Articol apărut pe site-ul cultural BookHUB în 20 iunie 2017

Apărut anul acesta, la Editura Polirom, volumul Cum citesc bărbații cărțile femeilor este rezultatul unei dezbateri propuse de către Lia Faur și Șerban Axinte, coordonatorii acestui interesant și provocator proiect editorial. După cum ei înșiși mărturisesc, inițial intenția a fost de a solicita texte doar bărbaților, 16 la număr; finalmente, cartea-dezbatere însumează nu doar textele acestor 16 bărbați (scriitori, critici și cronicari literari, editori), ci și cam tot atâtea aparținând femeilor.

Materialul primit este organizat în trei secțiuni:

A la recherche de la femme perdue”

Noi, scriitoarele”

Un bărbat citește o femeie”

Volumul se deschide cu o erudită și ludică epistolă în versuri, purtând semnătura lui Șerban Foarță, și se închide cu interviul acordat Liei Faur, prin telefon, de poeta Angela Marinescu.

Întrebându-se, retoric într-o anumită măsură, dacă e posibilă lectura textelor literare „care să nu piardă din vedere existența biologică a scriitorului/scriitoarei, a tot ceea ce reprezintă el/ea în afara camerei de plută”, cei doi coordonatori își fac cunoscută intenția și în ceea ce privește structura cărții lor:

Am conceput această carte după cum sunt construite unele romane. Cu anticipări, cu reveniri, cu idei lăsate înadins în suspensie într-o anumită zonă a volumului, pentru a-și afla clarificarea și împlinirea în altă parte”.

Vorbim, așadar, despre o carte eclectică, un produs eseistic, nicidecum despre un volum academic. Miza autorilor nu a fost niciodată aceasta, de aceea nu reușesc să înțeleg supărarea lui Mihai Iovănel, care compară acest volum cu Argonauții, de Maggie Nelson și conchide că „distanța epistemică dintre cele două volume este ca de la pământ la Lună”, reproșând eterogenia textelor („nu pare să știe ce vrea”), faptul că nu are „o ideologie explicită și coerentă”, nu este un volum teoretic, nici analitic. Concluzia lui se rezumă astfel:

Proiectul volumului e, încă o dată, foarte bun, dar ceea ce s-a obținut în urma efortului nu e nici cal, nici măgar”. (Scena 9 HotSpot Cultural)

Raportat la intenția autorilor cărții, nu are cum să fie altceva, totuși. Rămâne un volum eterogen, care poate fi parcurs de categorii de cititori la fel de eterogene. Este un proiect deschis, ceea ce nu mi se pare puțin lucru…

Parcurgând textele din cele trei secțiuni, am avut propria revelație în ceea ce privește stereotipurile de gen: cu mulți ani în urmă, când eram o adolescentă romantică și scriam, în devălmălșia specifică vârstei, texte de tot felul, dar mai ales versuri, am fost invitată la un cenaclu din oraș, alături de două colege, care scriau și ele. Cred că mai bine de o oră i-am ascultat pe doi dintre cei mai cunoscuți poeți severineni de la acea vreme; au citit texte peste texte, cu o voce voit blazată, încercând să provoace spasme de admirație din partea noastră. Poeziile erau bune, neîndoios, dar m-am simțit disconfortată de lipsa lor de atenție, de interes pentru „producțiile” noastre lirice. Ne-au condus galanți afară din sală, spunându-ne: „la revedere, poeteselor, vă mai așteptăm!” Acel„poeteselor” sunase strident, fără doar și poate. Colegele mele au revenit, eu nu. Aerul lor de superioritate mă revoltase. Revenind la volum, de data aceasta, se cuvine să amintim numele celor 32 de respondenți – colaboratori în ordinea în care apar: Șerban Foarță, Dan C. Mihăilescu, Bogdan Crețu, Bianca Burța-Cernat, Alina Purcaru, Doris Mironescu, Simona Preda; Adrian Cioroianu, Dana Pîrvan, Nina Corcinschi, Iulian Boldea, Raisa Beicu, Ruxandra Cesereanu, Doina Ruști, Ioana Bot, Angela Furtună, Maria Pilchin, Aliona Grati, Cristina Hermeziu, Teodora Coman, Melinda Crăciun, Medeea Iancu, Emil Hurezeanu, Radu Vancu, Al. Cistelecan, Adrian C. Romila, Dumitru Crudu, Felix Nicolau, Robert Șerban, Radu Pavel, Dan-Liviu Boeriu, Liviu Antonesei, Angela Marinescu. Ei și ele, cu alte cuvinte. Ei despre eleeledespre ei și despre ele. Textele, mai mult sau mai puțin subiective, se încadrează fie laautobiografice, confesiuni, evocări, fie la articole de ziar, analize pe text, eseuri, statistici, scurt istoric al conceptelor etc. Fiecăruia dintre autori i s-a lăsat libertate totală în acest sens, de aici aspectul unui mixtum compositum care poate da impresia că volumul în sine este o improvizație.

