Nisipuri mișcătoare

Eliza (fragm. dintr-o povestire adevărată)

Blood drip on white

Blood drip on white

 

Ciclul menstrual m-a luat prin surprindere. Primele pete roșii m-au făcut să mă ascund în pivniță. Credeam că sunt semne ale morții. Am cerut ajutor abia a treia zi, când sângele ajunsese la încheietura genunchiului. L-am întrebat pe tata ce boală e asta. Mi-a dat un pachet de vată și a spus să-l folosesc. Nu mi-a spus cum. Mama era internată cu hemoragie. Probabil își provocase avort. Aveam treisprezece ani și jumătate. O colegă ne-a șoptit printr-a patra că are menstruație. Am crezut că e un fel de pojar, care nu se mută. Altădată, o fată pistruiată dintr-a șasea a zis că maică-sa a murit într-o baltă de sânge. Că îi curgea continuu pe picioare până i s-au golit venele. Când mi-am simțit ciorapii lipiți, am înțeles că trebuie să mă pregătesc. Micile scene înduioșătoare, cu mine închisă în sicriul bunicii și cu mama bocind deasupra, începeau să prindă contur. Sângele nu înceta să se scurgă, oricât stăteam eu întinsă. În a doua noapte se prelinsese pe spate, până la gât. Am crezut că-s moartă deja. Când m-am ridicat, cearșaful era lipit de spate.

M-am spălat până s-a înroșit apa din lighean. Eram curată. Am luat sulul de vată și mi l-am strecurat în chiloți. Mi-a venit să vomit. Nu am mai putut face un pas. Totul mă strângea. Trupul nu mai era al meu.

Prin anul patru de liceu eram virgină, nu cunoscusem niciun băiat, avusesem câteva experiențe, dar niciuna nu depășise nivelul explorării bustului. Nu îndrăzneam să încerc nimic, mă temeam foarte tare de o sarcină, mai ales că pe strada mea o fată murise din această cauză. Se iubea cu un băiat din cartier și urma căsătoria. A rămas însărcinată înainte de termen și au hotărât să amâne copilul. S-au dus la un fost asistent medical, care i-a injectat  un medicament  în vagin. Câteva zile mai târziu, fata a murit într-o baltă de sânge. Cazul s-a mușamalizat, ea a fost îmbrăcată mireasă, el mire. Părinții, tăiați de durere, găseau că e mai bine așa decât la închisoare. Mirele și-a ținut mireasa de mână până la cimitir. În spatele lor, taraful cânta muzica de petrecere pe care ar fi cântat-o și la nuntă. La urmă, femei și bărbați bocind laolaltă. Mi se părea imposibil să pățesc la fel, preferam să mă ating cu mai multă delicatețe ca de obicei, să mă înfior sub duș, să mă lipesc de vreun perete curbat, dar să nu mă dau unui băiat care să-mi facă asta. A face dragoste mi se părea o afacere periculoasă de care eu eram conștientă și mă puteam păzi.

Pinterest (les-taches-de-sang-flaque-d-eau-isolé-sur-fond-blanc)

Tunis. Ziua a treizeci și noua peste o sută

 

_DSC9397

În mine nu mai încape niciun om viu, îmi vine să spun. Mustesc de grija festivalului. Aș vrea să mai fac și altceva, însă mintea mi-e mereu la liste, regie, temeri. S-au adunat foarte multe nume, la început m-am temut că nu vor confirma toți, iar acum încă sosesc înregistrări. Așa trăiesc izolarea din ultimele trei săptămâni. Cu discuții și audiții de proză, poezie și muzică. Sunt cea mai norocoasă izolată din lume. Până și cu studenții vorbesc, mai nou, tot despre poezie. Limba lor, învățată cu sunetele limbii arabe și franceze, spune Doi-naș, ar-gint, Le-vant, mis-treț, tran-da-fir ne-gru ș.a… Le place povestea, nu degeaba Șeherezada e de prin părțile locului. Dar încep să fie receptivi și la alte metafore. Parcă îi trezesc din somn sau parcă îi transport în vis, când le citesc versuri ale poeților contemporani și le cer părerea. Ei fac, de obicei, cursuri de limbă, fără a studia literatura din acea limbă. Acum au descoperit România, ca pe un miraj latin, o poartă de intrare în Europa.

Părerile despre superficialitatea lecturii, pe care o îmbracă un festival de literatură online sunt multe. Vorbesc cu un scriitor, pe care îl admir oricând, și mi se plânge că nu trimite nicio înregistrare pentru că nu îi iese filmarea. Îl liniștesc că majoritatea sunt așa. Nu îl îmbunează. Îl înțeleg. Imaginile acestor zile rămân, iar noi dorim să ne prezentăm în forma cea mai bună a noastră, care, se pare, nu este în carantină. Apoi, nu suntem specialiști în selfie-uri, multora nu le place propria voce. De aceea înregistrările au o valoare multiplă. Admir scriitorii pentru tainicul, aparent la vedere. Îi admir și pe cei care tac, nu se bagă. Aș vrea să pot sta deoparte, însă tăcerea acum, când cultura este cea mai lovită, nu e o soluție. Se vor găsi voci total lipsite de armoie care să ia locul discursului poetic.

Mă intrigă o replică a unui prieten și îi scriu un mesaj. Crede că poezia adevărată se scrie numai în condiții vitrege – emoționale, istorice etc. Îi arăt părerea mea despre poezie și poeți, dintr-un interviu dintr-o revistă. Îmi răspunde. Redau textul pentru că vreau să-l păstrez, să-l scot din banalitatea unui mesaj electronic pe email:

Lia, 

Am citit interviul tău. Ei, dar tu ești tânără, mult mai tânără decât mine! Și cât de frumos vorbești despre poezie și despre poeți! O să vorbim mai multe când ne vedem. 

Pe scurt, acum, zic doar atât. Să zicem, pe repede-nainte, simplist, mega-banal, că există pentru mine două tipuri de poeți: poeți-fragili și poeți-infirmi. Pe lângă ăștia, alte mii care se dau poeți în blocul lor. 

Tu ești o poetă care scrie dintr-o stare de fragilitate. Pentru tine, poezia e întâlnire cu oameni, cu lumea, cu experiența, e utilitate, e concordie, spui că fără poezie s-ar muri mai ușor, ai modele, prețuiești oameni-poeți, crezi în frumusețe și paradisul limbajului, suferi când poeții sunt nedreptățiți și batjocoriți. Ești un pilon social. 

După 20 de ani, pentru mine lucrurile astea par datate, ineficiente: nu vreau ca poeții să-mi bage în față poezia lor, nu vreau să le știu chipul, nu vreau să-i văd peste tot, mereu aceleași fețe teatrale, nu suport să-i văd că fac ceva pentru dreptate și adevăr și se pozează să știe toți, modelele de care amintești sunt atât de mainstream, că au alunecat lejer în altceva. Nu uita că toți au trecut de 40. Ți se pare că e o generație ce merită reținută? Poate greșesc, poate am îmbătrânit, nu mă lua în seamă. Dar sunt sigur că există poeți care nu sunt acolo unde se văd toți.

Eu vreau o cură pentru toți poeții infirmi, ăia care să vrea să fie singuri, să nu-i știe nimeni, poezia lor să lovească ca o bombă atomică. Eu cred că poezia te face să mori altfel pentru că o înțelegi, pe ea, pe moarte, deci eu vreau o anonimizare a poetului și o celebrare a poeziei când e aproape absurd să crezi că ea mai există. Înțelegi ce zic? Eu cred că cel mai mare rău pentru poezie sunt rețelele media. Pentru că rețin oameni, prietenii, poze, imagini, nu poezia. Iar prietenia poeților exclude libertatea însăși dintre ei, nu mai sunt critici, concordia e absolută. Toți închid ochii la orice. S-au politizat, ceea ce e și mai grav, s-au instituționalizat. Știu că nu ești de acord cu mine, nici nu trebuie, îți spun toate astea cu tot dragul. Tu ești poetă, eu critic, fiecare vede și simte altfel lucrurile. Dar poezia, poezia aia care iese din carnea sufletului ca o lumină nucleară, poezia aia de licurici stelari, aia nu mai există azi. Sau eu n-o simt. M-am săturat de lumina tranzitivă, de aia utilitară și consumeristă, de parodic și tendințe epice. Vreau un vers care să mă bruscheze, să mă arunce pe spate. Și să mi-l zdrobească. Înțelegi?

Vreau explozii interioare produse cât mai simplu. Aia e poezie pentru mine.

Uite, de exemplu, acum citesc prozele lui Paul Celan. Vorba vine proze. Și uite ce găsesc în proza, repet, în proza lui: 

„Era primăvară, iar copacii zburau spre

păsările lor”

„Degeaba vorbim despre dreptate, câtă

vreme cea mai grozavă dintre navele de

război nu se face țăndări lovindu‑se de

fruntea unui înecat..”

„Îngroapă floarea și pune omul pe acest

mormânt.”

Ca să mă aduci din morți, ajută-mă cu niște versuri din poeții pe care-i admiri ce pot întrece sau egala versurile astea din proza marginală a lui Celan.

 Am căutat versuri de Celan și am adormit foarte târziu.

Azi a murit poeta Clara Mărgineanu. A lăsat amintirea unei femei tinere. Mă gândesc la propria moarte.

Am visat că la marginea câmpului s-au întâlnit doi cai să bea apă. Și-au atins ușor coama. Pământul se legăna ca de la un mic cutremur pentru că murise un poet. În aer pluteau funigei transparenți. Se așezau pe umeri, pe creștetul capului și atârnau ca niște văluri de mirese translucide.  Sufletul poetului era încă în aer, nimeni nu îndrăznea să se miște brusc și nici să strige. Păsările își mișcau ciocul fără să scoată nici un sunet, zburau pe lângă sufletul poetului, care se transformase într-o imensitate de surâs ce acoperea tot cerul. Pentru prima oară zbura deasupra mărului înflorit din grădină. Sufletul a urcat tăcut ca un zmeu zdrențuit, tot mai sus, fluturând în franjuri prăfuite, singura dovadă a existenței sale.

 

 

Tunis. Ziua a șaisprezecea peste o sută

94225817_242432163781251_5006698567276953600_n

Ploua atât de tare că din plafon începură să se scurgă stropi peste cartea din brațele lui. Locuiam la etajul întâi și nu-mi puteam explica. Apartamentul devenise de nelocuit, ploua peste tot. Am ieșit afară, am luat primul copil de mână și am plecat în căutare de flori. Creșteau în urma noastră, albe și ciorchinoase, acopereau realitatea în care ploaia inundase lumea. Capul celui mic se umplea de flori albe și mergeam așa de mână printre câmpurile îmbobocite. M-am trezit, iar afară ploua cu stropi mari și deși. E frumos când plouă tare. Ploaia cernută îmi dă senzația unui anotimp blazat fără termen. Stau în casă, e săptămâna a treia. Începe să îmi revină gustul și mirosul unor mâncăruri sau al unor momente. Mi-e poftă de sarmale cu varză acră și smântână. De ceapă verde, smulsă direct dintre straturi, de roșii mărunte crescute aiurea în lanul de porumb, și mâncate de oboseală și sete, de ciorbă cu smântână din prima recoltă de fasole verde, crudă încă, de gălbiori culeși după ploaie, de scrob cu lapte, frământat de mâini îmbătrânite, de măcriș sălbatic, mâncat pe burtă în iarbă, de plăcintă cu mac coaptă pe vatră, de… mă opresc.

**

M-am trezit cu imaginea unui rechin portocaliu care sfârteca mâneca bluzei mele roșii. M-am retras, dar dinții lui erau tot mai aproape. Aveam două variante, să-l las să continue sau să deschid ochii. Îmi place visul care îți lasă portița de ieșire. Nu te sufoci pentru că dacă întorci capul, te așteaptă realitatea. Știi asta și alegi cât vrei să mai stai pe acolo. Invers e mai greu, dar cu un psihotrop bun, reușești. Zilele-mi sunt pline de treburi. Mereu conectată la studenți. La colegii lectori. Cu un ochi în ograda scriitorilor români, de care mi-e dor și pe care îi simt ca pe o comunitate de salvamari. Cu alt ochi la volumul de poezii, cu altul, la încercările narative, cu altul la mine. Festivalul SAD din acest an va fi on-line. Echipa e tânără, Fata care cheamă corbii, Cea mai mișto fată de la regie, Pupicul, Cel mai trist poet din sud-estul Europei și eu, Maestră la întristări. Ei mi-au pus numele ăsta, ziceu că îi pot face ușor să se întristeze. Îmi face bine bucuria și tristețea lor venite dintr-un aparent nimic. Nu ne-am întâlnit niciodată pe viu, nu avem sincope în comunicare. Tineri, adolescenți, unii. Ei sunt legătura mea cu primăvara de anul acesta. Au exact forța firului de iarbă care iese din pământul abia dezghețat.

Am puține cărți aici. Citesc on-line, dar nu prea am stare. Prietenii îmi trimit pdf-uri. Nu mă uit la filme. Ultimul a fost Unorthodox, pe Netflix. Televizorul e mort. Nu mai am știri. Adorm cu Dulcea mea Doamnă/Eminul meu iubit și cu Sara de Ștefan Agopian. Am, de fapt, opera lui Blecher, biblia mea de zile ca acestea. Recunoscătoare lui Doris Mironescu, cel care s-a îngrijit, a prefațat ediția, și lui Șerban că mi-a dăruit-o.

Ascult muzică și păsări. V-am mai spus, cântă păsările ca în codru, dar nu vezi aripă de ele, nu e niciun copac în preajmă. Posibil să fie virtuale. Încep de dimineață și țin până seara. Noaptea latră gros doi câini. M-am urcat pe zid să-i văd. Sunt doi buldogi francezi, unul negru, mascul, și o femelă gri. Păzesc un spațiu, al unei discoteci, parcă. Ea m-a văzut prima, a stat și ne-am privit câteva minute, apoi s-a repezit spre zidul care ne desparte. Nu-l poate urca, dar au lătrat amândoi o vreme, iar eu am stat nemișcată. S-au oprit și m-au privit, apoi m-au ignorat și s-au așezat la locul lor. Aproape că mă simt o îmblânzitoare de monștri. Am căutat pe net cum poți îmblânzi câinii cu privirea. Nu mi-a dat niciun rezultat.

Copăcelul crescut în zid a dat frunzulițe crude, mai ales în partea unde avea câteva rădăcini. Atunci când l-am smuls, rădăcinile puternice i-au rămas în perete și doar pe unele mai firave le-a luat cu el. Nu credeam să trăiască. A trecut iarna peste noi, l-am mutat după razele soarelui, să ia niște minute de lumină. În lunile ianuarie și februarie, lumina ajunge doar pe cel mai înalt perete din față, la ora trei după-amiază. Zăbovește zece minute și se mută vizibil până dispare. Am scos-o amândoi la capăt. Măslinul se încăpățânează, e în aceeeși formă, viu, dar ca în prima zi. Palmierul are frunzele tăioase, e un gen de plantă masculină plină de sine. Nici nu a avut rădăcini când l-am smuls de la baza unui palmier bătrân. Și-a văzut de treabă, nu a dat niciodată semne, în trei luni și jumătate, că nu-i convine ceva. Nu a contat lumina, el a străpuns cu frunzele aerul de afară. Plăntuța verde cu floricele mov și frunze cărnoase este victima zilnică a doi porumbei. Am încercat să o apăr, i-am alungat, dar ei au învățat gustul și rămân neputincioasă în fața naturii. Iedera a dat frunze crude și o voi lipi curând de perete să se cațere în voie. Cactusul e în aceeași poziție meditativă, verde și el, fără pui. Planta curgătoare și-a ridicat un braț ca un gât de lebădă. Trifoiul mărunt a înflorit galben, a pierdut petalele în vânt, iar acum se asortează cu peretele albastru. Celălalt cactus, stelar, e viguros, are stelărași noi. Aceasta este familia mea pe timp de Covid.

**

Azi am mutat plăntuța râvnită de porumbei în altă parte și chiar o voi păzi. A înflorit.

**

Măslinul începe să dea frunzulițe noi, mici, albicioase și dese.

