http://revistatimpul.ro/view-article/3771 14.07.2007

În prefața volumului pe care îl coordonează (Cum citesc bărbații cărțile femeilor, Editura Polirom, 2017, cu o epistolă în versuri semnată de Șerban Foarță), Lia Faur și Șerban Axinte pornesc de la următoarea afirmație: „Așadar există o singură literatură. Autorii sunt de două feluri: bărbați și femei”.

Chestiunea pe care cei doi editori o supun unei minuțioase analize este privită în mod special din perspectiva motivelor pentru care citesc cei care citesc. Citesc ei „altfel”? Și, dacă da, ce presupune acest „altfel”? Se poate reduce acest „altfel” la un numitor comun sau există o diversitate năucitoare? Care este sensul ascuns al lecturii? Premisa că citim pentru a ne citi și pentru a ne cunoaște, pentru a ne înțelege pe noi înșine, dar și pentru a-l înțelege pe celălalt este universal valabilă?

„Declasificarea” unui dosar tabu

Introducerea volumului („Declasificarea” unui dosar tabu) debutează cu o axiomă: nu există o legătură demonstrabilă între sexul autorului/autoarei și calitatea literară a textului, dar, spun unii cititori bărbați câteva pagini mai departe, există o scriitură feminină – „corporală”, „senzuală”, „fragilizată”, „dominată de fluxul intimității” – net diferită de scriitura masculină, dominată de „solar”, „rațional”, „lucid”, „frust”, „riguros” și „robust” (Iulian Boldea).

Textele se construiesc în jurul conceptului de literatură feminină cronologic, de la emancipare socială și civică în perioada interbelică, la emanciparea politică din comunism (atunci când romantismul și pielea catifelată a femeii devin concepte desuete, ea fiind acum o vajnică luptătoare propagandistă, și nu o muză cât o „tovarășă”) și până în momentul prezent. Există totodată și o perspectivă metodologică, iar aici întregul material este organizat magistral de editori în trei mari paliere: „A la recherche de la femme perdue”, „Noi, scriitoarele” și „Un bărbat citește o femeie”. Ponderea seducției (sau negarea ei, vehementă sau nu) în tot acest construct din jurul femeilor care scriu este analizată în contextul introducerii („Seducția se situează, credem noi, la jumătatea distanței dintre prezența – în text și în context – și stilul (marca) fiecărui autor în parte”), iar editorii au în vedere și faptul că statutul femeii în societate a influențat, în diferite etape, nu doar accesul ei la spațiul public al literaturii, dar și tematica acesteia.

Interogațiile se succed în contextul paginilor, iar cei care au opinat (se cuvine a-i menționa pe semnatarii acestui volum: Dan C. Mihăilescu, Bogdan Crețu, Bianca Burța-Cernat, Alina Purcaru, Doris Mironescu, Adrian Cioroianu, Dana Pîrvan, Nina Corcinschi, Iulian Boldea, Raisa Beicu, Ruxandra Cesereanu, Doina Ruști, Ioana Bot, Angela Furtună, Maria Pilchin, Aliona Grati, Cristina Hermeziu, Teodora Coman, Melinda Crăciun, Medeea Iancu, Emil Hurezeanu, Radu Vancu, Al. Cistelecan, Adrian G. Romila, Dumitru Crudu, Felix Nicolau, Robert Șerban, Raul Pavel, Dan-Liviu Boeriu, Liviu Antonesei și, cu voia dumneavoastră, subsemnata. Totodată, volumul mai cuprinde o convorbire telefonică între Lia Faur și Angela Marinescu, precum și, așa cum am mai spus, un poem semnat de Șerban Foarță) își argumentează fiecare foarte solid ideile. Unii dintre ei apelează la exemple din viața personală, la experiența unor lecturi parcurse care le-au schimbat la un anumit moment concepțiile sau pur și simplu la povestiri și situații mai mult sau mai puțin comode întâlnite în zona culturală.

Pură tentație hedonistă?