Dincolo de așteptările cititorilor, destule dintre textele de aici merită parcurse și analizate, fiind ele însele premise pentru o altă eventuală dezbatere pe temă. Inevitabil, autorii/autoarele acestor texte și-au dezvoltat ideile/opiniile pe două paliere: poziția femeii, în general, în societatea de ieri și de azi; poziția femeii-scriitoare, receptarea literaturii scrise de femei de-a lungul timpului în lume, dar cu deosebire în societatea românească. Firesc să se întâmple așa, deoarece statutul social al femeii îl determină, în timp, și pe cel cultural-artistic. Discriminarea, stereotipurile de gen au existat și există, din păcate, și azi pretutindeni în lume. În România, societatea este cu deosebirefalo-centrică, după cum recunoaște Liviu Antonesei, dar și alți respondenți. Machismul românesc este în continuare o virtute sau cel mult o greșeală pardonabilă. Tot inevitabil, din unele texte răzbat inerente accente misogine/machiste, justificabile până la un punct, deranjante la un moment dat. Dan C. Mihăilescu, de pildă, căruia în tinerețe formula „lirism feminin” nu i se părea deloc„anormală” sau „disprețuitoare”, nici „jignitoare”, crede ulterior că femeia este vinovată pentru„condiția ei ancilară”, întrucât – vreme de secole și milenii – a acceptat umilă să trăiască în umbra bărbatului, să fie „supusă”, în timp ce EL era „stăpânul”, „vraciul”, „vânătorul”, „preotul” sau, mai nou, „artistul”„La ce bun să ne revoltăm inutil – spune Dan C. Mihăilescu -,să ne șocăm fariseic și să condamnăm pe nedrept realități clare ca lumina zilei?” (p.21)

Mai ponderat și adaptat la tema propusă, Bogdan Crețu face un istoric, o trecere în revistă a modului în care a fost receptată, de-a lungul timpului, dar mai cu seamă în secolul trecut, literatura scrisă de femei în România, din primele decenii și până azi. Menționează astfel apariția primelor societăți de apărare a drepturilor femeilorperiodicele de profil și unele dintre cărțile feministe(formele incipiente ale mișcării românești), precum și eforturile unor critici literari de a sprijini cauza femeilor scriitoare (Garabet Ibrăileanu, Eugen Lovinescu). Sunt amintite numele unor cunoscute scriitoare interbelice: H. P. Bengescu, Cella Serghi, Sorana Gurian, Ioana Postelnicu, H. Ivonne Stahl, Lucia Demetrius etc. Mai sceptic în privința capacității creatoare a femeii, George Călinescu este de părere că „rostul femeii române în viață” este acela de a-l„interesa pe artistul-bărbat, de a-i da noțiunea unei arte erotice”. De a-i fi muză, cu alte cuvinte. Nu mai insist, misoginismul călinescian era cunoscut în epocă. Lovinescu măcar încercase o delimitare a conceptelor, între categorii precum „literatura femeilor”, „literatura feminină” și „literatura feministă”.

În perioada comunistă, literatura este asexuată, putem zice, scriitorii-bărbați și femei fiind niște„oameni ai muncii”, având în comun binecunoscuta „depășire a planului”. Problema literaturii scrise de femei revine în discuție abia după 1990, sub influența certă a diverse studii culturale.