Tunis. Ziua a douăsprezecea peste o sută

 93959449_311797009785862_6665431867753234432_n

Sunt în Tunis din decembrie, anul trecut. În aceste luni am făcut totul într-o teribilă fugă. Mi-am luat în serios serviciul, am căutat să recuperez timpul pierdut din cauza indeciziei din țară (am întârziat la post mai bine de două luni pentru că nu avea cine să semneze ordinele celor admiși la concursul din august, educația românească nu avea ministru). Studenții au intrat curioși în sala de română, aproape ca într-un magazin nou deschis. Cea mai luminoasă, dotată cu aparatura necesară, cu scaune galbene, covor gri cu albastru. Cei mai mulți au rămas, o parte au ales alte cursuri, în paralel. Am simțit de câteva ori că joc teatru, dar a fost o alegere bună. Studenții mei sunt artiști și mi se potrivesc. Madam, unde este România? Povestiți-ne despre oameni. De ce seamănă limba română cu italiana și spaniola? Nu vreți să facem o excursie în România, la vară? Au o curiozitate pe care o constat și la adulții de aici. De la ei m-am obișnuit să dau inimi în loc de like-uri, pe facebook. Ca să-i pot înțelege mai bine, inclusiv structura gramaticală a limbii lor, arabe, m-am aruncat intensiv în studiul ei. Sunetele care nu se găsesc în limba română m-au blocat. Mi-ar fi trebuit o lună doar să mă obișnuiesc cu pronunția lui „khă”, un fel de „ch” din limbile nordice. Să mi se citească în luna aceea doar poeme arabe traduse în română, apoi, iar în arabă, să pot eu înțelege unde stă frumusețea acestui sunet. Profesorul a căutat să mă convingă de muzicalitatea limbii. Nu mă îndoiesc. Am încercat de câteva ori să-l aprob, dar tușeam atât de tare că mi se făcea rău. A renunțat, și am trecut la altele mai comune. Dar mi-am câștigat o oarecare simpatie din partea studenților și a colegilor. În două luni am învățat cel puțin să scriu și să rostesc sunetele alfabetului arab. Mă pot prezenta și pot face cumpărături în limba arabă. Pot conjuga, la prezent, verbul a iubi. Chiriașa egipteancă, dinaintea mea, era pasionată de simboluri. A lăsat albume cu imagini caligrafiate ale literelor. Încep să le descopăr.

Nu am avut răgaz să mă așez, să mă acomodez încet, să-mi cunosc casa, spațiile. Să cercetez în tihnă plantele, mirosurile, gusturile din jurul meu. Nu, totul s-a făcut în ritmul pașilor unui ucenic de la moschee. A celui care urcă și coboară pe treptele minaretului. Sau în ritmul femeii cu burka de la trecerea de pietoni. Noroc că am notat unele lucruri pentru că pe altele le-am uitat cu desăvârșire. Au trecut săptămâni în care am avut strania senzație de transă, de existență paralelă. Un univers total străin rupea din mine în fiecare zi. Am avut stări de leșin fără să înțeleg ce se întâmplă.

Iată-mă izolată în apartamentul aceasta care m-a făcut să-mi fie frig de cum am pășit în lift. Maria s-a chinuit să mi-l găsească, aproape de institut, în centrul Tunisului, mobilat, spațios și la un preț acceptabil. Seamănă cu un apartament european, cu parcare și pubele la subsol. Are gresie peste tot și e închis cu gratii. Mă simt ca într-o colivie, dar aici se poartă gratiile. Îl am și pe Hassan la pachet, paznicul, mereu dispus să-mi cumpere apă sau să plătească facturile în locul meu. Am povestit cum m-a făcut gestul lui cu pâinile să plâng. Continuă să-mi aducă pâine fără să i-o cer și nu primește nimic, în schimb. L-am îmbiat cu un pahar de bere. Omul nu a băut în viața lui alcool, iar oferta mea a scăpat ca prin urechile acului să nu fie deplasată. I-am zis că e mai mult limonadă, dar decât să greșesc mai bine îi dau chiar două lămâi să-și facă el singur o limonadă. S-a bucurat de schimb, iar eu nu am mai întins vorba. Până să sune la ușă, mi-am făcut cele mai sumbre scenarii. Că Hassan a părăsit apartamentul lui de la parter, pe care scrie concierge, iar în clădire am mai rămas doar eu și câțiva bătrâni. Nu îi cunosc, mi-i imaginez intrând în lift ca niște stafii, coborând la subsolul întunecos, orbecăind în căutarea întrerupătorului, și renunțând. Plini de coronavirus, singuri, pe moarte. Eu, ascunsă în sufragerie, în spatele ușii care se deschide direct din hol, ștergând mereu gresia de la intrare ca nu cumva virusul multiplicat în mii de particule de praf să mi se strecoare în casă. Dar Hassan m-a întrebat ce să-mi cumpere de la suk. Am făcut o listă cu legume și fructe și l-am rugat să fie ambalate. Mi-a cumpărat. Nimic, ambalat. Și pâine. Prea multă pâine. Mă tem pentru mine, din cauza sedentarismului din ultimele două săptămâni și jumătate. Mă mișc prin cei optzeci de metri pătrați, dar îmi lipsesc cei zece-cinsprezece mii de pași, bătând străzile până mă rătăcesc

Am luat colțurile primei camere la rând. Toată iarna am stat la masă și am învățat sau am pregătit lecții. Nu mi-a venit să mă așez pe canapelele maro, identice, cu perne tari de burete. Dar zilele trecute a trebuit să mă înregistrez, recomandând o carte sau un scriitor pentru TVRTimișoara. Aveam nevoie de un cadru în spate și doar stând pe canapea ieșea cel mai bine. Am reașezat pernele, păreau chiar drăguțe, și am vorbit. Cu repetiții, așa cum fac eu când am emoții și nu mă mai pot concentra doar pe text. Nu mă înregistrez de obicei, iar acum am făcut câteva încercări, mi-am dat seama că niciuna nu-mi place, așa că am trimis-o pe ultima. M-am alungit ca o plantă în căutarea luminii și am citit, didactic, un poem de Ștefan Aug. Doinaș. Marius Chivu a selectat câteva poeme foarte frumoase pentru colecția editată de Casa Radio. Cu ilustrații de Tudor Banuș. Un ilustrator de ființe fantastice, alternând între lumea marină și cea a zeilor din Olimp.

Mi-am spălat părul. Începe să aibă consistența celui dinainte de scurtare și vopsire. E creț și mătăsos. Semăn cu mine mai mult decât oricând. Astăzi a fost o zi fără nimic consistent. Citesc articole despre ce se întâmplă în România, în Arad, i-am trimis fiului meu mesaje (de mamă disperată) la care, evident, nu am primit niciun răspuns. Am continuat cu bancuri. Românii fac repede haz de necaz, iar coronavirusul e venit parcă să ne mai dea un motiv de bășcălie. Am vorbit la telefon. Am citit că Libia a trimis materiale medicale Tunisiei, cu toate că la ei atentatele continuă. Suntem mărunți. Izolați unii de alții, fiecare cu lecția lui virtuală. Aș vrea să mă gândesc că nu-mi lipsește nimic, dar la ce îmi folosește abundența de timp? Chiar dacă în vremuri normale tânjesc să rămân singură după întâlnirea cu prea multe chipuri, timbre, priviri, cuvinte, atingeri. Știu că oamenii respiră deasupra și dedesubtul apartamentului meu. Uneori ascultă muzică, alteori se ceartă. Nu ne mai sunt permise îmbrățișările. Mă tem să nu ni se atrofieze, din frică, dorința de a ne arunca unii în brațele celorlalți. De a întinde mâna. Ne vom mai săruta la fel când va veni vremea? Se modifică în noi percepția atingerii, a liniștii, a tăcerii și a singurătății. Trăiesc experimentul izolării aproape totale. În două săptămâni am văzut doi oameni. Pe Hassan și pe Jelel. Doi oameni ai locului care au venit să-mi aducă ceva. Și niciunul nu purta mănuși sau mască.

Rugăciunile răsună de dimineața devreme până târziu în noapte. Oamenii pe care i-am cunoscut se roagă. Profesorul de arabă fugea vinerea la rugăciune. Când l-am întrebat pe Hassan dacă îi este teamă de coronavirus, a ridicat ochii spre cer. Am înțeles că e în voia lui. Studenții mei îmi repetă că e cum vrea Allah. Să nu îmi fac probleme, deci. Totuși, le-am cerut măști și mănuși prietenilor mei din ambasadă, în speranța că ei le vor găsi mai ușor. Farmaciile și-au epuizat stocul.

 

Tunis. Ziua a zecea peste o sută

90846169_173630553599541_6468828017496948736_n

Hassan a sunat la ușă. E prima oară după aproape două săptămâni când cineva mă caută. Nici nu ar avea cine să o facă, vecinii mei, tinerii de la agenție și doctorița de la cabinetul de chirurgie dentară, sunt răspândiți pe la casele lor. Cei de la etajele superioare se aud, dar nu se văd niciodată. Urcă și coboară cu liftul, încapsulați în propria izolare. Pianul de la care răsuna Frère Jacques a încetat, pesemne că nu mai vine profesoara de muzică. Nu am știut cine e, dacă să deschid sau nu. Am deschis. Hassan stătea la un metru de ușă cu trei pâini într-o pungă. Fără mască, fără mănuși. M-a întrebat dacă sunt bine. Am dat din cap și am luat punga. El s-a retras puțin încurcat că a îndrăznit să mă îmbie cu pâine, eu am intrat repede să plâng. Poate așa este bătrânețea. Toți singuraticii lumii trec prin astfel de momente în fiecare zi, dar eu înțeleg abia acum. Și o fac tot mai des. Am început să cred că pandemia care s-a abătut asupra noastră este doar din cauza mea. Izolarea îmi deschide ochii. E un pas. În prima săptămână am încercat să recuperez proiectele rămase în urmă, apoi m-am oprit. Experimentul pe care îl trăim trebuie să fie îndeajuns cât să ne oprească din cursă. Ca un alergător care a luat-o greșit, dar se trezește abia pe la jumătatea drumului, dacă e norocos. Toate termenele suportă amânare, absolut toate. Se găsesc soluții de criză. Moartea continuă. Ea nu a încetat nicodată să-și facă treaba. Nimeni nu i-a pus frână.

Am luat pâinea din mâna lui Hassan, am transferat-o cu grijă în altă pungă fără să o ating. Apoi m-am dezinfectat. Am pus-o pe masă și am privit-o. Trei baghete mici, galbene, coapte bine. Eu nu prea mănânc pâine albă, proaspătă. În copilărie mâncam un sfert din pâinea rotundă cât pieptul meu, de la magazin până acasă. Pentru că cea de cumpărat era mai bună decât cea din cuptorul înroșit pe care mama îl umplea la o săptămână și jumătate. Am luat bagheta din mijloc și am mușcat capătul crocant. Tot cerul albastru, pe care nu l-am zugrăvit  încă pe zid, a curs peste mine. Azi mi-am început ziua cu a doua baghetă de la Hassan. În loc de rugăciune. Sunt sigură că gesturile oamenilor și gândurile bune trimise spre ei pot fi convertite. Pâinea a rămas moale și aromată de la semințe. Nu mi-am cumpărat niciodată o astfel de pâine. O descopăr ca pe anafura din batista bunicii, după ce am înghițit-o pe a mea.

Au fost două zile ploioase și reci. Peretele meu așteaptă liniile albastre. Cerul este destul de îndepărtat printre ziduri, dar foarte clar. Urmăresc, din când în când, Maratonul de poezie, inițiat pe facebook de câțiva tineri minunați. Curge poezie ca dintr-un vas ciobit. Le-am trimis un poem despre maternitate. Nu știu de ce mă încăpățânez cu subiectul ăsta. Burta mea a produs un miracol și vreau să se știe. Burta mea nu e toate burțile care nasc. „într-un corp de fetiță”, așa se numește poemul, au avut loc schimbări de anvergura mișcării plăcilor tectonice. Pe dinafară e un chip, pe care oamenii îl privesc, uneori îl admiră, sau îl ignoră. Înăuntru e toată frumusețea, de fapt. De aceea, maternitatea se petrece acolo și nu direct pe burtă sau pe spate, să fie mai ușor de cărat. Nimeni nu poate intra să trăiască în tine în afara copilului tău. El îți explorează căldura organelor, bătăile inimii, tresărirea fricii sau durerea unei palme. În cele nouă luni îți ia pulsul și se pregătește pentru dezastrul numit atât de frumos „viață”. Ca pentru un bilet pe Titanic. Dacă privești corpul unei fetițe îți poți imagina copilul ce se va naște din el. Ignoranta hăhăită de ieri crește deodată cu burta, care preia comanda ca o busolă. Comandantul-înotător cu ochii închiși, în lichidul amniotic, cere drepturi, dă ordine. Este singura și cea mai perfectă comunicare dintre două ființe diferite, una umană, cealaltă, de pe altă planetă.

Plouă din nou. Un mesaj care amintește despre „cumplite vremi” a venit pe email de la Mircea Martin. Colocviul ALGCR, la care m-am învrednicit să particip, se amână pentru la toamnă. Tema nou-propusă „Catastrofa în literatură. Epidemii, războaie, genocid, depresie, <<scriitură a dezastrului>>.” Cred că va fi bătaie pe locuri.

Fiule, ne-am născut să trăim vremea pandemiei. Când ne vom revedea, la vară, Inshallah!, în noi se vor fi schimbat multe.

 

Tunis. Ziua a opta peste o sută

8e99e6550626d2a9cdeabc8f9859ec32

Stau în izolare de o săptămână și jumătate. O nimica toată raportat la marii izolați ai istoriei. Nu am văzut niciun om, nicio mașină, niciun copac. Câțiva porumbei, care vin stingheri, câte unul, și pisica cea galbenă despre care am povestit deja. Am devenit foarte activă în virtual. Scriu la jurnal. Citesc articole, dar nicio carte până acum. Am scris două poeme. Fac anchetă printre scriitori, să văd ce fac și ei în aceste vremuri. Nimic neașteptat, își continuă izolarea, scrisul, îndoielile. Alții sunt dureros de realiști. Răspunsul lui Cristian Fulaș mi-a dat ziua peste cap. Sunt recunoscătoare că a fost creată specia scriitorilor. Ființele acestea fragile în stare să reconstruiască lumi din temelie. Atât de rare și atât de hulite. Atât de dorită compania lor erudită și atât de neglijați de miniștri și ministere. Izolarea va scoate literatură bună.

Mă cuprinde frica, uneori. Nu vreau să pierd pe nimeni în acest război. Îmi fac inventarul oamenilor pe care pășesc. Le scriu. Îi caut. Sunt ei, aceiași, ca în vremurile bune. A trecut doar o săptămână mai serioasă. Beau ceai de mentă cu verbină și miere de eucalipt. Mierea aceea cu gust de sirop de tuse, în ceai e o minune. Am descoperit verbina, care se vinde uscată, în mănunchi sau plicuri generoase. Ceva mai aromat pentru ceaiuri și sosuri nu am cunoscut. Încep proiecte, continuu proiecte. Vreau ca SAD, festivalul meu de literatură, să fie virtual la ediția a șasea. Nici nu se poate altfel. Pregătesc un interviu cu Aymen Hacen, cunoscut scriitor tunisian, pasionat și de Cioran. Aseară a răspuns la cele două întrebări pentru anchetă. Zâmbesc. Nu fac diferența între textul lui și celelalte texte ale scriitorilor români. În ultimele săptămâni, viețile noastre, ale tuturor, seamănă. Viețile noastre vorbesc o singură limbă. Gătesc. Mănânc bergamote și halva. Când am intrat în izolare, mi-am cumpărat două tuburi de vopsea, o pensulă și o sticluță de diluant. Vânzătorul m-a întrebat la ce-mi trebuie. I-am zis că vreau să sperii Coronavirusul. A zâmbit. Acum vreau să-mi imaginez marea, când deschid ochii. Ieri am dat cu vopsea albă, iar în zilele următoare, dacă e soare, vopsesc linii albastre. Este peretele pe care îl văd când mă trezesc dimineața.

În ziua a treia de izolare am ieșit să-mi plătesc internetul. Strada pustie, singure femeile de la serviciul de salubritate încercau să doboare cu mătura, peste un zid, câteva portocale. Cu veste fosforescente, ușor de remarcat, și eu, cu trenci și bască bej, accesorizată cu mască și mănuși medicale. Am vrut să le fotografiez, dar mi-a fost rușine. La Carrefour deja se întinsese  o coadă imensă, iar la intrare erau garduri de fier. Nu am intrat. M-am spetit zilele trecute cu plase pline de lipii libaneze și tunisiene, crutoane, ouă, conserve de mazăre, ciuperci, humus, pește, căpșuni, paste, orez, cuscus, făină de ovăz, ceapă, cartofi, dulceață de smochine și de portocale, curmale, bergamote, mere, clementine, mandarine, usturoi, lămâi, napolitane, halva cu semințe, biscuiți, porumb pentru popcorn, busuioc, verbină, cimbru, piper, ghimbir, varză, spanac, broccoli, roșii, castraveți, sos tomat, semințe de muștar, unt, ulei de măsline, castron pentru salate, brichete, lumânări, scotch, detergenți, balsam de rufe. Apa mi-a cumpărat-o Hassan, patruzeci de litri. Mi-a zis că face bine la sănătate și a dat din mână a nepăsare când l-am întrebat dacă și-a făcut cumpărăturile.

