă umerașele puteau fi numărate

în vitrine manechine îmbrăcate decent ca în revista Femeia

aveam bani doar pentru trenul care pleca peste câteva ore

în ’76 un copil era tras de mână pe scările înalte

o fetiță în pantaloni cadrilați cu păr mult și galben

mergea să-i cumpere tata hăinuțe de Crăciun

vor dormi în compartiment apoi în gară până se deschid magazinele

e prima oară în tren

va fi mereu zăpadă chiar dacă băiețelul i-a spus aseară că o va fura pe toată la noapte

oamenii mari te calcă ușor în picioare tata nu se opune

înjură se smucesc tu rămâi la nivelul cotului ce te înțeapă fără să-și ceară scuze

ești o cantitate neglijabilă de carne fragedă

geamurile transpiră de la atâtea respirații și picuri mari alintă părul lipit de sticlă

îți bagi capul în bluză și tragi în piept mirosul umed al pielii tale

știi cum miroase trupușorul încă a lapte și a copil

viteza te face să închizi ochii și să te vezi cocoțată deasupra ca un cocoș pe casă

când îi deschizi afară e noapte

oamenii moțăie liniștiți

trupurile lor își fac loc unele în altele ca niște stridii

pe culoar se fumează Carpați și Snagov

se bea bere

o palmă cu degetul arătător îngălbenit de tutun se fixează pe sticlă

degetul lasă urme

băiețelul va fura toată zăpada în noaptea asta

vara norii se fac din frișcă sau vată de zahăr

se aud colinde subțiri la capătul celălalt

tata sforăie

vocile înaintează greu

pe jos e plin de plase de rafie și saci

oamenii se strâng unii în alții și se țin în picioare fără să vrea

tatei i s-a deschis gura

mi-e rușine

nu îndrăznesc să-l ating

Domn, domn să-nălțăm! Domn, domn să-nălțăm!

copiii se dezgheață și adorm

se scurg în vis ca o înghețată de căpșuni ce se topește încet

tristețea e o budincă amăruie

fără durere

seara aceea a lui ’86 când tavanele au coborât până la nivelul umerilor tăi tineri și au apăsat

labele picioarelor te-ai  frânt sub greutate și ai umblat în genunchi cu toți oamenii peste tine

ai rămas să sprijini pereții caselor ce stau să se dărâme

o iarnă e o iarnă nici mai mult nici mai puțin

să-ți petreci toată viața în același loc de Crăciun înseamnă fericire?

mama a făcut lapte de pasăre

și un munte de clătite

miroase a familie și a haine de nori

Totul  c u r  a t, p l â n s, a ș t e p t a t. (haine pentru nori)

playtime: Ana Alexandrescu

există mereu un timp al inimii

un spațiu al liniștirii

trăiești în el ca într-un cuib de pasăre

minute în șir respiri în repaos

aș vrea să te iau în brațe cu săculețul tău de medicamente

să te scot din circuitul închis

al distanței dintre talpă și umăr

să ne plimbăm cu fruntea lipită ca doi siamezi pe strada lui Ingeborg

sanatoriul e tot mai aproape

să ne facem loc printre borcanele goale (ni mots ni bagatelles)

foto: Ana Alexandrescu

Oricine ești tu, ai dreptul să visezi. Când mergi pe stradă sau când așezi capul în pernă. Când privești un tablou – un tablou e o poveste, a celui dinăuntru și a celui dinafară –  sau când deschizi o carte. Când admiri o nimfeacee sau atingi ușor, cu vârful degetelor, curbura unei statui. Când respiri cerneala din ziarul de dimineață ori te pierzi cu nasul în vreo carte pentru copii, la librăria din colț, ferindu-ți chipul de priviri cunoscute. Dreptul de a visa este inalienabil, este al tău cu acte în regulă, trebuie doar să știi să-l administrezi. Dacă lumina e prea puternică, închizi ochii și visezi, dacă noaptea te înconjoară, deschizi ochii și visezi. Îți pui masca din vis și privești lumea ca pe o eclipsă de soare, văzută printr-un ciob de sticlă verzuie. Ai dreptul să visezi, chiar dacă uiți și îți plângi nefericirea. E remediul, șansa de a intra în profunzimea lucrurilor pentru a le înțelege complexitatea.