Ce cred, așadar, bărbații în această privință?

Bogdan Crețu„femeia are, azi, în literatură, fix atâtea șanse cât are bărbatul” (pag. 33), amintindu-le pe Ana Blandiana, Constanța Buzea, Ileana Mălăncioiu, Simona Popescu, Marina Codruț, Nora Iuga, Dana Dumitriu, Mariana Marin, Ruxandra Cesereanu. Problema sau întrebarea lui: prin ce diferă, totuși, o scriitoare de un scriitor? Există o scriitură feminină și una masculină?

Emil Hurezeanu aduce un omagiu Orianei Fallaci, nepoata lui Bruno Fallaci, redactor-șef al săptămânalului Epoca (Milano), o femeie puternică, independentă, scriitoare, dar mai ales jurnalistă din secolul trecut, considerată un veritabil „inchizitor mediatic postsocratic” în privința interviurilor politice. În viața personală, Oriana Fallaci trăiește drama maternității interzise (este autoarea cărții „Scrisoare unui copil nicicând născut”).

Adrian C. Romila alege să scrie un soi de analiză pe marginea „Exuviilor”, cartea Simonei Popescu, afirmând că „o asemenea carte e, pentru cititorul bărbat, o provocatoare expunere: autoarea și corpul ei, textul și sexul”.

Dumitru Crudu, pe aceeași linie, elogiază textele poetei basarabene Irina Nechit, amestecând frânturi de biografie cu analiza pe texte; Felix Nicolau aduce în discuție o scenă din romanul lui Breban, Pândă și seducție, în care un scriitor faimos le îndemna pe tinerele scriitoare să fie cât mai prolifice, urmărind de fapt să le sucească mințile și să le posede… trupul, normal (nu scrisul lor îl interesa, ci corpul); Robert Șerban își amintește usturimea unei palme primite de la o fată și recunoaște că nu-i este indiferent, când citește, dacă textul e scris de o femeie sau de un bărbat. Citind textul unei femei, are „atenție distributivă, răbdarea – mai generoasă și curiozitatea, mai extinsă”. Voila, zicem noi, nu?!

Pentru Dan-Liviu Boeriu, tema acestei dezbateri „e un act de curaj”, din două motive: Primo: poate fi percepută, din start, în latura ei discriminatorie; Secundo: „o dihotomie reală e doar aceea între o carte bună și una proastă, indiferent de sexul autorului”. Ulterior, autorul pune în pagină o interesantă „deconstrucție” a „7 mituri” despre literatura scrisă de femei…

La Alex Cistelecan, lucrurile sunt clare; pentru el, prozatoarele sunt, de fapt, prozatori, nu le deosebește „specia”, în timp ce Liviu Antonesei și Adrian Cioroianu cred că intrarea femeilor în literatură își găsește, azi, fireasca legitimare.

Doris Mironescu crede că „femeile pot scrie feminin, ca Proust și Herta Muller, sau masculin, ca H.P. Bengescu și Flaubert” (p.49). Se pune astfel problema androginiei culturale sau „scripturală”, teoretizată de Virginia Woolf într-un eseu de acum un secol când femeia aspira din greu la propria legitimare literară. Concluzia: „cred că feminismul e necesar azi în România. Nu feminismul uneori isteric și excesiv (…), ci un feminism echilibrat, echivalent cu politețea și raționalismul, din limbajul căruia este exclusă discriminarea” (p.54).

Interesant este și punctul de vedere a lui Iulian Boldea, care distinge două categorii de bărbați în contextul temei date: „bărbații-simpli cititori” și „bărbații-critici literari”; crede că, actualmente, a avut loc „o mutație de percepție, o schimbare de atitudine și de legitimare a literaturii scrise de femei”. El operează cu disocierea literatura scrisă de femei/literatura feministă. De asemenea, referitor la tipul descriitură, masculin sau feminin, acesta nu ține cont de genul autorului: există bărbați care scriu feminin (Ionel Teodoreanu) și femei care scriu viril (Marta Petreu, Angela Marinescu).

Cam asta cred ei, bărbații. Oare ce cred scriitoarele din acest volum?!