Mă uit doar la Euronews, CNN, ARTE și TV5Monde. De acasă, am informatorii mei siguri și constanți. Îmi ajunge. Despre ce se întâmplă în lume mă informează colegii lectori, pe grupul de WathsAap. Așa am ajuns să ne cunoaștem, transmițând știri din țările în care ne aflăm. Despre ce se întâmplă în țară, ne scrie directoarea institutului, care nu uită să ne ureze „noapte bună!”. Virtualitatea este confortabilă. Scriem cu afecțiune, fără să ne cunoaștem. Povestim despre ce măsuri se iau prin universitățile noastre, unii împărtășesc experiențe. Este încurajator să știi că situația ta nu e singulară.

Radu Vancu a trimis un mesaj membrilor PEN, la fel de solidar, în liniște și izolare. Nu voi putea niciodată trăi departe de poeți și de oamenii care scriu și pentru care scrisul înseamnă viață. Nu mă interesează cei care reușesc în leadership, nici cei care elaborează cursuri motivaționale. Nu este mereu bine și nu va fi totul bine. Mereu vor fi boli, oameni care mor, familii destrămate, copii uciși, războaie, drame interioare. Cum le poți ignora? Cum poți întoarce capul și merge mai departe? Încurajările devin cinism, de multe ori.

Azi am spus Tatăl nostru. M-am gândit la pâinea noastră cea de toate zilele care le lipsește atâtor bătrâni și bolnavi izolați la domiciliu. Și ne iartă nouă ignoranța care ne-a adus aici. Și pe aceea când auzim că a murit un bătrân de Coronavirus și respirăm ușurați. În acest nou război, bătrânii sunt în prima linie. Halal nouă, umanitate! Ne bucurăm, în sine, când vedem cum cad și noi rămânem în picioare. O fi și asta o parabolă. Câtă tristețe este în sufletul unui om când se știe victimă sigură. Niciodată nu avem maturitatea și înțelepciunea jumătății, măcar, a vârstei noastre. Oare a fost vreodată umanitatea empatică în afara cuvântului „frate”, pe care-l promovează marile religii?

A murit Paul Goma. Neputință. Ignoranță. Rușine. S-a înroșit mediul virtual de reproșuri și vaiete tardive. Suntem prea mici pentru conștiințe atât de mari.

foto: joannagoddard.blogspot.com

bătrânii pleacă la război singuri

 

 

83335000_3190135884347005_3783103289915080704_o

Europa locul îmbrățișărilor interzise

pământul galben ce strivește coastele mamei

praful de la ferestre rugina de la închizători

femeile singure cerșetorii și copiii orfani

atacul de panică moartea atât de aproape

 

suntem în război stați acasă

 

niciodată războiul nu a fost mai blând

să ne întoarcă în noi înșine

Europa ești un trup înfricoșat și muribund

optimiștii cântă în balcoane

doar bătrânii pleacă la război singuri

 

sexul pe viu e un lux femei cu vagine uscate străpung ferestrele

închidem televizorul și ne iubim virtual pe ascuns

înconjurați de vecinii plictisiți și de frici

este abia ziua a doua și iubitul meu a spus

uite un copac înflorit

îndeajuns să renunț la lista de reguli

 

am crezut că va fi bine dar tristețea învinge câte puțin

Europa e un spital de campanie un oraș cu străzile goale

nu poți plânge ritualul de înmormântare e strict interzis

rămâne să-ți lași capul în pumni până îți explodează plămânii și inima

 

Tunis. Ziua a nouăzeci și opta

89851119_3179599525392328_1139319373245186048_o

Îmi măsor corpul bucată cu bucată, îl analizez ca pe un necunoscut. A crescut, fără să îmi dau seama. Am încetat să-l mai urmăresc când au apărut alte corpuri care m-au preocupat. Până atunci l-am măsurat, l-am privit pe furiș în oglindă, l-am închipuit mare. Mi-am atins sânii și aș fi vrut să crească mai repede. Mi-am înălțat tălpile cu pietricele în ciorapi. Îl întind, fac puțin sport, mângâi pielea gleznei. E foarte fină, dar plină de linii subțiri. Trebuie să uit vârsta lui tânără, când ieșea cu pieptul dezgolit în fața lumii și dinții cruzi rodeau guma și umflau baloane. Uit cum a tremurat prima dată. Cum a strigat. Cum s-a  chircit. Corpul a rămas acolo să materializeze virtualitatea. Reinstalez varianta nouă și o învăț. Vremea COVID ului m-a prins în experimentul vieții mele. Dacă nu schimb, voi muri. Îl trăiesc singură, într-un apartament de cincizeci de metri pătrați, la etajul întâi, într-o clădire cu lift și parcare subterană. Cu Hassan la intrare, care se joacă pe laptop, hrănește pisicile străzii sau fierbe un ceai amețitor de verbină cu mentă. Mă îmbie de fiecare dată. Urc cu paharul de sticlă, proaspăt clătit, în mână.  Tinerii gălăgioși care lucrează la firma de alături s-au oprit din râsul început în zece decembrie, ziua când am ajuns în Tunis. Mă uit la televizor pe singurele posturi franțuzești pe care le am. Mă gândesc la proiecte literare, fac propuneri, primesc sugestii. Fixez cu privirea lucrurile din jur și le inventariez. Am prins în perete oglinda cu ramă din lemn. Am agățat harta albastră a golfului La Goulette de aparatul de aer condiționat și mi-am cumpărat vopsea albastră pentru peretele din terasă. Va fi albastru ca cerul Tunisiei.

Am intrat în balonul fricii fără să mai stau pe gânduri. Știrile proaste m-au afectat. Cobor pe scări ca să nu intru în lift după cine știe cine. Port mască și mănuși chiar dacă nu ating nimic și oamenii trec pașnic la distanță. Doar ieri m-a încercat tusea din ianuarie pe care o țin cât pot, dar se pornește când nu mă aștept. Bărbatul din stânga mea a făcut brusc un pas lateral. M-a pufnit râsul. Sub mască poți râde fără să se vadă. Azi, la coadă la pâine eram eu și o femeie cu burka. Ni se vedeau amândurora doar ochii. Ne-am privit. Cine știe dacă a zâmbit sau s-a încruntat. S-a ferit de mine tocmai pentru că eram atât de oblojită.

Va fi o altă lume după izolare. Mai bună, trag nădejdea. Ființei umane i s-a pus frână. Vom vedea cum știe să-și folosească repaosul. Explodează plămânii umani ca să renască plămânii planetei. E o jertfă la mijloc, dar ne facem că nu înțelegem parabolele. Ni se pare că ceea ce ni se întâmplă nouă nu li s-a mai întâmplat altora. Suntem naivi și fricoși. Măcar de-am avea naivitatea sănătoasă a unor copii de șapte ani.

Tunis. Ziua a nouăzeci și șaptea

COVID-19-CoverCând eram mici, într-o zi am făcut scenariul morților noastre. Mama cocea clătite în bucătăria de vară. Farfuria se înălța sub ochii mei flămânzi. Mirosea atât de tare a aluat cu ou și lapte, a aluat prăjit. Vorbeau despre mine ca și cum nu aș fi fost acolo. Mi-am strâns buzele să plâng. Nu au curs lacrimi, a rămas doar fruntea încruntată. Când vom muri, credeam că dacă suntem surori trebuie să murim împreună, tata să pregătească o singură groapă pentru amândouă. Voi sta cuminte, promit, cu picioarele întinse. Și nici nu o voi săruta pe ceafă. Nu o voi mușca de mână. Nu scot un sunet. La început, m-au ascultat fără să spună nimic, apoi m-au alungat ca pe un spirit rău, prevestitor. Acum sunt conștientă că nu vom muri împreună și nici în ordinea nașterii. Dar ea este în pericol. Am întrebat-o timid ce face. Coronavirusul mi-a redat umanitatea, conștiența pierdută pe traseu.

Sora mea este mai mare decât mine cu cinci ani. Nu am încetat niciodată să ne jucăm de-a fetițele care își vorbesc, se ceartă și se împacă. Nu mi-am imaginat cât de aproape poate fi moartea. Când am aflat despre coronavirus, i-am înșirat în gând pe cei apropiați, în posibil pericol. Părinții sunt în cer, în deplină siguranță de virușii pământești. Ceilalți dragi se vor proteja, vor sta mai mult în casă, se vor uita la filme, vor citi sau vor scrie. Deodată mi-am dat seama că sora mea lucrează în fața virusului, în nordul Italiei, într-un spital. Am intrat în panică. Ce mă fac eu dacă ea pățește ceva? Nu am asociat-o niciodată cu absența. Ea e acolo, fie trimite mesaje, fie nu. Aceeași pe care o știu, sora mai mare, cea responsabilă de propriii copii și de copiii altora, cea îngrijorată de bătrânii bolnavi, de nefericiții lumii, prietenă cu toate viețuitoarele pământului.

Nu aș fi vrut să îi trezesc vreo teamă ascunsă, am întrebat-o cum e în spitalul ei. Nu mi-a răspuns la întrebare, dar mi-a trimis imagini cu toporași la margine de trotuar, și un corcoduș înflorit. După câteva zile mi-a spus că o ustură mâinile de la dezinfectant și mănuși. Că mor pacienții care au boli grave, în stadiu terminal. Că un nou-născut s-a vindecat. Că o colegă s-a infectat și e sub tratament. Apoi, iar poze făcute cu telefonul la diverse plăntuțe înflorite, păpădii ascunse între frunze uscate, muzică bună, filmulețe cu iezi, pisici, căței. E fragilă și se luptă cu moartea care pândește. O îmbunează cu floricele abia răsărite. Cu muzică de chitară. O sperie cu aparentă ignoranță. Sub scutul ei de flori stă frica pe care o avem în noi în momente ca acestea. Trăim un război împreună. Ea, în Italia, eu, în Tunisia. Fiul ei cel mare, în China. Cel mic, în București. Iubita lui în Berlin. Al meu, în Arad. O familie cât o lume. Fiecare are strategiile ei de salvare. Eu fac planuri, pornesc proiecte, citesc. Mă lupt cu mine însămi mai mult decât mă apăr de viruși. Stau izolată, dar nu îmi convine izolarea impusă. Țin legătura cu studenții, colegii și prietenii. Trimit mesaje în sticle. Nu vreau să dispar. Teama că rămân fără internet este egală cu cea că aduc un virus în cameră. Îmi descopăr camera, spațiul în care locuiesc. Mi-o imaginez pe egipteanca ce a locuit înainte. Ating lucruri și mă sperii. Am senzația că o ating pe ea.

Tunis. Ziua a șaptezeci și noua

DSC_0725

Ziua fiului meu. Smerenie implicită de mamă. Astăzi nu sunt bună de nimic. Am lipsit și de la cursul de arabă. Mă agresa în fragezimea ființei. Sunt o mamă care nu răspândește prea des miros de mâncare în bucătărie, dar căreia îi place să-și surprindă fiul cu bucurii dulci, cremă caramel, budincă de ciocolată, gogoși, cum face bunica, prăjitură turcească, însiropată, după rețeta vecinei. Toate au câte o poveste, de la strâmbături până la descoperirea lui „bun-bun”. Voma de pe tricoul nou-nouț al tinerei mame, prima lingură de morcovi pasați, boabele de mazăre aruncate sub masă, crema caramel mâncată pe ascuns, gogoșii cu lapte, salvatorii zilnici ai foamei, castronul de budincă, lins și curățat cu degetele, dispariția batoanelor de ciocolată din frigider. Până și înghițirea supradozei de vitamine.

L-am îmbrățișat cu gândul toată ziua. Nu îmi dă voie să fac nicio postare de ziua lui. Are dreptate, nu-i place să fie felicitat de necunoscuți. E ziua lui și poate să dispună de ea după bunul plac. Voi publica textul peste vreo trei săptămâni după ce i-am spus la mulți ani. A fost trecut de miezul nopții, cu puțină întârziere pentru că m-a încurcat ora de aici. Dar el era încă treaz, noroc cu Netflixul. Mi-a spus că sunt prima care l-a urat. M-am sufocat de bucurie, dar am tăcut. L-am sărutat cu inimioare pe tot obrazul. Mi-am pus ochi de stele. Am dat drumul inimilor roșii. Am activat diamantul albastru de la chat.

Își trăiește ziua autentic. Discret, alături de câțiva prieteni, pe care îi vede și în timpul săptămânii. Nu-i place falsul, improvizația. Îi intri greu în suflet. Prietenul din copilărie îi este și acum ca un frate. De ziua lui i-am simțit mirosul pielii de copil mic, apoi pe cel de băiețel transpirat de la prea multă joacă, pe cel de febră și tuse, apoi pe cel de adolescent, care petrece minute în șir să-și aranjeze părul cu ceară. Iar acum mirosul tânărului, ușor parfumat la încheieturi, care te face să tresari că ai lângă tine un bărbat. Când ne-am întâlnit întâia oară se desprimăvărase, chiar dacă era sfârșit de februarie. Pe geamurile deschise intra miros de fum și toporași. Băiețelul cu pielea albă semăna cu mine. L-am privit ca pe o minune, dar fără sentimentul despre care am auzit. Cred că epuizasem toată oxitocina la naștere. Pe cale naturală, ca o fiară. Nu mi-am lins puiul, dar l-am lipit de mine și l-am adulmecat. Mirosul pielii nou-născuților se simte numai o dată, când iese din tine. Apoi începe să se amestece cu mirosurile lumii de afară.

Credeam că la naștere ți se declanșează un nou comportament, ceva care te transformă în mama sau în bunica ta. Așa cum le știi tu, grijulii, exagerate, lente sau prea grăbite, certărețe sau plângăcioase, mereu puse pe gătit, mirosind a ciorbă sau a friptură. Cu mâinile păstrând încă aromă de pătrunjel, miros de ceapă sau varză murată. Înnegrite de la nucile verzi, înroșite de la mure sau sfeclă roșie. Arse de soare pe lângă gât, cu călcâiele crăpate de la pământ. Nu s-a întâmplat. Mi-a venit să mă joc cu el. Era o păpușă fragilă, căreia trebuia să-i ții spatele și căpșorul. Să o pui la sân. Exersasem, fetiță, în jocul de-a mama. Un băiețel ager din prima zi. Mai lung cu zece centimetri decât toți copiii din salon. Nemulțumit de laptele meu, dar strâmbăcios și la al alteia. Un bătrânel înfășat în scutece. Înțelept încă de atunci. Nu mi-a făcut niciodată viața grea de mamă. A învățat să adoarmă ușor seara și să zâmbească dimineața. Să plângă la cântecul de leagăn. Să-și ia singur sticluța cu lapte de la căpătâi. Să se rostogolească din patul lui în patul meu, vitejește. Să-mi roadă umărul ca pe un măr. Închid ochii și îl simt.

Acum trei ani i-am dăruit de ziua lui un volum de poeme. Într-un singur exemplar. Complice mi-a fost Mateo, Ioan Matiuț de la Editura Mirador. Nu cred să-l fi citit în întregime, dar l-a pus la un loc cu „neprețuitele” obiecte din sertar. Mi-a mărturisit că e cel mai frumos cadou pe care i-l puteam face. E un tip tehnic. Nu s-a plâns niciodată de nimic, nu cu a cerut nimic, dar a știut să primească. Prețuiește câteva lucruri cu adevărat. Îi plac antichitățile și ceasurile. Nu-i place inutilul, urâtul. I-am dăruit și eu un ceas de buzunar, cu lanț, achiziționat la Consignația domnului Panda, de pe strada Mețianu. E la un loc cu volumul de poeme. Are gust la îmbrăcăminte. La decorațiuni. Nu cade în kitsch. Băiețelul acesta, mare acum, nu s-a încălțat niciodată invers. E greu să-l prinzi pe picior greșit.

Când scriu, îi simt consistența brațelor bărbătești, ca atunci când ne îmbrățișăm. Este deja bărbat. Puternic ca personajele din legende. Nu se plânge, rezolvă probleme, știe să fie cuceritor. Fiul meu este dintre acei oameni pe care îi poți lua cu tine la capătul pământului fără să ai teamă de nimic. Avem nostalgia vieții la țară, unde am adormit pentru prima dată mamă și fiu. A ierbii și a animalelor sălbatice. A apei învolburate de ploaie. A mesei pregătite la foc deschis, întinse pe o pânză albă, ca o rugăciune. Suntem o mamă și un fiu care seamănă cumva în profunzimea ființei lor.