Așadar momentele-cheie ale dezbaterii sunt legate de chestiuni cum ar fi: cine sunt bărbații care citesc (ne referim la critică, la cei avizați, sau pur și simplu la cititorul de plăcere), care este scopul acestei lecturi, care sunt așteptările cu fiece filă parcursă și care este atitudinea apriorică în momentul când un bărbat alege să citească o carte scrisă de o femeie.

O analiză subtilă s-a construit și în jurul preconcepțiilor legate de sexualitate și de scopul intrinsec al lecturii privită din această perspectivă. Oare emoțiile transmise de text omogenizează sexul autorilor? Cât privește cititorul, există un cod propriu al lecturii legat strict de educația, cultura și sensibilitatea sa, iar acest cod este eminamente imun la sexul celui care a semnat textul? Este cititorul detașat sau este victima unui reducționism? Va putea lectura într-o cheie asexuală, fără prejudecăți? Renunță la preconcepții, exagerare și stereotipii? Îl va lăsa indiferent faptul că autorul textului poartă ciorapi de mătase? „O femeie va scrie literatură întotdeauna feminin, iar universul de culori și de senzații al textelor ei va semăna cu un nud de cuvinte” (Adrian G. Romila). Sau putem introduce în acest construct chiar și ideea puterii, iar atunci se poate reformula: citesc oare bărbații femeile pentru a ști cum funcționează mintea lor sau cum îi sunt așezate instinctele și care îi sunt slăbiciunile pentru a o cuceri? Există indubitabil fascinația lumilor pe care nu le putem cunoaște decât mediat, prin celălalt: „Citim cărțile femeilor frumoase împinși uneori de curiozitatea bolnăvicioasă de-a afla detalii necunoscute din viața lor personală, intimă, secretă, despre care nu știm mare lucru” (Dumitru Crudu). Însă această fascinație este hărăzită cititorului cu un scop în sine bine articulat sau doar ca pură tentație hedonistă?

Cât cântăresc anumite concepte precum feminismul, egalitarismul, bovarismul („mai mult sau mai puțin isteroid”, după cum afirmă Dan C. Mihăilescu), obsesia întrecerii în receptarea scrisului doamnelor? Sunt anumite teritorii, zone cu marca femininului – memorialistica, visarea, singurătatea, suferința? Și, dacă da, în ce măsură? „Femeile sunt erotice, bărbații sexuali” (Angela Marinescu). Își doresc doamnele o concurență tacită cu sexul puternic, sunt ele într-o continuă emulație chiar și pe domeniul scrisului? Femeile trebuie oare să „scrie ca bărbații” pentru ca actul lor să fie validat critic? „Am început să scriu pentru că scrisul este un instrument de atac, subțire și ascuțit, ca un cuțit, ce îmi putea înlocui deficitul meu sexual” (idem). Sunt femeile, prin natura lor, doar „procreative, și nu creative”? (Bianca Burța-Cernat).

Literatura feminină sau literatura scrisă de femei?

Se plasează din start în inferioritate sintagma literatură feminină sau ea în sine nu presupune nici minimalizare, nici defavorizare, nici precaritate, deci absolut nici un motiv de revoltă? Comportă conceptul de literatură feminină un act de relativă discriminare, dat fiind că literatura autentică transgresează orice limitări, bariere sau tipologii? Presupune conceptul o tendință de enclavizare și de marginalizare și o percepție limitativă, adesea lipsită de conținut metodologic? „A vorbi despre o literatură feminină înseamnă a vorbi despre o literatură a prezentului, limitată la practicile culturale contemporane și la un set redus de tropi sociali și literari. Totodată, sintagmei nu i se pot șterge intențiile batjocoritoare” (Raul Pavel).