Bianca Burța-Cernat, autoarea cărții „Fotografie de grup cu scriitoare interbelice. Proza feminină interbelică” este de părere că, multă vreme, femeii i-a fost inculcată ideea că „nu are talent, nu are vocația culturii, vocația femeilor este una procreativă, nu creativă” (p.35). Altfel spus marginalizarea femeii-scriitoare „e, înainte de toate, o chestiune socială”, pe care femeile, mai ales cele de la 60+ încă o mai cultivă și azi, în virtutea patriarhalismului. Își amintește cum, în studenție, a fost ironizată de Nicolae Manolescu și de Mircea Zamfir referitor la teza de licență, cu tema „Afirmarea scriitoarei în literatura română”. Azi, încheie ea, există altă deschidere, femeile-scriitoare nu mai sunt „apariții exotice”, deși scena literaturii este în continuare dominată de bărbați. Alina Purcaru întreprinde un inedit exercițiu despre legătura dintre nume și texte, o abordare altfel a stereotipurilor de gen: „În lipsa unui nume devine mult mai greu să asumi un set întreg de așteptări, prejudecăți și, da, de foarte multe ori stereotipuri pe care genul celei/celui care scrie le activează inconștient și le transformă în grile de lectură” (pag.43). Ea dă exemple de scriitoare care și-au luat nume masculine: G. Elliot, G. Sand, Lionel Shriver, J. K. Rowling.

În „Condeiul nucleelor bovarice”Simona Preda pornește de la o sintagmă propusă și folosită de psihologi; se presupune astfel că femeia este, în general, dominată de sensibilitate, desentimentalism, de patos. Că acestea ar fi, implicit, coordonatele scriiturii lor, semnele recognoscibile. O prejudecată, în fond, căci există destule femei-scriitoare extrem de cerebrale, care „nu cad în capcana descriptivismului, nu au derapaje de visări evanescente” (p.61).

Dana Pîrvan reface traseul femeii, de la statutul de muză a bărbatului, la afirmarea treptată a propriei individualități „într-o elită eminamente masculină”. Din Evul Mediu, când femeia este/devine „cititoare/auditoare” și până în sec. XX, când deja scrie și publică propriile texte. Trece, așadar, de la stadiul de muză sau de personaj („creație a bărbatului”), la acela descriitoare. Sunt, crede autoarea, firești gesturi de recuperare într-o lume exclusiv a bărbaților. (Dana Pîrvan folosește, în argumentația sa, numele Virginiei Woolf, ale criticilor literari interbelici etc.) Concluzia„Cred într-o originalitate feminină și în alta masculină, fără ca vreuna să fie superioară. Îmi place să cred că egalitatea nu trebuie să implice și nivelarea unor eventuale diferențe” (p.78).

Mult mai incisive se dovedesc scriitoare precum Angela Furtună, Aliona Grati, Cristina Hermeziu, Teodora Coman și Medeea Iancu, fiecare dintre ele operând cu sondaje și statistici despre ponderea bărbaților/femeilor în anumite instituții culturale, la decernarea premiilor literare etc.

Astfel, în urma unei statistici, Angela Furtună constată că, dintre membrii Academiei Franceze, doar 1% sunt femei, respectiv 7 din 721, iar din 648 de premii literare decernate, de pildă, până în 2011, doar 16% (104) au fost atribuite femeilor. Concluzia„Poarta de intrare a femeilor în lumea literaturii rămâne și azi tabu, având adesea o cheie de alcov, de afaceri, de hoinăreală prin cotloane exotice, prea rar una de respect critic și de empatie onestă” (p.125-126). Aliona Gratimenționează un sondaj întreprins în Marea Britanie, la care au participat circa 40.000 de respondenți în 2014: bărbații britanici nu citesc prea multe cărți scrise de autoare (în viziunea lor, 90% din lista celor mai citite 50 de cărți, acestea sunt scrise de bărbați).

Întrebarea Cristinei Hermeziu este următoarea: de ce, la nivelul scriitorilor nobelizați de-a lungul timpului, 99 sunt bărbați și doar 14 sunt femei?! Pe de altă parte, Teodora Coman e conștientă„de handicapul cultural al femeii de-a lungul timpului”, pentru ea cele mai elocvente exemple de disidență culturală fiind Monica Lovinescu, Ana Blandiana, Ileana Mălăncioiu sau Herta Muller.