 

Tunis. Ziua a optzeci și opta

764cf4e7a94a576061b5a088c66addb0

Am depășit perioada în care nu priveam oamenii în față, ci gesturile lor. Le ascultam vocile și mă feream, să nu mă atingă. Urmăream dacă e cineva în spatele meu și încercam să-i anticipez intențiile. Îi vedeam pe vânzătorii de citrice și curmale, știam exact cum le sunt aranjate tarabele, ce spun, ce gesturi fac, cum își stivuiesc marfa. Dar nu le știam chipul. Mâinile vânzătorilor de legume, negre, muncite, pline cu praf galben de la cartofi și ceapă. Tivul de juba, fluturând peste picioarele goale ale băieților de la moschee.  Pânza neagră de burka pe trecerea de pietoni, ca o fantomă în lumina zilei. Lustragii, les cireurs de chaussures, așezați pe scăunele mici, cu mesele pline de tuburi, perii și pietre colorate, în așteptarea pantofului întins, pe care să îl ia delicat între genunchi. Am învățat cum merg femeile pe stradă, cum își mică fesele, brațele. Le-am studiat linia piciorului, glezna puternică, spatele masiv și sânii plini. Știu cum stau bărbații în cafenele sau când fumează narghilea, picior peste picior. Aerul cald din dreptul cutiilor de tablă în care se menține jarul. Parfumul pulverizat pe stradă de o vânzătoare de parfumuri, ca un val de aer, care m-a narcotizat într-o amiză. Știu cum vinde la colț tunisianul bătrân, cu chéchia vișinie de lână,  fricassée umplut cu ton, ouă, harissa și zitouna. Sau cum frământă tunisianul tânăr, aluatul pentru chapati. Spune doar câteva cuvinte în franceză și le rotește în funcție de cerere. Cum prăjește ompleta direct pe plită, apoi taie plăcinta aceea ca un langoș, în două, și o unge cu sosuri iuți.

Astăzi am început să mă uit la chipul oamenilor. Parcă aș fi descoperit un nou continent. Chiar azi când doi bărbați s-au aruncat în aer, încercând să intre în perimetrul Ambasadei Statelor Unite. Au murit, împreună cu un polițist. Tunisienii sunt înțelepți în privința promovării turistice și culturale a țării lor. Nu știu cine au fost cei doi sinucigași, dar știu că oamenii pe care eu îi cunosc nu ar aproba un astfel de gest. Trec de la una la alta. Poate dacă oamenii s-ar privi în ochi, curioși de trăsăturile celuilalt, ar înceta să mai ucidă sau să moară. E un miraj pierdut, dacă el a existat vreodată.

Înainte de prînz m-a sunat ambasadorul României să mă întrebe ce fac. Mulțumesc, bine. Alhamdulillah, îmi vine să răspund de când știu o brumă de arabă. Pe unde vă plimbați? Acasă. Foarte bine, stați în casă, atunci. Ați auzit ce s-a întâmplat. Nu! Habar nu aveam! De dimineață am căutat un parfum exotic pe internet. Ceva care să conțină iasomie, ambră, vanilie, patchouli și piper.  Ambasadorul nu sună fără un motiv bine stabilit și nu mi-a dat nicio veste proastă de când mă aflu în Tunis. Răul nu a ajuns la urechile mele, chiar dacă a fost în preajmă. Este printre puținele persoane care nu aduc vești proaste. Și dacă se întâmplă ceva, o altă veste bună, de rezervă, o anulează pe prima. Probabil se numește diplomație. Când ești singurul profesor de română într-o capitală a unei țări străine, și arabe, pe deasupra, un sprijin de acest fel îți dă sentimentul de familie. Cineva de acasă te caută, se asigură că nu ai probleme. Mai ales când ești un cetățean deloc comod, curios să descopere în fiecare zi, în fiecare săptămână. Iar eu mă număr printre cei care experimentează. Cred că acesta este rolul ambasadelor din lumea întreabă. Să le asigure cetățenilor lor confortul gândului că nu sunt singuri. Devin de-a dreptul înduioșătoare, dar astăzi m-am simțit în siguranță.

Poate de aceea românii devin patetici, și, în recompensă, le place să asculte muzică pe versuri îndoielnice. Greu de înțeles pentru cei rămași acasă. Sunt o străină din Europa. Nimic mai mult. O femeie albă care face zilnic același traseu, de acasă la institut și înapoi. Care merge la piață și se amestecă printre femeile cu voal, hijab, niqab sau burka. O femeie care stârnește curiozitatea altei femei, care vrea să o atingă. Curiozitatea copiilor din piața de vechituri. Insistența vânzătorilor din Medina. O curiozitate care nu știi în ce se poate transforma. La fel de curios este și bărbatul tânăr care încetinește mașina și te invită să urci. Și gardienii înarmați ai unei instituții publice prin fața căreia traversezi zilnic. Și paznicul hotelului din apropiere. Și bărbații de la agenția de imobiliare. Proprietara m-a sfătuit să port sacoșă de plastic în loc de poșetă, și voal. Am încercat, nu merge. Mă confund cu altcineva. Cu femeia care se ascunde, care în ciuda voinței ei își acoperă părul și o parte a chipului. Uneori, chipul întreg. Cu cea pe care o compătimesc și căreia aș vrea să îi fac o bucurie. Eu sunt o femeie liberă și așa voi rămâne, greu de supus unor convenții. Dar îmi recunosc fragilitatea sexului feminin, vulnerabilitatea de străină ce nu înțelege încă limba arabă decât pe frânturi. Mi se pare amuzant, însă, că limba pe care o învăț eu nu este întotdeauna pricepută de cei care vorbesc araba tunisiană, dialectul local.

Regăsesc la românii din ambasadă și consulat (pe ceilalți îi cunosc prea puțin) un fel de profesionalism cald, fără infatuarea  clasică, obișnuită în multe instituții românești. O căldură a unui popor despre care scrie în cărți. Manualele școlare din clasele mici, când România era patria mea plină de steaguri tricolore. Mă bucur copilărește când văd steagul fluturând. Respir ușurată. Tot ce nu a reușit să trezească în mine partidul, se deșteaptă acum la mii de kilometri. Am un drapel în sala de curs, la care trag uneori cu coada ochiului. Parcă aș fi un fotbalist când i se cântă imnul de învingător. În drumul meu, dimineața, trec pe lângă o școală. Aud imnul Tunisiei. E bine, e rău? Cert este că rămân cu Apărătorii patriei în minte și îl fredonez toată ziua. O formă de fuziune culturală.

Imagine preluată de pe Pinterest

 

 

trupurile acelea sunt încă vii

 

 

 

 

86738659_3245033568857236_6216894178035499008_o

ai înțeles bine

ruptura ca voință de a merge înainte poate însemna salvarea unei vieți simultan

o singură viață întinsă pe mii de kilometri

 

nu știu cine ești tu cel de pe urmă cum nu știu cine se ascunde în mine când plec

 

fiecare în pielea lui de câte ori crește ritmul cardiac piele pe piele

 

am promis să ridicăm o c r u c e acolo unde viețile noastre au revenit pe pământ

nu am făcut-o și trupurile gravitează unul lângă celălalt

o formă de existență în care se mai poate respira doar artificial

eu nu sunt aici

 

 

spațiu deschis

86490883_3229566283737298_2784831875326148608_n

 

s-ar spune că avem trăsăturile unei ființe vegetale

în ziua aceea ne-am hrănit cu petale de roze în curtea bisericii

sângele ne era de prisos limbajul inconsistent despre iubire

o combinație confuză de lichide și piele

 

în patul de fier unde am tremurat din primele nopți

este destul loc pentru dragoste

dimineața mă strecor cu visul călduț încă

o ființă erotică ieșită în pijama printre corporatiști

 

lumina se deschide sub fiecare soare noi ne agățăm de cel mai luminos

 

după întuneric inima se face cât un pui de pasăre

poate că așa e de obicei și n-am știut niciodată dacă ar vrea să locuiască

în altă parte a trupului

adorm între organe vii care pulsează sângele tău

 

refuză agresiunea naivității

peste mări și țări e un păianjen păros

manifestul pauzelor dintre cuvinte al lacrimilor neprogramate

respirația noastră printre picioarele oamenilor

 

am petrecut în liniște ca pescarii întorși din larg

cea mai detestată noapte a bilanțurilor

 

câte zile ai fost în mâinile tale

câte zile ai trăit după propria-ți programare

 

dacă m-ai întreba acum ți-aș răspunde că verile mele au început

în nisipurile de la Sf. Gheorghe

 

cu poemul febril după o despărțire celebră

chestii banale cum e fumul de la țigară

trenul de douăzeci de ore

trupa de dansatori în jachete galbene din fața Catedralei Notre Dame

paznicul cu pistol dintr-o librărie jandarmii tineri din aeroporturi

 

oasele troznesc așezându-se cu milă unele între altele

 

fragil

84702190_1100914283579176_1554407342265597952_n

 

îmi rulez șira spinării într-un adăpost circular

trupul tău obosit înghesuie-l lângă trupul meu obosit

îmbracă-mă în febra ta să simt fragilitatea petalei

nu e nimic de rezolvat aici totul e atât de lumesc

atât de previzibil oamenii vor mereu să se vindece

nimic nu există doar ceea ce răvășește memoria

ce o face praf dincolo de cuvinte

frumusețea iese la iveală ca un iepure speriat

nu mai știm care este adevărata noastră lume

 

te așez în sticluțe pentru nopțile încleiate pe barele patului

 

brațele tale lungi să mă cuprindă în cămașa de forță

să nu mă zbat să nu strig

să-mi vorbești înainte de culcare despre păsări

iubirea poate fi inima în care se strânge așteptarea

 

(foto preluare Laura Cătălina Dragomir)

Tunis. Ziua a cincizeci și șasea

85052393_2879634112060531_4506528640447545344_n (1)

 

Aș putea scrie despre curiozitatea studenților, când vine vorba de România, care îmi face atât de bine acum, după lehamitea de  hommo oportunistus ce mi-a încurcat în ultima vreme grila de sentimente. Despre ruptură, ca necesitate existențială. Dar voi scrie despre Ditrăul din mine. Am avut în prima lună de Tunis  o formă de respingere a orice vine, bun sau rău, dinspre cultura străină în care am pășit într-o zi de marți. Am mintea deschisă, dar ceea ce credeam că pot accepta era dobândit prin experimentul lecturii, al poveștilor altora sau al cinematografiei. Spre deosebire de imigranți, eu sunt „specia superioară” venită, în sens invers, dinspre occident spre orient, nu caut de lucru într-o shaormerie, ci într-o universitate, într-un institut. Mă separă de această lume cultura mea europeană, faptul că știu să arunc resturile la pubelă și nu direct în stradă. În sens invers, eu am venit să judec, nu să fiu judecată. Însă este cert că nouă cultură mă va asimila, în timp, tocmai prin lipsa ei de respingere și de rezistență la observațiile mele. Asta fac marile culturi, te înghit fără să te trimită acasă. Salsa, o tânără studentă la limba arabă, care îmi corectează pronunția, mi-a mărturisit că mama ei a încurajat-o să mă ajute să învăț limba lor mai repede. Nu s-a temut că am venit să le fur obiceiurile sau locul de muncă. Nici că îi voi converti fiica la creștinism. Dimpotrivă, se va bucura dacă fiica ei va învăța la un moment dat limba română. Prejudecățile mele sunt demontate, pas cu pas, de evidențe. Limba este cea mai eficientă armă de apărare împotriva asimilării culturale. Înveți limba mea, să mă cunoști mai bine, învăț limba ta, să te cunosc mai bine. Când putem comunica vei înțelege care sunt regulile mele. Când voi putea comunica, mă voi apăra de ceea ce acum nu cunosc. Nu există frica de înlocuire.

Mă gândesc la Europa cu o formă de dragoste în care se amestecă furia și tandrețea. Duminică ne-am adunat la un loc o româncă, doi italieni, o franțuzoiacă, cinci spanioli și o belgiancă, să vizităm situl roman de la Dougga, întins pe șaptezeci de hectare, cu trecutul său libian, punic, numidian, roman-african și bizantin. Asta este soarta imperiilor, a țărilor, de a fi exportate prin amintiri de oamenii pe care îi cultivă. A cultiva în sens cultural. Poate și agricol. Pământul îngrășat de culturile apuse. Deodată nu am mai simțit casa departe pentru că la câteva fraze auzeai cuvinte familiare, nume de capitale europene, de regiuni, cunoscute deja. Roberta slobozea des acel mia madre pe care îl preluaserăm cu toții, râzând, fără nicio greutate. Europa, era printre noi, printre picioarele noastre. Ne simțeam bine în cultura latină, toți cunoșteam zeitățile și performanțele inovatoare ale romanilor. Localnicilor, care rătăcesc printre ruinele imperiilor, nu le este teamă că le vom schimba regulile, nu ascultă limbile cu dispreț, caută să ne înțeleagă. În primele săptămâni, la cursul de arabă, eram o româncă, o franțuzoică, doi italieni și doi spanioli. Au mai venit un indonezian din Jakarta, o japoneză din Tokyo și o poloneză dintr-un orășel pe care nu-l mai rețin. Mâinile colorate se ating fără să se rănească. Nu culoarea pielii este cauza, ci construcția individului, educația pe care i-au dat-o mama, tatăl și pământul fiecăruia. Acum înțeleg că ceea ce am respins aici nu au fost culoarea sau îmbrăcămintea, ci dulcea nepăsare față de spațiul în care se trăiește și, poate, raportarea diferită la timp. Lipsa de grabă și întârzierea unor proiecte.

Franțuzoica, mai tolerantă decât mine, îmi răspunde că acest popor are alte priorități decât ale mele. Mă adaptez. Așa cum mă învață Europa.

Tunis. Ziua a cincizeci și treia

f80b58417a6b5e11b93489c148a6144e

 

Aud des pe stradă cuvântul Bismillah. Îmi amintește de Bohemian Rapsody și de zoroastrianul Freddie Mercury. Încep să ignor dezordinea și clădirile dărăpănate. Nu le mai văd. În prima lună m-au apăsat peste piept, mi-au luat aerul, m-au făcut să suspin zilnic, să nu-mi ajungă soarele, să caut o mască, o pungă, orice. În drumul spre institut se face curățenie dimineața doar în fața pizzeriei, lipită de creperie, și în fața unei mari bănci franceze. Freddie m-a salvat. Deschid laptopul și e la dispoziția mea. Ascult cât de tare pot ca să le dau de știre vecinilor de la doi că la unu apartamentul e locuit.  Încep să mă gândesc cu recunoștință la Tesla, Franklin, Volta, Galvani și Zuckerberg, adică lumină, energie electrică, watssapp, facebook, messenger etcetera, pe toate le enumăr în cap seara, noaptea, dimineața, la prânz. Un fel de rugăciune. Mănânc în oraș alături de colegii mei de la cursul de arabă fără să-mi pese de intoxicații și altele, beau ceai de mentă supraîndulcit. Băiatul negru care îmi face shaorma glumește cu mine. Îl rog să-mi pună mai multă brânză și legume în loc de carne, iar el îmi pune o linguriță din toate, se face că o împachetează fără să mă privească. Așteaptă să spun ceva. Îi fac cu ochiul și mai pune o lingură de brânză. Aproape totul s-a schimbat în modul meu de viață și schimbarea e continuă.

La curs, o studentă m-a întrebat ce religie am și dacă știu că Iisus nu este fiul lui Dumnezeu. În noua mea țară mă gândesc la Iisus protector. Îl știu de când eram mică, mi l-a prezentat mama înainte de a ști să scriu și să citesc. Era cumsecade. Trimitea îngerii să mă apere, când era ocupat cu oamenii mari. Iisus a rămas tânăr, cum rămân toți cei care mor și nu apucă să îmbătrânească. La fel și mama, a plecat repede, când încă presa flori de câmp să-și însemneze versetele. Cartea a rămas la mine să o transform în ierbar. Dumnezeu mereu a avut o barbă mare cât tot cerul. Sever. Care nu se încurcă în nimicuri. Ca un părinte ocupat cu bunăstarea odraslelor, pedepsitor, de multe ori pe nedrept, cum fac părinții marcați de educație și obosiți să mai aibă răbdare. Iisus face parte din familie. L-am moștenit. Mi-a fost complice la plânsul pe ascuns. M-am certat cu el când nu i-a păsat că nu am bani. M-am ascuns să nu mă vadă când am furat. I-am povestit în fața oglinzii, când am fost nefericită. Mi-a fost rușine de el când am făcut dragoste prima dată, și am stins lumina. I-am aruncat o privire peste umăr când am avut prima aventură. Acum îl iau cu mine oriunde, e amuleta mea cu degetul mic al mamei, cu o unghie din tata. Este cursul meu de gândire pozitivă, toate energiile complementare la un loc, maestrul yoga, psihoterapeutul. E ceea ce nu mai am. Părinții, bunicii, tot arborele genealogic, până la Adam și Eva. E pasărea găsită și îngropată, mâna caldă pe creștetul meu, vocea scăzută, mersul domol, sunetul înalt. În Coran Iisus nu a fost urcat pe cruce. Aș fi vrut să fie așa. Să nu existe suferință, să nu existe prigoană. Să nu mai fie Paști.  Dacă Iisus ar fi interzis aici, ar trebui să-l ascund. Să-l dosesc și să-l scot doar pe întuneric.

