Archive for august, 2021

240224939_10225534778813834_9186618403576766344_n

Lansare de carte: piele pe piele, Casa de Pariuri Literare, 2021

240224939_10225534778813834_9186618403576766344_n

Piele pe piele – extrasenzorialul convertit în grad de poezie

Piele pe piele – extrasenzorialul convertit în grad de poezie

Un articol semnat de Nona Rapotan

 

„Nu stârni dragostea până nu vine.” 

Un volum alcătuit din trei părți distincte: o cantitate neglijabilă de carneo nouă formulă de supraviețuire (sau) plăceri ilicite și ar trebui să fiu mama ta. Trei părți care, reunite, dau anatomia corpului poetic al Liei Faur. Un corp pe cât de imperfect, pe atât de prielnic explorării, fertil descoperirilor, sinonimul pentru „cea mai bună cale de comunicare între poetă și iubitorul de poezie). Lia Faur respiră poetic, cu alte cuvinte este ceea ce face: poezie din cap până în picioare. Nu te îndoiești nicio clipă de faptul că ea scrie dintr-o rațiune de a fi pe care nici măcar n-o conștientizează, ci doar îi dă expresie, corp de cuvinte și sens de dialog multicultural. Lia Faur plutește prin diferite spații, asimilează experiențe cu prețul unei dureri atroce de vintre, respiră sincopat, ritmul fiindu-i impus de gravitatea întâmplărilor la care asistă. Lia Faur e un privitoare profundă, interstițială, coboară cu privirea până dincolo de linia apusului, în tenebrele cele mai cele, de unde scoate la suprafață frici ancestrale, spaime și terori de moment. Ale ei sau ale altora, dar toate asumate în totalitate. Epiderma devine strat protector și barieră în calea superficialității, toți porii i se deschid în căutare de lumină și de căldură.

piele pe piele

ai înțeles bine

ruptura ca voință de a merge înainte poate însemna salvarea unei vieți

simultan

o singură viață întinsă pe mii de kilometri

nu știu cine ești tu cel de pe urmă cum nu știu cine se ascunde în mine

când plec

fiecare în pielea lui de câte ori crește ritmul cardiac piele pe piele

am promis să ridicăm o cruce acolo unde viețile noastre au revenit pe

pământ

nu am făcut-o să ridicăm o cruce acolo unde viețile noastre au revenit pe

pământ

nu am făcut-o și trupurile gravitează unul lângă celălalt

o formă de existență în care se mai poate respira doar artificial

nimic nu se construiește la întâmplare nimic nu se surpă fără

fundament

Lia Faur e foarte prezentă, pe cât de poetă este, pe atât de prezentă! Răzbate această nevoie de a fi aici din toate cele trei părți, poartă bătălii grele cu ea însăși, protestează și se luptă intens cu firea ei visătoare, totul numai pentru a nu deveni indiferentă, pentru a nu trece pe lângă oameni sau, mai rău, prin oameni, dincolo de ei. Lia Faur nu poate trăi în absența oamenilor, are nevoie de dialogul cu ei, pe care-l cultivă sub toate formele, dar tot atât de mult are nevoie și de solitudine, de retragere din calea zgomotului. Priceperea și înțelegerea îi vin din aceste retrageri.

repetă după mine

îmi rulez din nou șira spinării într-un adăpost circular

trupul tău obosit întinde-l lângă trupul meu obosit să mă îmbrac în

febra ta

nu e nimic de rezolvat aici totul e atât de lumesc atât de previzibil

oamenii vor să se vindece

nimic nu este real doar ceea ce răvășește memoria

ce o face praf dincolo de vorbe

frumusețea iese la iveală ca un iepure speriat

nu mai știm care este adevărata noastră lume

te așez în sticluțe pentru nopțile încleiate pe barele patului

brațele tale lungi să mă cuprindă în cămașă de forță

să nu mă zbat să nu strig

să-mi vorbești înainte de culcare despre păsări

Poemele din ultima parte – ar trebui să fiu mama ta – sunt tulburătoare, de-a dreptul. Nu le poți citi fără să simți nevoia să-ți pipăi pielea, să-ți verifici capacitățile extrasenzoriale, să te pipăi și să te înfiori până la ultimul vers. Rarisime dovezi poetice ale maternității, una  dezbrăcată de orice urmă de idilic, încărcată de spaime, frici existențiale și descoperiri atât de importante. Relația mamei cu fiul se construiește printr-un soi de paralelism cu cea a poetei cu mama sa, cu alte cuvine în aceste poeme se întâlnesc trei generații, iar mamele sunt cele care dictează tonul mărturisirilor. Amintirile convertite în versuri de o frumusețe stranie devin căi subtile de autocunoaștere, e imposibil să nu te regăsești, fie și parțial, în cel puțin unul dintre poeme.

despărțire eșuată

nu poți iubi cu adevărat decât de la distanță

doi ani și jumătate mi-ai dat

să mă rostogolesc pe sârmă fără să cad

despărțirea a eșuat în mica noastră familie secretă

Frisonante până la stadiul de delir, poemele Liei Faur nu fac altceva decât să dărâme tabuuri și prejudecăți și să forțeze limitele prospectării interioare, ale autocunoașterii. Oglinzile Liei sunt mari, aduse din saloanele eleganței și feminității și reflectă în apele lor chipurile noastre, dar și istoriile celor de dinaintea noastră.

în oglindă se zărește o femeie tânără

cum ai atinge o suprafață clară de apă cu o crenguță de basilic

claie de păr prinsă cu un elastic uzat

bomboane colorate împrăștiate sub plapumă

un sanctuar al dragostei de sine

îmi repet de o sută de ori pe zi „sunt mamă”

ar trebui să se întâmple ceva „hocus-pocus”

așez sicriele pe categorii cei mai aproape mai departe

și invers

moartea ne apropie în fiecare clipă

Un volum care se și poate auzi, în lectura poetei – găsiți la final explicații în acest sens. Un volum care-și întregește sensul cu imaginea de pe copertă: o piele, o altă piele, care îmbracă un corp absent. Corpul absent e cel al mamei, pielea (evidenței) e a copilului, contactul dintre cele două straturi devine sursă de cunoașteri, profunzimi și dependențe nebănuite. piele pe piele capătă o nouă semnificație abia după ce citești ultimul poem și te uiți, din nou, la copertă. Nimic mai poetic de atât! Lia Faur și piele pe piele.

mă dezbrac măsor și cântăresc totul din priviri

nu mai încape loc de dragoste

în coșul pieptului e încă adâncitură

cutia milei umplută în zilele de duminică