În 2016, Medeea Iancu spune că a inițiat o anchetă intitulată „Ce înseamnă să fii poetă în România”, la care au luat parte 40 de persoane. Constatarea a fost că statutul scriitorului, în general, nu există la noi în țară, cu atât mai puțin al femeilor din branșă; acestea au afirmat că nu se simt egale cu bărbații: nu fac parte din jurii sau din comisii; între laureații Premiului Național Opera Prima, între 1971-2015, s-au numărat doar 8 laureate, în timp ce laureații-bărbați au fost 21. Medeea Iancu observă, de asemenea că în programa școlară, printre autorii canonici nu există nicio femeie. La concursuri, același sexism și aceleași stereotipuri; femeile semnează adesea cu nume masculine pentru a le fi selectate manuscrisele. În revista „Observator cultural”, în perioada octombrie 2016-decembrie 2016 au apărut 29 de cronici făcute la cărți scrise de bărbați și doar 8 la cărțile care poartă semnătura unei femei.

Ruxandra Cesereanu avansează ideea potrivit căreia România este „o țară misogină”, în ciuda unor evidente deschideri și legitimări. Ea propune, spre compensație ipostaze ale femeii disidente, în acest sens, din propriile texte: femeia-cruciat, Marijuana, Tristana, La Cesarina, Kord-Persefona, măștile feminine fiind ipostaze ale căutării de sine.

Catifelată în constatările ei este scriitoarea Doina Ruști, care consideră că bărbații care i-au recenzat cărțile au făcut-o „destul de tehnic”: Norman Manea „m-a citit cu mintea”, Dan C. Mihăilescu „m-a citit donquijotesc și aproape imprudent”, iar Jan Cornelius „critic, dar pozitiv”.

Nemulțumirile Ioanei Bot vis-a-vis de „machismul românesc” își au originea în copilărie, crescând spre adolescență, când scrisul ei capătă atribute masculine, spre nemulțumirea profesoarelor, sancționată fiind adesea cu replica „De ce nu vibrezi, Bot? De ce nu scrii frumos, Bot?!” Să scrie feminin, adicătelea, cu adjective, cu patos, cu toate cele. Într-o lume a bărbaților, inclusiv în literatură, Ioana Bot cultivă (in)voluntar acest tip de scriitură albă, cerebrală. Evocă, admirativ, imaginea regretatei profesoare Ioana Em. Petrescu, cea care a întâmpinat, în receptarea cărților sale, atitudinea misogină a celor din jur („o femeie în universitatea bărbaților”).

Nina Corcinschi și Melinda Crăciun împărtășesc aceeași atitudine legată de „studiile de gen” și de conceptul de „feminitate”; pentru prima, subiectul acestei dezbateri este din capul locului„oarecum riscant”.

Interviul acordat de poeta Angela Marinescu, atașat la finalul volumului, exprimă, în linii mari, aceleași constatări și nemulțumiri legate de statutul femeii în literatură, în special în țara noastră. Lucidă, chiar dacă ușor agresivă, pe alocuri, Angela Marinescu analizează, să-i spunem, raportul de forțe dintre bărbați și femei. Nivelează anumite asperități legate de radicalismul unor opinii din ambele tabere. O face din perspectiva experienței și a vârstei sale.

Așadar, privite în oglindă, opiniile bărbaților și cele exprimate de femei în legătură cu aceeași temă, a dezbaterii care stă la baza volumului de față, diferă. Simțitor în unele cazuri. Bărbații-scriitori sunt galanți-împăciuitori, unii dintre ei eludând, de fapt, problema. Femeile resimt frustrare, nemulțumire sau pur și simplu analizează, cerebral sau doar empatic, propriul statut în viața socială și în literatură. Un statut a cărui legitimare nu (mai) poate fi contestată însă. Nu, dacă te respecți ca om de cultură.

coperta cum citescLia Faur, Șerban Axinte (coordonatori) – Cum citesc bărbații cărțile femeilor