I-am răspuns fetei că toți suntem fii lui Dumnezeu (Allah). Eu nu am întrebat-o despre religie, ci dacă știe ceva despre România. Nu știe, dar e curioasă cum sunt oamenii. Buni. Primitori. Mă surprind cât de romanțat vorbesc uneori despre România. Când le-am ținut un curs studenților despre ce semnifică Unirea Mică și Unirea Mare, am avut senzația că mă integrez în hartă. Am rostit pentru prima dată cuvântul Valachia ca o  Sheherezadă. Aici e locul unde istoria se spune ca o poveste, cea mai frumoasă, a familiei tale. Când privesc harta și le arăt orașele importante, mă gândesc, de fapt, la întâmplările mele în acele orașe sau la oamenii pe care îi cunosc. Scriitorii pe care îi citesc, îi admir, mulți dintre ei prieteni sau amici. La București e Gaudeamus, un fel de ceas al întâlnirilor dintre îndrăgostiți. Iubim toți cărțile și ne iubim între noi, chiar și atunci când ne certăm. Un scriitor nu se va certa cu un inginer de calculatoare, ci tot cu unul  ca el. Stăm cu ceasurile între cărți fără să observăm cum trece timpul. Ne sorbim din ochi pe la standurile editurilor, încercând, câteodată, să ne dăm seama de unde ne știm. E o magie de două ori pe an. Ne întoarcem cu plasele pline de cărți, cu numere de telefon noi, adrese de email, ne căutăm pe Facebook. Cu entuziasm, planuri, idei.

Cele mai importante nume de poeți tunisieni le am de la Răzvan Țupa, din cafeneaua care ne-a primit peste program, la turnurile gemene din București. Împreună cu Ioana Miron am băut ceai fierbinte, înghețați de frig, și am mâncat mere, din partea casei. Scriitorii sunt o specie exotică încă pentru patronii care tânjesc după cafenele culturale, dar primesc pe oricine și se adaptează la cerințele pieții. Trăiesc într-un fel de echilibru pentru că există Mircea Cărtărescu, ale cărei cărți salvatoare le-aș include la terapii complementare. Că Solenoid-ul l-am primit de la Șerban Axinte, la fel și audiobook-ul Levantul, sub brad, la Iași, într-o iarnă grea de zăpadă. Că l-am ascultat de Crăciun. Că la Iași îi sunt recunoscătoare lui Doris Mironescu pentru atașamentul lui literar față de M. Blecher. Prin felul cum atinge lucrurile, respiră, pășește cu grijă să nu-și încurce semenii, mi-l imaginez pe Maniu tânăr. Adică așa cum a rămas mereu, ca Iisus. Că la Iași trăiește Bogdan Crețu. Un mixt între critic, poet și romancier. Un spirit liber, enciclopedic. Îmi plac cuvintele, mi-am dat seama de asta încă din adolescență. Nu m-am îndrăgostit niciodată de cineva care nu știa să scrie sau să vorbească. Nu țin mult la vorbe, dar la cuvântul scris, da. Bărbați și femei, deopotrivă, mă atrag dacă scriu sau dacă tac. O tăcere tainică, frământată, febrilă. Sau una ca o mare liniștită, în care intri să scapi de gălăgia lumii de afară. Simt echilibru pentru că am îmbrățișat-o pe Mariana Codruț, poeta aproape translucidă, dar sigură, precisă și intransigentă. Că am trăit preț de câteva ore alături de poete, de Alina Purcaru și Paula Erizanu, fetele, școlărițele premiante, pentru că așa arată, care au pus la cale o antologie excelentă de poezie scrisă doar de femei. Că există un Radu Vancu, poetul cel mai uman, pe care l-am cunoscut prima dată la festivalul meu de literatură de la Arad. Prezența lui îmi întărește credința că poezia va sparge până la urmă timpanul surzilor, va străfulgera cerul de jos în sus și-l va clinti pe Dumnezeu. Încet, îmi reconstruiesc o nouă Românie pe dinăuntru și o agăț de noul perete. Țara va fi mereu un întreg imprecis, aproximativ. Vor exista oameni risipiți prin alte ținuturi mai la răsărit sau mai la apus, mai la miazănoapte sau mai la miazăzi.

Tunis. Ziua a treizeci și noua

12996774

Am povestit în ziua a treizeci și cincea întâmplarea care mi-a schimbat privirea și mersul. Da, merg altfel decât acum două luni. Nu mă mai legăn și nu mă mai hrănesc din privirile trecătorilor, încetinind pasul, ca un model pe podium. Aici nu e loc de admirație. Strada nu e ca să te admiri reciproc, ci ca să grăbești pasul. Să nu te calce vreo mașină, scuter, biciclist sau, pur si simplu, un muncitor care împinge un cărucior improvizat plin cu legume, butelii de plastic sau cartoane. Strada e pericol dacă nu deschizi ochii. Nu ca să admiri arhitectura, nici ficușii, de-a dreptul monstruoși, ci ca să vezi cine e în jurul tău. Și unde se uită. Se creează o luptă a privirilor între tine și ceilalți. Dacă privești dezorientată sau distrată, ești cea mai vulnerabilă victimă. Dacă înveți să înfrunți privirile, ai șanse să scapi. Geanta devine un ideal de câteva clipe pentru orice voleur. Cel mai bine este să nu-ți etalezi nimic srălucitor, nimic extravagant. Maria, proprietara, italiancă, a venit într-o zi și mi-a făcut o demonstrație despre cum se merge pe stradă ca să fii în siguranță, în caz că ai nevoie de lucruri la tine. Iei o sacoșă de hârtie, dacă vrei să fii elegantă, și una de plastic, când ești îmbrăcată de toate zilele. Un fel de ținută casual. Prefer să-mi umplu buzunarele.

Totul se scrie în capul meu, apoi se șterge, iar se scrie și tot așa. Au trecut zile și nopți de când nu am mai notat ce mi se întâmplă. Cursul de limbă arabă mă copleșește. Încerc să prind cuvinte învățate din replici auzite pe stradă. Mă concentrez să pricep cum gândesc profesorii mei. Am redevenit studentă și e bine. Mă amestec cu Roberta, Carlos, Ismail, Beréngère, Hilal, Fauez și Lorenzo. Fiecare are motivele sale pentru care se află în sala asta neîncălzită, cu ușa fără clanță, care nu stă închisă decât dacă o fixezi cu șervețele. Dar Beréngère, franțuzoaică din Saint-Étienne, a găsit o soluție mai elegantă și a fixat-o, împăturind sacoșa de pânză. Noapte de noapte visez cuvintele în arabă, rostite de Salua sau Hosni. Ea le rostește ca o profesoară, rar, accentuând pe fiecare silabă, „marhaaban”, „kiteb”, „muhfazat”, „duftir”, „hatif”, „shukraan”, „jayid”, el, frământat, alert, arab pur-sânge, din gât, din fundul pieptului, din cap și mai știu eu de pe unde, pentru că la una din litere mi-a venit să tușesc.

Din când în când mă extrag, mă așez în afara mea și încerc să înțeleg ce urmează. De ce limba arabă la care nu m-am gândit mai mult decât cu lectura celor O mie și una de nopți, a Lămpii lui Aladin sau a  poveștii despre Cele trei rodii aurite, când credeam că rodiile sunt niște fructe ciudate, cu ochi. Lumea arabă nu a fost printre preocupările mele mai mult decât știrile despre nisipurile sahariene, Star Wars, Pacientul englez, cămilele burdușite cu apă, șeici și războaie, puțină literatură, religie, prin Eliade, și istorie. Am citit mai mult în luna în care am dat concursul, care îmi schimbă viața în fiecare zi, decât am făcut-o în toți anii vieții mele. Și o fac de când am pășit pe aeroportul Carthage. Atunci am învățat că mirosul pielii oamenilor diferă, sunetele care zboară în aer, vocile, râsetele, privirile te pot deruta. Zilnic e o desfășurare de imagini și sunete pe care mă străduiesc să le înțeleg. Mereu am fost îndrăgostită de limbile latine. Limba arabă are o altfel de muzicalitate, pe care o simt doar din vocea muezinului, nu și pe stradă.

Ca să îmi familiarizez urechea, am ascultat un recital de poezie arabă în Medina. N-am înțeles niciun cuvânt, dar am simțit vibrația paraverbală. Aș fi putut desena curbele fiecărui poem. Mi s-au activat noi simțuri, ca ale nevăzătorilor. Totul s-a mutat în altă parte a creierului. Zgomotul pisicilor încăierate pe stradă, al meșterilor care bat cu ciocănele în tăvile de metal, creând sunete noi pentru fiecare motiv apărut în lanțul ornamental sau strigătul vânzătorior de parfumuri, a intrat în același sertar poetic, sensibil. Poezia din fața mea a devenit un text construit din cămașa verde-crud a poetei, parfumul ei amestecat cu mirosul pielii și toate aceste metasunete. Suferința este un sentiment accentuat prin ton și mimică, mai mult decât în alte limbi. Este o tânguire ce nu lasă publicul fără lacrimi scurte de empatie sau admirație. Observația mi s-a întărit și cu cel de-al doilea recital la care am participat. Săptămâna trecută am fost din nou în Medina, la un festival de literatură scrisă de femei, toate din Irak. Organizat de o asociație germană și una tunsiană. Pe teren neutru pentru poete. Femeile suferă și strigă. Limba arabă este pentru strigăt, pentru a exprima durerea. M-am gândit, în timp ce mă chinuiam să pricep ceva în căști, cum au recitat Mariana Codruț sau Anastasia Gavrilovici, la Gaudeamusul de anul trecut.  Aproape în șoaptă, cu vocile lor ferme, dar calme. S-a plâns, apoi s-a făcut selfie sau filmulețe cu urechi de iepurași. Eu nu pot trece ușor de la zâmbet la stări extreme. E o trăsătură a femeilor învățate că nu e vreme de trăit nici fericirea, nici suferința, ca stări individuale, îndelungate. Totul trebuie condensat, mixat și aruncat, ca o formă de apărare a inocenților. Am plecat acasă marcată de suferința și ororile războiului. Tunisul este un loc primitor, cu o Medina colorată și poliglotă, unde uiți pentru ce ai venit. Mulți din tinerii pe care i-am cunoscut învață limbi străine, câte trei, cel puțin. Vânzătorii din orașul vechi știu araba (tunisiană, e cea mai vorbită), franceza, dar mulți vorbesc bine engleza, italiana, rusa și poloneza. Știu să salute, să întrebe ce faci și să mulțumească și în limba română.

Nu-mi mai simt mirosul de fum din păr, nici mirosul pielii oamenilor de pe stradă. Încet-încet devin una de-a lor, căreia i se impregnează în piele aroma de santal și tămâie, ambră și mosk. Mi s-a terminat parfumul Opium de la Yves Saint Laurent, adus de acasă, și folosesc o esență numită Carthage. E amestec între pământ galben și flori de iasomie. Purific apartamentul unde stau, cum am văzut că se întâmplă mereu aici, cu boabe de tămâie și scoarță de santal. Mă duce cu gândul la fumul alb ce străbate prin razele de lumină în biserică. Mi-a plăcut întotdeauna mirosul de tâmâie, de busuioc și de smirnă. Dar smirna aceea naturală, care nu miroase ca un pafum bulgăresc de trandafiri. Prima dată când am purificat, am pus o pastilă întreagă de carbon și m-am trezit că mirosul străbate până în casa scărilor, la lift. Am râs, cum râd oamenii singuri. Mă gândesc mereu la gesturile făcute în intimitate. Când  ai nevoie de raportare la o a doua persoană și atunci te comporți ca și cum ai juca un rol dublu. Râzi singur, dar, de fapt, te dedublezi, te privești. Așa nu te simți un însingurat. Contează cât de bine știi să joci rolul, cât de bine te autoimpresionezi. Nu e o joacă, e responsabilitatea propriei existențe. Ești în mâinile tale mai mult decât oricând. Te ții în încordare, ca la un film bun.

Tunis. Ziua a treizeci și cincea

83774830_1786691778128923_3338971613872783360_n

Foarte aproape de strada unde locuiesc se întinde un parc de peste o sută de hectare, cu palmieri bătrâni sau încă pitici, cu plante de aloe vera groase uriașe, ficuși monstruoși, eucalipți, măslini, corcoduși galbeni, trifoi delicat, pini, cactuși, specii de cale și multe altele pe care nu le recunosc. A fost contruit în 1892 de arhitectul peisagist Joseph Laforcade, grădinarul-șef al Parisului. În 1910 a fost deschis un cazinou în stil neo-mauresc la intrarea în parc. Aici au cântat Edith Piaf sau Dalida. Atracții peste atracții, dacă urmezi via google și, mai apoi, dacă mergi spre una din intrări, vezi cu ochiul liber ce întindere în trepte ți se desfășoară înainte. Nu am putut povesti până acum ce mi s-a întâmplat în ziua a șasea, am amintit vag despre asta în ziua a noua. A fost momentul care mi-a declanșat frica ce m-a însoțit de sărbători. Am tresărit la orice mișcare a vecinilor și nu am ieșit în stradă decât să-mi cumpăr mâncare. Drum scurt până la Carrefour.

În ziua a șasea de Tunis mi-am făcut un program de duminică, pentru care m-ar putea invidia orice vânător de aventuri, de viață boemă și tihnită, orice nebun de libertate, de oboseală existențială, orice iubitor de cărți și filme, de mandarine și lămâi, migdale și fistic, conservă de ton gras și suculent. Mic dejun abundent cu fructe exotice, ceai aromat din frunze uscate de mentă, documentar despre Africa, pe canalul arte, lectură din Istoria romanțată a unui safari, prânz cu salată de ouă fierte și fenicol, curmale și halva. Până la ora trei. Apoi, plimbare în parc, poze, postări pe Facebook și Instagram, comunicare în timp real cu prietenii pe Messenger și Watssapp. Îmbrăcată lejer, cu basca ce acopereaDupă  o parte din păr, palton negru, jeanși, pantofi negri, poșetă mică, pe sub palton, în care încap niște bani, cheile și pașaportul, în caz că… În această perioadă merge să porți palton peste o bluză de lână, nu prea groasă. Când apune soarele începe să se răcească. Traseul ales m-a făcut să-mi deschei paltonul și să-l las să fluture, suficient cât să mi se vadă curelușa subțire a poșetei. Am făcut poze la toți palmierii întâlniți în cale, mi-am uns mâinile cu ulei de aloe vera, am călcat pe iarba foarte crudă, ca într-o continuă primăvară, și m-am ferit de grupurile zgomotoase răspândite prin tufișuri. După toată încântarea, am început să cobor bucuroasă. Acum mă gândesc la promotorii gândirii pozitive. Să te bucuri de viață, să vezi totul roz și auriu. Atunci nu ți se poate întâmpla nimic rău. Eu chiar coboram împlinită. Făcusem și cei zece mii de pași. Îmi voi aduce prietenii aici. Ana va face o operă de artă din ficusul de sute de ani.  Vom face o expoziție apoi. Voi căuta un spațiu. Voi pregăti totul… Pe lângă mine au trecut trei tineri, care au încetinit pasul. Unul și-a legat șiretul. Altul s-a scărpinat sub șapcă. Gesturile lor mi-au atras atenția și am schimbat traseul de coborâre. Am luat-o la vale, foarte aproape de râsetele copiilor de la poarta de intrare, ascunsă vederii de o curbă. În spatele meu a apărut în fugă băiatul care își legase șiretul. S-a așezat în fața mea și m-a privit. Ținea un cuțit lângă piept, mai mult ca să mi-l arate, nu să-l folosească. L-am întrebat în franceză dacă vrea bani. Nu cred că a înțeles, și în clipa următoare mi-a smuls poșeta și a luat-o la fugă. Mi-am amintit de pașaport. Am strigat. S-a oprit și mi l-a aruncat. Uitasem de chei. Am luat-o la fugă și am oprit un taxi. Plângeam. Nu-i puteam spune ce am pățit. Mi-a arătat la douăzeci de metri o mașină a jandarmeriei. Am încercat să mă liniștesc și le-am povestit ce mi s-a întâmplat. Doar șoferul înțelegea franceza. Au început să vorbească prin stație și am pornit în căutarea hoțului. M-au plimbat prin cartierele din apropiere, pe drumurile parcului, mi-au arătat mai mulți tineri, doar îl voi recunoaște pe făptaș. Nu era nicăieri. S-au adunat vreo zece mașini de poliție. Între timp s-a întunecat. Descinderea lor în întuneric, la farurile mașinilor, semăna cu o scenă de film. Eu și ei. Eu, europeancă, mică, slabă, speriată, și ei, bărbați puternici, cu priviri aprige, vorbind permanent într-o limbă necunoscută mie. S-au prezentat, aveau grade, bănuiesc, încercau să-mi arate grija pentru un cetățean străin, care a venit să lucreze în orașul lor. Am urmărit pe telefon câteva sute de chipuri, printre care putea fi și hoțul meu. Nu mai îmi dădeam seam, dar mi se făcea frică de câți potențiali tineri hoți pot exista în zona aceasta. Și toți aveau cont de Facebook. Spun „al meu” pentru că îmi aparținea din momentul furtului. Ne-am privit ochi în ochi, dar eu nu eram pregătită să-l înfrunt. Nu a mers cu privirea caldă a „ce vrei băiatule?” A ieșit învingător. Și-a însușit lucrurile mele. Gestul său va fi trauma mea.