O bună parte dintre autori au și elegante întoarceri în parcursul istoric, în momentele când femeile devin creative și creatoare, menționând teoriile venite dinspre partea criticii literare. Garabet Ibrăileanu afirma: „Și poate că nici nu este posibil unei femei să se ridice până la gradul suprem al creației literare. Stăpânirea atotputernică a realității, acel fiat dumnezeiesc al creatorului genial, poate că întrece forțele unei femei” – idee care nu era o prejudecată de receptare, ci o concepție majoritară în epocă, iar Lovinescu susținea teoria conform căreia „o discriminare necesară ne face să distingem între literatura femeilor și literatura feminină. (…) Literatura femeilor nu e exclusiv feminină, adică o literatură în care se valorifică exclusiv elementele esențiale ale feminității, ci poate avea și alte caractere, întrucât arta nu poate să cunoască legile sexelor”. Altfel spus, conceptul în sine de literatură feminină devine operațional după ce trece proba esteticului; pentru a fi acceptată, ea trebuie, înainte de toate, să fie „literatură”. Literatura feminină este una, literatura scrisă de femei este cu totul altceva. Călinescu este însă tranșant și îi rezervă strict femeii dreptul de muză: „A ieși în calea geniului e cel mai mare merit al femeii!”. Abia Eugen Negrici, în Iluziile literaturii române, reușește să restabilească echilibrul, arătând că nici experiența personală, nici contextul social în care ia naștere povestea nu pot, prin ele însele, să eticheteze literatura ca fiind masculină ori feminină: „Nici stilul, nici viziunea artistică și nici planul moralei actului creator nu furnizează destule argumente viabile pentru a atașa un sex anume literaturii”. Critica literară (care nu a fost întotdeauna un spațiu al dialogului, s-a manifestat adesea ca un cor cantonat în refrene misogine care a impus adesea canoane) nu a fost impasibilă la apariția doamnelor în zona scrisului. Așadar cititorii bărbați se pot erija în simpli cititori și cititori critici literari? (Este mai ușor de cuantificat reacția celor din urmă, prin eseurile, cronicile și studiile publicate.) „În clipa în care pătrund într-un text scris de o autoare, bărbații nu pot domoli instinctul proprietății și impulsul teritorializării” (Angela Furtună). Sau: „Mereu prezentul cenzor social și moral o împinge spre curajul de a fi. Orice succes al ei, oricât de minor, va fi pus la îndoială (…nevasta sau amanta sau fiica lui Cutărescu, Cutarovici, Cutărici…). Orice succes al ei va fi trecut prin baldaChinul bârfelor, al discuțiilor de cancan literar” (Maria Pilchin).

Un capitol aparte îl reprezintă răspunsurile doamnelor care scriu. Dar ce spun ele? „Bărbatul care mă citește pe mine este cel care ia parte la speranțele mele. Ne aflăm la o întâlnire în lumea ideilor. Lectura devine exact ca acele scurte întâlniri dintre un bărbat și o femeie care nu-și recunosc niciodată atracția: întâlnirile de la o cafea, discuțiile din tramvai, schimbul discret de priviri într-o masă de oameni” (Doina Ruști).

Maria Pilchin identifică trei tipuri de scriitură a femeilor: autoarea care disimulează o scriitură masculină, autoarea care disimulează o feminitate plăcută bărbatului (bovarismul scriiturii, când imaginarul feminin reflectă ceea ce așteaptă bărbații de la acesta și nu ceea ce, de fapt, femeile sunt) și autoarea care spune direct ce este ea în genul ei. Tot ea este cea care vorbește și despre o vârstă a scrisului feminin: există o vârstă a debutului, de Lolită, dar și un tip anume de a scrie atunci când urmașele Evei îmbătrânesc. În orice cheie ar fi privită, cert este că literatura scrisă de femei se citește diferit. Se înțelege diferit și este aleasă în mod personal de fiecare bărbat cititor. Un evantai de interogații și de păreri asupra unei paradigme despre care autorii-editori au considerat că, uneori, este blocată în certitudine. Iar această certitudine funcționează adesea ca un blocaj al gândirii. Este de dorit ca această paradigmă să fie analizată fin, din mai multe unghiuri și deconstruită după cât mai diferite paliere de percepție.

Nu pot să nu admir maniera în care editorii au știut să organizeze toate aceste opinii, cum au reușit să articuleze tot acest construct și să îi dea forma unui volum, lucru deloc facil, cu atât mai mult cu cât, uneori, taxonomiile îngrădesc libertatea și încorsetează gândirea. Un volum binevenit și așteptat cu mult interes în spațiul cultural, semnat de doi autori talentați, nu întâmplător o femeie și un bărbat.