”Din momentul în care un suflet este bine închis în solitudinea lui, orice impresie este punctul de pornire al unui univers. Apoi, fără îndoială, universurile sale multiple se amestecă și creează o lume complexă. Dar lumea este intensă, înainte de a fi complexă. Ea este intensă în noi. Și am simți mai bine această intensitate, această nevoie intimă de a proiecta un univers dacă ne-am supune imaginilor dinamice, imaginilor care ne dinamizează ființa. Astfel, credem că, înaintea marilor metafizici sintetice, simfonice, ar trebui să apară studii elementare în care minunarea eului și minunile lumii să fie surprinse în cea mai strânsă corelație. Filosofia ar fi atunci în chip fericit readusă la desenele ei de copil.” (Gaston Bachelard, Dreptul de a visa, Traducere din franceză de Irinel Antoniu, Editura Univers, București, 2009, p.43)

”Într-o zi, Simon Segal a vrut să-mi facă portretul. Era o zi de iarnă și eram dus pe gânduri. Mă gândeam la viața care m-a făcut – nu știu de ce! – filosof. Mă gândeam la țelurile neîmplinite, de neîmplinit. Pe scurt, Segal m-a surprins la ceas de melancolie. Am, fără îndoială, și alte stări. Aici e însă dovada vieții mele grele. Pictorul, sunt sigur, a spus în limbajul lui unul dintre adevărurile mele.

Căci, dacă privesc mai mult portretul pe care mi l-a făcut Simon Segal într-o seară de iarnă, iată că, la o distanță de o treime de secol – o, uimire! o, amintire! -, în ochii mei văd privirea tatălui meu.” (Idem, p. 208)

PLAYTIME: Ana Alexandrescu

Marea e marea, mereu îndepărtată ca spațiu și idee, cu întâmplările învăluite în aerosolii de seară, cu toate amestecurile de gusturi și mirosuri, muzici și nisip, mult nisip… Dacă ai trăit-o, senzația mării îți revine undeva la nivelul frunții și în cerul gurii, dacă nu, se strecoară mult mai jos și răvășește totul ca la simularea unui incendiu. Oricât de multă zăpadă s-ar așterne în jur, ea rămâne un elixir misterios care atrage gândul și furnică dorințe. E totul încapsulat acolo, pe stânca din golf, clipa trăită sau cea care așteaptă. Orice întoarcere înseamnă răscolirea unei memorii care poate produce ființei minuni sau ravagii.

Marea, în romanul lui Iris Murdoch, aproape umană, este spațiul unor întâmplări  incredibile pe care le trăiește un personaj exotic, monden, un actor ce combină trăsăturile unui veritabil artist. Poate că marea influențează totul, poate că e doar impresia lui, însă e cert că în preajma ei nimic nu mai este la fel, banalul este condimentat și conservat în gustul sărat al algelor ce ți se lipesc pe trup atunci când înoți gol.

”Ploaia s-a oprit și a ieșit soarele, dar peste cuprinsul mării atârnă un cer greu, de culoarea plumbului. Stâncile aurite de soare se profilează pe acest fundal mohorât. Ce paradis, n-am să mă satur niciodată de marea asta, de cerul acesta! Dac-aș putea căra un scaun și o măsuță peste stânci, în turn, aș putea sta și scrie acolo, cu priveliștea Golfului Raven în față. Trebuie să mă duc să cercetez bălțile dintre stânci, cât mai ține lumina asta intensă. Cred că spiritul de observație mi se ascute tot mai mult – ultima oară am remarcat o colonie de crabi minusculi, delicioși, ca niște boabe de strugure galbene, transparente, și o specie de peștișori cu înfățișarea feroce, bărboși, semănând cu niște coelocanți miniaturali.” (Marea, marea, Iris Murdoch, Editura Polirom, 2012, p. 122)

Foto: Ana Alexandrescu

Playtime: Ana Alexandrescu

îți port herpesul pe buza de sus

se coace în fiecare oră câte puțin

e din ce în ce mai fraged mai înfloritor

și te știe de tată