Polițistul care știa franceză m-a întrebat cum era îmbrăcat hoțul. I l-am descris, mi l-am amintit perfect, era îmbrăcat îngrijit, purta o bluză verde-închis, decupată în gât, pantaloni negri și ghete sport, negreu și roz, pe piciorul gol. Avea chipul rotund, cu barbă mică, păr natural, fără tunsoare modernă, nu prea lung. Ochii îi erau rotunzi și verzi. Celălalt, care s-a scărpinat sub șapcă, purta o geacă stridentă, cu motive Channel, negru cu galben. L-am remarcat de departe. Am repetat această descriere de nenumărate ori, pentru că între timp au mai apărut niște vorbitori de franceză stricată. S-a întunecat bine, a trecut de ora nouă, iar eu mă mutam dintr-o mașină a poliției în alta și făceam ture. Tânărul, de vreo optsprezece ani era, probabil, bine mersi la club sau intrase deja în pat până mâine când pleca iar la vânătoare de poșete prin parc.

Am ajuns la o secție care semăna cu cele din filmele lui Sergiu Nicolaescu. Mizeră, austeră, un birou, un scaun. Totuși avea televizor la care rula o emisiune publicitară, cu produse prezentate de o fată blondă. Apărea îmbrăcată în zugrav, în asistentă, în inginer proiectant și altele. Era genul de femeie planturoasă, cu fundul mare. Am stat la secție vreo două ore și jumătate. A apărut un civil uscățiv. A intrat fără să salute sau să se prezinte, dând semne că e deranjat de situație. S-a așezat la birou, în fața calculatorului din care atârnau toate firele posibile, apoi și-a aprins o țigară, vizibil preocupat să-și facă treaba. Am zâmbit. La noi nu se fumează în spațiile închise, dar aici era nevoie. Mult consum nervos, caz greu. A început să scrie procesul verbal. Între timp, în birou s-au perindat cel puțin zece persoane, care m-au privit și au ieșit. Aveam sentimentul că mi-am furat singură poșeta și că toată povestea trece în absurd. Nimeni nu-mi explica nimic, mă lăsau să intuiesc cam ce ar trebui să se întâmple. Procesul verbal era o treabă minuțioasă. A venit în ajutor Amin, un polițist tânăr, care precis are o mamă din Asia, și m-a pus să repet, în franceză, ce mi s-a întâmplat. În timp ce povesteam, mâzgălea ceva pe o foaie, un fel de schiță sau, pur și simplu, de plictiseală. Mi-a cerut numărul de telefon. I l-am scris pe aceeași foaie plină de linii și litere arabe. După vreo oră, procesul verbal a fost gata, scos la imprimantă, cu o dungă neagră, din cauza tonner ului pe final. Amin m-a întrebat unde dorm. I-am răspuns că la o prietenă. A spus că procedura este să mă conducă acasă cu mașina poliției. Doar că eu, neavând chei, nu aveam ce căuta acasă. Noroc cu Maria, îngerul meu păzitor din Târgu-Mureș, și m-a găzduit peste noapte. Am ales să dorm cu Sofia, fetița ei de cinci ani, ca să nu-mi fie frică. I-am cântat să adoarmă, am ascuns lampa sub plapumă să vedem stelele de pe cerul de deasupra patului. Sofia a adormit, eu am așteptat să se facă dimineață. Am revenit în parc, sperând că hoțul a aruncat poșeta cu cheile în apropierea locului unde a smuls-o. Dar nu a fost așa. Amin m-a sunat să mă întrebe dacă am dormit bine, dacă sunt în regulă. I-am spus că mi-e frică. După masă a revenit să-mi spună că a verificat strada unde locuiesc și pot sta liniștită, e o locuință sigură. În Ajunul Crăciunului am mers din nou la poliție. Într-o celulă așteptau doi tineri cu mâinile prinse în cătușe, la spate. Hoțul meu avea cam aceeași înălțime cu mine. Pentru că ne-am privit în ochi la același nivel. Băieții de acum erau mai înalți. Am dezamăgit entuziasmul domnului polițist, care spera să scape de acest caz. Am revenit de două ori la secția de poliție pentru recunoaștere, în seara  de Ajun. Hoțul a rămas doar descriere și o întâmplare. Amin mă mai sună din când în când să mă întrebe dacă sunt bine.

Tunis. Ziua a douăzeci și noua

81744833_3131722933521634_937118819824959488_n

De două săptămâni nu am mai vorbit limba română. Și dacă mi-aș învăța studenții limba mea doar din egoismul de a avea cu cine vorbi, tot ar fi destul. Nu am știut cât este de bine să ai o țară, pe care să o iei cu tine oriunde. Când ești în ea, nu o simți. Te agresează oamenii și faci greșeala să crezi că e același lucru. După ce pleci, țara începe să se reconstruiască pe alte criterii. Îți amintești locurile pe unde ți-a fost bine. Știi exact cum mirosea fânul din grădină, gazonul proaspăt tuns din parc, bitumul turnat astă-vară, seara de după ploaie, nisipul plin de scoici și melcișori, cu urme de vaci lenevite, praful răscolit de mașini pe drumuri de țară, pescarul care aducea peștele la șase dimineața, teii înfloriți din centru, înverzirea de primăvară. Ce gust aveau sărbătorile. Îți amintești până și păsărelele care veneau la geam să mai ciugulească firimituri. Femeia din piață care vindea fructe și nu lipsea niciodată ca și cum acolo ar fi fost casa ei. Tot. Zilnic. Compari. Respiri adânc. Taci.

Niște păsări vin dimineața și cântă pe terasă. Am ieșit de câteva ori să le văd, dar dispar. Sunetele sunt atât de clare și de apropiate, ele însă par fantomatice. Mă miră pentru că nu e niciun copac în preajmă. Doar clădiri, multe ziduri, apartamente nelocuite cu geamuri deschise sau sparte. Probabil de vânt. Noaptea, vremea se schimbă brusc. Începe să plouă sau să urle vântul puternic. Se sparge de clădiri și e ca o fiară demonică. Scoate sunete ciudate. Prima dată am crezut că e un avion care zboară foarte jos. Apoi, mi s-a părut că e o cursă de mașini. Într-o noapte m-am trezit speriată că a început un război. Trântește, dă năvală, șuieră prin spațiile goale, nu-i scapă nimic, intră în fiecare cotlon și fiecare are alt strigăt de apărare. Oamenii trag obloanele, se adăpostesc dincolo de ele și așteaptă să vină dimineața, când a trecut năpasta. E calm, ca după furtună, trotuarele sunt spălate de ploaie, dar lucrurile împrăștiate peste tot. Te împiedici în pungi, cartoane și, de multe ori, în cerșetori. Zic ceva în arabă. Îmi place să-mi imaginez că nici ei nu sunt din timpul nostru, ci au rămas de mii de ani să ne ceară un bănuț ca să poată trece Styxul. Unii te îmbie cu pachete de șervețele. Le aranjează cu grijă de zeci de ori ca și când asta ar conta pentru trecătorii mult prea grăbiți. O fetiță de vreo patru ani, așezată pe marginea drumului cu picioarele desfăcute ca o păpușă, cerșește și ea. Toată averea ei sunt vreo zece pachete de șervețele, pe care le clădește cu mânuțele mici și cu toată concentrarea unui copil. E absorbită să nu depășească spațiul bucății de pânză dintre unghiul deschis al picioarelor. Nimeni nu se oprește, dar ea continua să le aranjeze după propriul ritual ce se naște puțin câte puțin.

 

 

Tunis. Ziua a douăzeci și patra

82123433_3152534274773833_2079714003281510400_o

 

La începutul lui ianuarie, în Tunis se întunecă devreme. Trebuie să te miști repede până la ora cinci. M-am întors din Medina și am adormit târziu, învelită în pătură. Mi-a fost frig. Mi-am potrivit picioarele cu grijă să nu rămână nimic pe dinafară și am citit întinsă pe canapea. Am visat frânturi de întâmplări, tăiate simetric. Visele de felul acesta au început într-o noapte, după o zi în care mama le-a dăruit unor copii veniți în vizită dulciurile mele.  Ciuda s-a împlântat și nu o mai scot oricât de bine aș înțelege acum. Nu cred că i-am zis nimic maică-mii, dar de atunci au început visele tăioase, ca picioarele unor insecte gigantice. Sunt atât de reale încât, uneori, nici nu e cazul să adorm, că ele revin imediat. Nu taie carnea, dar blochează spațiul vital. Amenințătoare, negre, păroase, din care ies cuțite. Nimic nu se termină în vis. Treci de la una la alta, așa cum, probabil, facem și în viață, fără să ne dăm seama. Visele nu-și întrerup cursul chiar dacă tu ai vrea să te așezi într-o ramă nouă, să termini cu amintirile. Pleci departe și ele te găsesc. Revin ca valul care aduce mâlul. Așa e și visul acesta.

Dimineață m-am trezit după ora nouă cu râsetele tinerilor de la agenția de publicitate. Sunt vreo douăzeci, fete și băieți. Aleargă pe scări cu liftul, râd, fumează, își aduc cafeaua din colț și o beau în fața clădirii. După ei rămân în birou saci de sticle, pungi cu baghete mâncate pe jumătate, caserole goale sau aproape pline.  Storul cu manivelă de la geam a rămas blocat, așa că stau pe întuneric. Nu aprind lumina. Merg la baie. Mă spăl pe față. Privirea aceea de dimineață când te uiți în oglindă și vrei să vezi dacă ești întreagă. Mi se face milă de mine și merg la bucătărie. Nu-mi convine nimic. Mă întorc în baie și fac un duș. Mă spăl cu săpunul adus de acasă, cadou de la Silvia, de la savoneria artizanală de pe Coasta de Azur. Gândul la Europa mă înduioșează. Amintirea ei. Parcă mi-ar fi luat-o cineva.

Ieri am îmbrățișat o englezoaică în Muzeul Bardo. La etajul al doilea a apărut din senin o pisică foarte frumoasă, cu pete galbene și maro. În orașul acesta pisicile sunt agreate, nu tratate cu respect, dar hrănite. Depășesc numărul cerșetorilor. M-am aplecat să o mângâi. Mi-a sărit în brațe și a început să se lipească de mine cu cele mai tandre gesturi închipuite. M-a mușcat ușor de braț, a intrat pe sub șalul meu, s-a alungit până la bărbie. Imediat m-am gândit că e spiritul cuiva de aici, întrupat în pisică, și vrea afecțiune. Poate în alte timpuri era o cerșetoare pe drumurile Cartaginei. Avea tălpile galbene și pielea pictată cu hena. Poate era una din soțiile neiubite ale sultanului, cea mai sfioasă. Poate fusese alungată de un bărbat gelos. Am purtat-o în brațe prin fața soțiilor de împărați romani, a îngerilor grotești și a alergătorilor de maraton. Am oglindit-o în vitrinele cu podoabe de preț, grele de pietre verzi și rubinii. Am închinat-o pescarilor din mozaicurile imense. Am trecut dintr-o sală în alta cu ea  ca și cum aș fi adus o ofrandă zeilor. M-a privit tot timpul, apoi a sărit în spatele unui zid și s-a făcut nevăzută. Cu coada ochiului am zărit o femeie albă, preocupată să facă poze. Poate ne-a pozat și pe noi. Au trecut minute bune în care singura mea grijă a fost pisica, fără să-mi dau seama când mi-am pierdut banii din buzunar. Am observat abia în taxi. Șoferul a întors, am revenit la muzeu și am căutat-o. Era în fața unor vitrine, admirând podoabele șiite. A fost suficient să mă apropii de ea și mi-a întins, vizibil bucuroasă, fișicul, exact așa cum fusese în buzunarul meu. Era englezoaică. Angajatul și-a anunțat prin stație că o englezoaică i-a înapoiat româncei banii pierduți. Un eveniment rar în partea aceasta de lume. Atunci am îmbrățișat-o împreună cu toată cultura sănătoasă a Europei.

 

Tunis. Ziua a douăzeci și una

descărcare

 

În Tunis lumea e dinamică. Stau să privesc și îmi zic că e literatură. Viața e literatură sau literatura e viață, habar nu am. Au încercat alții să o lămurească. Vine și rândul meu să fac teorie literară și filozofie de alcov în noaptea de Revelion.

Științific, știu de ce și-au dorit oamenii să măsoare timpul, aplicat la modul meu de existență, nu. Sunt dintre aceia care pot rămâne ore întregi în fața unei mirări fără să se uite la ceas. Toate întâmplările ar trebui să aibă un preludiu și un postludiu. Să ne pregătim pentru mersul la piață, de exemplu. Să fim cu mintea acolo. Să ne întoarcem imaginând ce gătim cu minunățiile din coș. Iată primele cuvinte care îmi vin în minte când mă gândesc la piața de aici: abundent, proaspăt, sănătos și gras. Curmalele sunt pline și grase, portocalele, proaspete, cu multe, multe frunze verzi, lămâile, crude, salata, sănătoasă și stufoasă, ceapa, uriașă, cartofii, inegali, plini de pământul galben al Africii, ca mâinile vânzătorilor cu fețele arse de soare. Păstăi verzi ce stau să pleznească. Boabe colorate ca mărgelele. Șiraguri grele de  ardei iuți și roșii, atârnate de-a lungul pereților. Gombos crud, gnaouia, în dialect tunisian, mult prea scump pentru bugetul zilnic. Cultivat până nu demult în Marsa,  producția s-a restrâns pentru că locul agriculturii a fost luat de cartiere noi, de lux, citesc pe google. Morcovi supli, movulii, fenicul obraznic de alb, alături de dovleacul, obraznic de galben. Semințe la care nu le cunosc numele și rostul în bucătărie. Sunt de nici trei săptămâni în Tunis și caut să înțeleg ce mi se întâmplă, nu am ajuns încă la nivelul excursiilor pregătite, a drumețiilor lungi. Mai lungi de cei cincisprezece mii de pași pe care i-am atins de patru ori până acum. Nu îndrăznesc să întreb vânzătorii grăbiți, majoritatea vorbitori de arabă, ce scrie pe bilețelele din fiecare coș. Nu văd pe nimeni făcând poze, lumea a venit să târguiască, e grăbită și gălăgioasă. Locuiesc în centrul orașului vechi, unde clădirile au fost cândva arătoase. Acum sunt ca un bărbat neîngrijit. Dacă l-ai duce la frizer, l-ai îmbrăca bine, ar deveni atrăgător.

Am capul plin de artificii chiar dacă nu e picior de steluță afară, însă e ajunul Anului Nou. Orașul e acoperit de un cer fără nori. Un fel de pâclă albăstruie întinsă peste tot. Din când în când străbate lumina de undeva din lateral, fără a crea tunele luminoase, cum se întâmplă toamna sau iarna, acasă. Dinspre țărișoara mea creață primesc continuu urări de an bun. Îi știu pe toți, cum aleargă prin magazine, la prieteni, restaurante. Cum se privesc în exces, femeile, în oglinzi. Cum curge culoarea din rujuri și pudre, parfumuri, din sticle marcate în auriu, tutun bun, vin și tărie, torturi și prăjituri, unse în cacao, frișcă și caramel, fructe, așezate în piramide, fântâni de ciocolată. Foc de artificii. Încerc să înțeleg bucuria oamenilor pentru ultima zi din an. Au ajuns să-l trăiască întreg, complet, în caz că asta era dorința la sfârșitul celuilalt. Dacă vezi drumul care se îngustă, se face doar cale de picioare, veselia încetează. Dacă privești în urmă și în loc să vezi un câmp întins, vezi tot o cale de picioare, veselia încetează.

Pe stradă, multe femei duc cutii cu torturi, semn că doamnele nu mai gătesc, au altele de făcut. Poate un brushing, foarte la modă. De când am venit, ca o româncă învățată cu răsfățul unui păr bogat, caut locuri unde să-mi spele cineva părul cu delicatețe, să mi-l mângâie cu un masaj fin și să mi-l pieptene ca pe o mătase. Am deja trei experiențe. La prima, părul mi-a fost spălat puternic cu mult șampon sau, oricum, cu mulți clăbuci. Tras cu o perie mică. A rezultat, un păr întins, aspru, cu miros de fum, despicat la vârfuri. A doua experiență, un salon luminat în albastru și roz, de sub plafoane artificiale, cu paznic la intrare. Orice propunere am, mi se îndeplinește verbal. Se adună toate fetele din salon, le arăt o fotografie cu părul meu, odată mătăsos și lung. Exclamă ca și când ar fi o bagatelă. Vorbesc repede, în arabă, în timp ce mă împing spre scaunul de lavage. Mă spală Basma, semn că ea are dreptul asupra podoabei mele blond-aurii. E mai puțin clăbuc, dar șamponul nu alunecă peste tot. Nu îmi exprim părerea, să nu fac pe deșteapta. Rău fac. Basma îmi lipește părul de cap cu o periuță ceva mai mare decât cea de dinți. Îmi trage șuvițele în toate părțile, îi zâmbesc chinuită și abia aștept să scap. Mă mai invită și la tuns. Bine, zic. Choukran. Beslama. A treia, Lamia, o tunisiancă drăguță care nu știe strop de franceză, mă spală cu un produs bine mirositor. Rostește cuvântul magic brushing, dau din cap să nu mai încurc lucrurile. Are o perie mai mare și o manieră de a usca părul asemănătoare cu ce cunosc eu de acasă. Doamne ajută! Îmi lipește părul de cap, dar rămâne mătăsos și miroase bine. Costă cu doi dinari mai mult pentru că sunt produse de calitate, înțeleg. A patra oară îl voi reteza scurt și scăpăm de aceste întâlniri nefericite.

Net slab, dar suficient să primesc mesaje standard de la amicii de Facebook. Chiar nu-i înțeleg de ce își pierd vremea cu niște clișee pe care nici nu le deschid. Primesc același mesaj de la douăzeci de persoane. Le scriu câtorva prieteni apropiați, vorbesc cu alții. Îi cer fiului meu un film. Îmi promite parola de la Netflix și îmi  atrage atenția că pot deveni dependentă. Mă întreb de unde știe. Am în laptop cele zece episoade din The Young Pope, pe care le iau cu mine oriunde. L-am revăzut de Crăciun. Îmi repet numele regizorilor geniali din capul meu. O rupere de ritm ca cea pe care o trăiesc acum îți restrânge valorile în care crezi sau credeai, oamenii care contează, scriitorii, artiștii care te-au educat sau salvat cândva. E primenitoare, aș zice.  Paolo Sorrentino e unul dintre ei. Iar Jude Law în rolul tânărului papă nonconformist, postmodern, dar fundamentalist, în același timp, contradictoriu, ingenuu și diabolic, prietenos și disprețuitor, dar sfânt este artă în artă. Filmul, în spatele subiectului, incendiar pe alocuri, este o abordare a simplității, cum face mereu regizorul. Tăcerile, jucate admirabil de toate personajele filmelor sale, sunetele naturii, un vânt care devine personaj, rugăciunea, durerea. Profunzimea lucrurilor și a ființei umane, asta caută Sorrentino.

De când am ajuns, pe lângă, aproape, zilnicele plimbări la institut, unde am aranjat sala de curs (televizor, calculator, video proiector, imprimantă, bibliotecă, postere cu români celebri etc.), citesc și mă uit la canalul arte, pe care în ultima vreme nu l-am mai avut acasă. Filme și reportaje excelente. Astăzi a fost un documentar despre Maroc, în trei părți colorate: alb, albastru și ocru. Fiecare parte trata latura culturală, economică, social-istorică, identificabilă cu această culoare. După-masă, Concertul de Crăciun de la Veneția, interpretat de Orchestra Filarmonicii Fenice.  Am găsit aici cărțile Danielei Zeca-Buzura, scrise după experiențele sale în Africa. Istoria romanțată a unui safari  nu aș fi citit-o cu plăcere dacă nu veneam în Tunis, unde are loc povestea de dragoste a europencei Darielle cu arabul Mehria. Nu vibrez la nebunia de comparații și asocieri, dar citind-o, descoperi un mod de a povesti asemănător poveștilor arabe. Asta e cea mai însemnată calitate a cărții. I-am descoperit în micuța bibliotecă virgină (eu sunt primul lector de română în Tunis) pe Cioran, Eminescu, Ștefan Agopian, Mircea Cărtărescu, Matei Vișniec, Dan Lungu, Florin Lăzărescu. Am adus cu mine M. Blecher. Opere, ediția îngrijită de Doris Mironescu, pe ea o port ca pe filmele lui Sorrentino, Psalmi de Radu Vancu, pentru că nu am apucat să o citesc înainte de a pleca, asta s-a întâmplat imediat după Târgul Gaudeamus. Poemele Anastasiei Gavrilovici și ale Marianei Codruț le-am citit în cele optsprezece ore de mers cu trenul de la București la Arad. Trandafirul negru, CD – cartea cu poeme de Ștefan Aug. Doinaș, îngrijită de Marius Chivu și Arta de a călători de Alain de Botton, luată mai mult ca o nostalgie a lecturii în aeroporturi. Pe lângă alte multe studii profesionale. Am lăsat acasă un metru de cărți să-mi fie trimise, dar nu știu când se va întâmpla. Mi-am mai cumpărat aici Les paradis des femmes de Ali Bécheur, un scriitor tunisian, premiat. Voi avea ce citi, însă ceva lipsește.

Nu mi-a plăcut niciodată Revelionul. Nu-l recunosc necesar mai mult decât să se anunțe public schimbarea unei cifre. Toată imaginația din timpul anului îngheață și rămâne prostul gust pe ultima sută. Se mănâncă fără măsură, se cheltuie mult, se bea fără stil. Da, pentru că și  băutul are stelele lui. Băutul didactic, în familie, la masa de duminică, lângă sarmale, care apropie, educă sau „bune practici în familie” Băutul în oraș cu colegii, camaraderesc, fără a depăși limita rătăcirii drumului spre casă, te face bărbat. Băutul la chef, cu prietenii, fără excepții. Este băutul de anduranță. Poți dormi peste noapte în aceeași cameră cu cel mai antipatic, fără să-i mai simți respirația, care, de fapt, te deranjează. Băutul rafinat, la restaurant, care permite o ușoară însuflețire a atmosferei, degustarea informată. Impresionarea (ne)cunoscătorului. Băutul tragic, ca rezolvare în fața problemelor lumii, fără alternative. Se mai numește băutul creativ. Băutul dramatic sau pe ascuns, când cel beat joacă rolul celui treaz. Implică artă de înaltă calitate. Băutul de cursă lungă,  de durată, când nimeni nu te mai întreabă de ce. Faza în care se trece pe trotuarul celălalt. Băutul jenant e fără stea, produce jenă celui care te vede, celui care trăiește cu tine, celui care te ridică din stradă și anunță 112. E faza cea mai de jos. Jenă și durere.

Să nu încep anul fără poezie, las un poem rostit de Ștefan Aug. Doinaș, Lene. Îl rostesc și eu cu voce tare în timp ce tastez cuvânt după cuvânt:

 

Prin papură și sălcii plângătoare

amiaza cade-n ape, fulgerând.

Ca mlaștinile ne-am umplut de soare

și de întunecime, rând pe rând.

Parcă de veacuri stăm așa-ntr-o rână:

trec păsările către sud, și vin,

și codri noi se iscă din țărână,

și anii grei ne-mbată ca un vin,

și-un alt popor trăiește sus pe munte,

și-aceeași ciocârlie cântă-n vânt,

și stelele pălesc la noi pe frunte,

și nu grăim în veac nici un cuvânt.

Închiși în noi, ca semnul într-o carte,

Tânjim în orizontul nostru mic.

Suntem sătui de dragoste și moarte,

Și niciodată n-așteptăm nimic.

 

 

La mulți ani!

Tunis. Ziua a noua

81033787_463532251237079_7815164655495544832_n

Pisica galbenă a trecut astăzi, dar nu a mai interesat-o conserva de pește. Era în drum spre alt acoperiș. E ziua în care nu știu să povestesc. Rămân blocată în mine și nu iese nimic de acolo. Sunt vulnerabilă și mi-e frică de oamenii din jur. Merg pe stradă pe lângă ziduri. Hoțul m-a privit în ochi. Ai lui erau rotunzi și verzui, diferiți de ai oamenilor de aici. Nu a așteptat. Hoții nu au răbdare, și lor le este frică. Am scăpat unul de celălalt. Începem să ne liniștim. Nu am mai întâlnit frica de multă vreme, dar ea e mereu aproape, e suficient să fiu luată prin surprindere și ea se strecoară ca printr-o ușă uitată deschisă. Dinăuntru schimbă tot pe dinafară. De ea nu știu cum să scap. Calcă pe urmele mele, iar dacă nu mă grăbesc, mă calcă în picioare. Am devenit vulnerabilă, închid ușa cu cheia și o las acolo, fac scenarii, verific închizători. Amin, bărbatul din rasă galbenă corcită cu rasa neagră, m-a asigurat că acasă nu mi se poate întâmpla nimic, a verificat el, că sunt în siguranță. Îl cred, dar după lacrimile acelei zile inima s-a făcut cât un pui de pasăre. Poate că așa e ea de obicei și n-am știut niciodată. Nu am căutat-o până atunci dacă e la locul ei. Dacă ar vrea să locuiască în altă parte a trupului. Frica e pasărea de pradă. Rămân peste noapte cu puiul ăla de pasăre.

Micul dejun – curmale, fructele finicului, cel pomenit de treizeci de ori în Biblie. Sunt mult mai bune decât ce găseam eu în comerț. Sunt cărnoase și plăcute la gust. Atârnă de paie galbene, așezate ordonat, de-o parte și de cealaltă. Ai putea crede că departe de prieteni devii trist. Am dobândit o filozofie: când trăiești simplu, tristețea e mult mai îndepărtată. Depinde unde îți ții prietenii, în cap sau în piept. Ca în muzică, respirația. Le poți scrie scrisori, te poți întâlni cu ei în locuri necunoscute până acum. Nu am ieșit de două zile din cameră pentru că am luat un virus care mi-a transformat întreg trupul într-o masă de mușchi moi  și dureroși. Fără vlagă. Cad ușor într-un somn lung și odihnitor, ca după el să mă ridic și să funcționez bine până obosesc din nou. Ieri m-am hrănit cu rodii, portocale și curmale. Mi-am cumpărat și niște mere să le simt mirosul. Bietele, au un miez măcinos, deloc îmbietor. Ce să fac eu cu ele, le voi înlocui cu fructele pământului de aici. Care încep să-și facă loc pe cerul gurii mele.

 

 

Tunis. Ziua a opta

80770902_845910929197749_2457696727629561856_n

 

Astăzi părul îmi miroase a lemn ars și a fum de casă veche. E un miros căruia nu-i găsesc explicație. Am ieșit să cunosc orașul în splendoarea lui. După ce am ocolit Avenue de la Liberté, să mă familiarizez cu împrejurimile, am dat peste străzi pline de pisici și clădiri cu rufe atârnate la uscat, palmieri sfâșiați  cu mormane de frunze de doi metri alături. Mi-am făcut un selfie lângă un palmier înalt și suplu, cam pe furiș, pentru că nu am văzut turiști prin oraș. La un colț, peste liniile de tramvai, mi-am tras sufletul lângă niște tarabe cu cărți. Cărțile liniștesc, pun gândurile și fricile în ordine. Toți autorii adunați în esențe fine, vieți peste vieți, șoapte peste șoapte. Afară se vindeau cu trei-cinci dinari, iar înăuntru prețul sărea la zece-douăzeci de dinari. Am întrebat de autori contemporani tunisieni, iar vânzătorul mi-a arătat niște cărți de istorie a Tunisiei și romane istorice. Alături era critică și teorie literară de cea mai bună calitate, în franceză. Nu am zăbovit mult.  În Tunis se întunecă repede. Vezi cum locul luminii e vânat de noapte. L-am întrebat dacă știe cumva în ce direcție este Catedrala Catolică. Mă invitase Paula, o austriacă ce trăiește în Tunis de treizeci de ani, la un concert de Crăciun, și îmi ziceam să merg în recunoaștere. Vânzătorul m-a sfătuit să urmez linia de tramvai până se bifurcă, apoi să o iau în dreapta și să tot merg pe Avenue Bourguiba până ajung. E lângă Ambasada Franței.

Am pornit o adevărată cursă contracronometru, pentru că dacă nu se respectă semnele de circulație, fiecare merge pe unde-l taie capul. Am sărit câteva linii, m-am oprit brusc lângă un vânzător de migdale coapte. Purta o tunică albă și un fes roșu. Mi-a atras atenția un mic târg cu  două tarabe în curtea din spatele moscheii, despărțită de un gărduleț ușor de sărit. Am luat-o pe lângă gard, dar la jumătatea drumului mi-am dat seama că nu e niciun drum, doar liniile de tramvai și câteva peroane înalte, pline de călători. M-am strecurat cum am putut mai bine printre oameni să nu ne atingem și am ajuns la bifurcație. Ei, deja aici începea orașul. Așa da! Mirosind a fum și a casă veche, am poposit în fața unor comercianți locali care vindeau miere „bio”, obiecte din lemn „bio”, creme de corp, uleiuri de păr, pudră de gomaj și alte minunății „bio”. Cum te apropii de tarabe ești aspru îmbiat cu de toate. Până să mă dumiresc, am lins mierea de pe o linguriță de plastic și mi-am întins încheieturile pentru a fi unse cu ulei de migdale și de jasmine. Pielea îmi miroase deja a orient, plec narcotizată cu grijă să nu mă calce vreun pieton, că de autobuze, scutere, autoturisme mă feresc deja. Toate mijloacele de transport sunt ticsite. Cunosc foarte bine senzația când trebuia să stau cu nasul în pieptul unui necunoscut și îmi ridicam bărbia doar să respir. Era autobuzul cu navetiști din generală.

 Catedrala Catolică a fost deschisă publicului până înainte de Revoluția din 2011. După aceea a fost închisă din motive de securitate. Acum stă înconjurată de gard și e deschisă doar pentru unele evenimente anunțate. Peste drum răsună în boxe o voce de bărbat. Nu-mi dau seama dacă e o rugăciune sau o conferință. Intru în cortul alb, care pare a fi un mic târg de carte. Încep să răsfoiesc cărți scrise în limba arabă. Amețesc, la propriu. E senzația aceea ciudată de invers, de nepotrivire, de lipsă a soluției. Probabil așa par și cărțile noastre pentru un cititor arab. Pe stradă e un mixt între rămășițele eleganței franțuzești, obiceiurile casei, franceza îngrijită și manierele educației autohtone. În parfumeria de la colț, păzită de un gardian, vânzătoarele nu vorbesc franceza, decât la cerere. Unele nici așa. Sunt tinere. Garcon-ul unui restaurant a ieșit în stradă cu meniul, dar trecătorii îl ocolesc fără să-i zâmbească. Nici el nu prea îndrăznește să insiste, cum ar face un francez, de exemplu.

Telefonul mi-a înregistrat cincisprezece mii de pași. M-am lămurit cum e cu pisicile aici. Sunt tolerate și independente. Astăzi mi-a venit pisica cea galbenă pe terasă. I-am deschis imediat ușa, dar nu a vrut să intre. I-am adus o bucată de brânză topită. Atât aveam comestibil pentru pisici. Ana m-ar contrazice. A mâncat jumătate, îi era foame, apoi a luat-o pe cealaltă și a sărit zidul. A revenit. Am fugit în bucătărie după încă o bucățică. Îi trecuse foamea. Am încercat să o mângâi pe cap, dar s-a zbârlit la mine. Pisicile sunt mai independente decât femeile. Am mai adus spre impresionare o conservă de pește. A lins-o pe toate părțile. Am cucerit-o, sper, pentru încă o zi.

Tunis. Ziua a șaptea

descărcare (2)

Îmi miroase a portocale. Eu miros a portocale. Mi se amestecă amintirile în cap. Acasă la mine sunt două pungi cu câte o portocală în ele. Ni le-a adus tata. Le-a primit de la Moș Gerilă. Azi, Sebastian a deschis portbagajul mașinii și mi-a pus o plasă de portocale culese de curând. Nu-mi ies merele din cap, dar aici e țara portocalelor, nu a merelor. E bine. Înainte de a le mânca, le privesc cu aceeași dorință ca atunci când eram copil. Cum știe el Domnul Bunul când să-ți îndeplinească visul de la șase ani. E bine primit și acum. Camera întunecoasă, paradoxal, într-o țară însorită, s-a luminat în galben și portocaliu. Nu spun orange pentru că eu nu am cunoscut alt cuvânt pentru rochița de culoarea portocalei. Portocaliu, portocalie.

Sper că știe de ce m-a trimis în călătorie și nu e doar o eroare de butoane. Tot îi dau cu Domnul în sus, Domnul în jos. Din cauza Crăciunului de acasă. De care nu mi-e dor. Lumea aceasta nouă nu cunoaște mirarea primilor fulgi, îmi ignoră stările. Și dacă nu îmi plânge nimeni de milă, de ce aș face-o eu? Soarele nu predispune la depresie sau cel puțin nu pe mine.

Trăiesc intens zilele acestea cu gândul la Timișoara lui ’89. Aici se vorbește despre revoluția lor din 2011. Se pare că înainte era mai bine, acum e cam haos. Și asta se observă în trafic unde există legea celui mai grăbit sau mai nerăbdător. Oamenii înțeleg greu că și libertatea vine cu reguli. Se construiește mult, în ciuda faptului că e plin de case în construcție, blocuri abandonate. Nevoia de a aduna pe pământ și de a trimite flăcăi în cer. Așa mă gândesc, în timp ce taxiul mă duce în cel mai îndepărtat cartier. Terenuri mlăștinoase pe câțiva kilometri, un cartier modern, altul în construcție, moloz, dealuri de gunoie. În spatele unor case albe cu ferestre albastre, un zid înalt străjuiește priveliștea dezolantă a unui teren plin de pungi, peturi și ce se mai nimerește. Îi pot înțelege mai bine pe bieții palmieri care se înalță de le pierzi vârful.

Mă risipesc în lucruri mărunte, aranjez lămâile pe o farfurie cu motive arăbești, întind portocalele să le pot vedea în toată splendoarea lor de fructe rare, cândva, deodată din belșug, mut canalul pe arte. Mă uit la un reportaj despre o pescăriță din nord plină de pistrui. Și eu am avut pistrui în copilărie, dar m-au părăsit cu vârsta. Cred că țin de o anumită inocență a pielii. Ce păcat că nu ne amintim mireasma pielii noastre din copilărie…

Astăzi am fost la institut. Clădirea are ceva din timpul comunismului nostru. E austeră, poate și pentru că e vacanță, dar, mai cu seamă din cauza unei răceli care te însoțește pe holuri. Îmi place aerul de veche instituție inițiată pe timpul lui Habib Bourguiba. Afară e mai cald decât înăuntru. Alături, o moschee este păzită de polițiști. Desfășurarea de forțe are ceva copilăresc, parcă s-ar juca de-a „hoții și vardiștii”.  Mă feresc și eu de mașini pentru că șoferii tunisieni nu prea au reguli. Cetățeanul e mărunt, răspândit peste tot, neînsemnat. O iau pe o stradă la vale și îmi fixez repere pentru întoarcere. Telefonul nu e recomandat pentru că te poate călca o mașină foarte ușor, dacă nu ești atent, sau te poți izbi de alte persoane care sunt mereu grăbite și gălăgioase. Unde se grăbesc oamenii ăștia peste care vântul flutură pungile de plastic în aer și nimeni nu stă să observe nici dezordinea, nici frumusețea? Cu toate acestea, aranjează semințele și plantele uscate cu cea mai adevărată artă. Astăzi m-am uitat doar la femei. Cum fac piața, cum își caută un lucru drăguț prin hainele second-hand, cea mai căutată fiind marca Terranova. Am remarcat priviri curioase. Trebuie să fiu tare spălăcită printre chipurile măslinii cu forme rubiconde. Data viitoare îmi pun șalul de doi dinari, ochelarii de vedere și trec neobservată.

Mi-am învins niște prejudecăți în piață. Se spune că trebuie să târguiești, altfel dai cât nu merită marfa. Am încercat să mă târguiesc, dar vânzătorul a preferat să nu vândă decât să lase un dinar de la el. Se spune că vor să te înșele cu orice preț. Am cerut două cepe și vânzătorul mi-a pus cinci. Habar nu aveam de valoarea mărunțișului din palmă, oricum, mai puțin decât făcea marfa, dar l-a luat și mi-a mulțumit. I-am dat mai mult, unuia. Multe monede sunt tocite și mi-e greu să recunosc mărunțișul. Omul mi-a întins ce era în plus. Mi-a venit să-i îmbrățișez. Sper să nu o fac și să provoc rumoare în piață.

Latră  puternic doi câini. Cât mă bucur! Am nevoie de ființe vii, altele decât oamenii. Mă gândesc să-mi iau o pisică de pe stradă. Când eram mică aveam vreo trei, dar la țară nu te ocupi de pisică așa cum o faci în apartament. Acolo ai alte animale pe care să le îngrijești zilnic, pisica devine un animal parazit pe lângă casa omului, care se hrănește cu laptele de la Joiana. Care împarte laptele vacii cu vițelul ei. Dacă nici nu prinde șoareci, pe care unele pisici îi aduc plocon în fața stăpânului și îi lasă acolo, atunci are parte de un regim de surghiun. Noroc cu femeile și copiii, care se mai înduioșează și le hrănesc. Am avut-o pe Irina, pisica albă, care a dispărut într-o zi, dar a apărut pe suprafața apei din fântână. Bunica își urma ritualul de a prăpădi puii pisicii încă înainte de a deschide ochii. Dacă, Doamne ferește, nu știa că a puiat pisica, se trezea într-o bună zi cu cinci mâțișori drăgălași, care trăiau cum puteau și își aveau scăparea tot în copii. Astăzi, la intrare torceau două pisici, una gri, cealaltă, galbenă. Am pășit spre ele cu gândul să o iau sus pe cea care vrea să intre prima în hol. Dar nici măcar nu au întors capul. Erau plasate după modelul leilor la intrarea în cetățile antice. Am urcat fără animal de companie. Mai este una alb cu negru, aceea se strecoară în lift și intră în cameră. Dar eu, cum spuneam, neobișnuită cu pisici, m-am temut că are pureci, că e bolnavă, că nu am ce-i da să mănânce, că nu știu să o învăț la baie, de cutie nici nu poate fi vorba, că Ana nu-mi răspunde imediat la telefon să-mi explice cum să procedez, că nu am unde să o culc și alte griji. Până m-am gândit la toate, drăgălașa felină sau felidă a dispărut ca un spirit și nu a mai apărut în zilele următoare.

 

 

 

Tunis. Primele trei zile

 

 

images (1)

M-am trezit la ora cinci în cântecul muezinului. E a doua noapte în patul de fier fixat pe o pardoseală de piatră șlefuită.  Am adormit la loc și m-am visat multiplicată în vitrine de sticlă. Trebuia să mă aleg eu pe mine și era foarte greu. Deveneam ceea ce alegeam. Niciuna din ființele care avea chipul meu nu făcea o mișcare încurajatoare să mă oprească. Aparent simplu să alegi cine vrei să fii și care formă a ta te va mulțumi. Nu știi ce s-ar fi întâmplat dacă o alegeai pe prima, a doua sau a noua. Totul e joc până la urmă, o pierdere a memoriei unei posibile existențe și câștigarea alteia noi.

Zgomote necunoscute, hârșâit de mobile, pași, tocuri și uși trântite. Alerta ia locul emoției. Când ești înconjurat de ziduri, o pasăre ce ți se așază la fereastră poate părea un semn divin. Nu ești închis, dar fereastra are gratii și asta îți dă senzația de celulă.

Să spunem că am ales-o pe pe cea care ascultă. Am sosit în Tunis cu cerul acoperit de nori. Pare mult mai întins decât acasă și chiar seamănă cu o cuvertură de un albastru-cenușiu. Clădirile nu îl sfidează nici prin înălțime, nici prin culoare. Ieri mă minunam, uitându-mă în sus, de față cu proprietara apartamentului unde stau, o italiancă stabilită de treizeci de ani în oraș. Nu mai are nimic italian în ea, poate doar suflletul. Cât cer! am zis. S-a uitat la mine și a început să-mi vorbească despre clima tunisiană, despre ploile dese și fulgerele din zilele trecute. Dacă ai prejudecăți față de oamenii orașului e suficient să te gândești că în spatele unui chip slab, nespălat și negricios stă o clădire albă, dantelată și tainică. Ce om trebuie să fii să ridici o casă albă cu dantelărie în piatră, colorată în albastru? Casele continuă să fie construite de oamenii cu care te intersectezi. Ei sunt proprietarii chiar dacă nu poți să-i identifici, uneori, cu minunea arhitecturală pe care tocmai ai postat-o pe Instagram. La acest contrast mă tot gândesc.

Aș vrea să știu cum învață copiii la școală despre specificul anotimpurilor. Dacă visează să atingă zăpada. Dacă o desenează cu cretă albă. Dacă cunosc transformarea frunzelor, toamna, din verde în galben și roșu. Dacă își imaginează copacii golași. Am ajuns în ultima lună a anului. Șalul e forma mea de protecție, de vânt, de ploaie sau de ochii sfredelitori ai trecătorilor. Am timp să mă pregătesc pentru fiecare moment ce urmează.

Când pleci într-o călătorie lași acasă tot ce te împiedică la mers. Ai nevoie să pășești suplu și atent la ce apare în drum. Cât încape în două valize. E necesar acest exercițiu într-o viață, elimini, elimini și selectezi. Nu ai nevoie de ce credeai tu, lucrurile devin mici paraziți care împiedică mișcarea. Încerc să nu mă acomodez ca acasă. Nu vreau să mă simt ca acasă. Acasă aș redeveni ușor leneșă și neatentă. Mi-am luat o farfurie de portocale, una de curmale, ceai de mentă, dulceață de lămâie și halva clasică. Le voi încerca și pe cele cu fistic sau migdale în lunile ce vin. Mere, singura mare absență fructiferă din viața mea. Da, mărul e fructul sfrijit, aici, aruncat într-o cutie de rebut, dar cu o aromă puternică. În curțile oamenilor cresc portocali, nu meri, nici peri. Mărul m-a salvat mereu de o prea multă bucurie și de o infinită tristețe. L-am mâncat dimineața, pe stomacul gol, seara, înainte de culcare, și de două ori, cel puțin, între mese. O nevoie organică și un aliat sigur. Dacă îmi voi pierde gustul pentru mere, dacă voi începe să tânjesc după alte fructe pe care le voi descoperi aici, înseamnă că eu sunt cealaltă. Ce caută ele pe masa incrustată cu frunze de palmier? Le simt complicitatea, au exact sentimentul de pasăre care a intrat de bunăvoie într-o cutie și încearcă să se acomodeze cu locul. Apoi explorează și caută ieșirea. Merele sunt gândurile mele așezate frumos pe o tavă cu motive arăbești. Posibil ca în acest spațiu gândurile și sentimentele să se materializeze în lucruri. Să-ți vezi frica întinsă pe jos și să nu ai cu ce o curăța. Să o sari în fiecare dimineață ca să nu ți se lipească de talpă și să lași urme peste tot. Să-ți vezi bucuria într-un copăcel crescut printre ziduri, nesocotit de nimeni un pericol pentru surparea peretelui. Să-ți vezi tristețea în planta năpădită de iarbă din ghiveciul plin cu apă care îneacă tot ce e viu. Excesul, surplusul ucide.

S-a făcut deodată atâta liniște. Televizorul e oprit, internetul e lent, ziarele nu vorbesc despre România. Pot afla ce se mai întâmplă, dar nu vreau. Am trecut prin viața cetățeanului care somatizează problemele națiunii și acum mă așez pe margine. Exist doar eu și problemele planetei. Ale continentelor, țărișoarelor răspândite în capul meu ca un puzzle. Dragă țară, am fugit de tine ca să te pot iubi.  Aici am de stabilit niște relații interumane, de învățat oamenii o limbă armonioasă, cum puține se află, și de povestit poveștile românilor, comparabile cu ale Șeherezadei.

Patetismul se descarcă la distanță. Dar, chiar și așa, tot nu voi tânji după emisiunile lui Fuego. E cazul să-mi analizez patriotismul. Îmi trec prin minte clișee pe care le resping. Da, înainte de a pleca mi-am cumpărat câțiva metri de bandă tricoloră. Subțire, numai bună de brățară. Așa îi voi recompensa pe studenții mei. Globalizarea nu e pentru mine. Sau e, dar cum spun cărțile, cu păstrarea identității fiecăruia. Nu cred că voi fi vreodată „cetățean al lumii”, voi fi mereu o româncă în lume, căscând ochii la miracole, tăcând și privind.

În chiar acest moment muezinul cheamă la rugăciune. Nu am văzut încă ce fac oamenii pe stradă când răsună vocea aceea puternică. E ziua a treia. Vecinul meu de deasupra nu s-a oprit din hârșâială. Ușile continuă să fie trântite. Întorc capul spre o poză de buzunar a icoanei făcătoare de minuni Mirtiotissa, 1379, cumpărată anul acesta de la Biserica Greacă din Sulina. Fecioara și pruncul au chipul ars, o mâzgă neagră în loc de obraz. Am de ales la ce să mă gândesc, la misterul chipului ars, la mama, care mă trăgea de mână cei patru kilometri până la biserică, sau la vacanța de anul acesta din Delta Dunării. Despre deltă le voi povesti studenților mei, pe trăite. Îi știu consistența nisipului, mirosul curat de alge și pește, zgomotul pescărușilor când intră vapoarele în port, murmurul turiștilor, vorba rapidă a copiilor locului, lucrurile pescarului trântite în barcă, privirea blajină a vacilor sătule de soare când merg agale să se scalde în mare, imaginea stilizată a unei egrete, capul unui far în depărtare. Știu multe, dar cel mai bine mă știu pe mine, apărând ca în flashul visului meu, la capătul străzii a patra din Sulina într-o rochie roșie umflată de vânt. Și vântul e special prin părțile Dunării, intră pe unde nu te aștepți. Prăbușită pe plaja  mării, doar a noastră, fără țipenie de om, nici aproape, nici în larg. Au fost zile rupte din Raiul Românesc, din Grădina Maicii Domnului, din Glia Dobrogei unde își dorm somnul la un loc, români, greci, evrei, armeni, ucrainieni, căpitani de vase cu pânze, domnițe fugite de acasă, înecate din dragoste, pirați, călători ori hamali.

Până învăț limba arabă voi tresări dincoace de ușă la toate cuvintele rostogolite în aer. Le ascult muzicalitatea sau lipsa ei. Încerc să înțeleg natura umană care inventează un asemenea limbaj pentru a-și exprima sentimentele. Nimic mai perfect ca limba latină pe lumea asta. Iar mă gândesc cu drag la limba română și iar o scot din mine ca pe o marfă prețioasă trecută cu vederea la poarta de control.

Ieri, în centru, am văzut un afiș mare cu personajul feminin al unui film, o femeie care se luptă să fie auzită de societate. Nu departe, în stația de autobuz, două femei acoperite cu burka neagră. Oare știu citi, oare au voie să caute informații pe internet despre acest film? E un contrast la fiecare pas. Am privit din taxi femeile arabe care conduc mașini scumpe. Sunt frumoase, de un exotism invidiat de orice europeancă. Au chipul bine conturat, cu trăsături,  cam prea proeminente după gustul meu, dar frumoase. Nimic însă din cochetăria franțuzoaicei, din gesturile voluntar-feminine ale italiencei. La trecerea de pietoni o astfel de femeie emancipată nu acordă prioritate unei arătări ghicite sub văluri. La trecerea de pietoni nimeni nu vorbește limba română.

 

 

 

Sorin

79375205_583439979136049_3356119919342125056_n

 

Sorin.

Rămășițele zilei de optsprezece

 

am așteptat să trecem  de ziua națională să-ți scriu

armata s-a retras în culcușul ei și pe străzi au rămas doar

cei fără de casă cei de fără armată cei vii

traficul s-a stabilizat pe trecerea de pietoni

nimeni nu mai merge pe vârfuri

nimeni nu-și amintește vorbitul în șoaptă

numai noi doi ne spunem bancuri interzise

 

libertatea nu înseamnă pace

libertatea nu e pacea strânsă într-un porumbel alb

 

doar pe tine te cred

când vorbesc despre libertate

camarad inocent cu o gaură delicată cât vârful de la țigară

deasupra arcadei drepte

tânăr ucis într-o catedrală sfințită cu creierul său

 

armata nu mai e cu noi

armata ți-a trimis un șapte șaieșdoi

 

libertatea a durat jumătate de oră

un timp record contramoarte drapel găurit

cu îndemânarea unui școlar subțirel cu părul cârlionțat

libertatea în libertate e țintă pentru lunetiști

 

prăbușirea poate fi dezlănțuită de frumusețe

în spatele unui steag găurit nu ești niciodată învins

 

o de-ai ști câtă energie se propovăduiește pe străzi

am găsit rezolvare la toate

dacă te-ai fi născut acum

erai condamnat la fericire

 

tu dragul meu vii odată cu sărbătorile de Crăciun

începe bucuria luminițelor

cântecul în difuzoare

și amintirea gropii comune

loc de întâlnire între tată și fiu

 

nouă gloanțe s-au tras nouă tineri până în douăzeci și patru au căzut

nouă congelatoare s-au pornit

un buldozer cu dinți adânci a săpat o groapă cât nouă

pentru camarazii de la căminul de nefamiliști

petrecere în nouă sicrie ieftine

 

promitem solemn să-i cinstim memoria eroului prea puțin cunoscut

tânărului care ne stă în coastă

și revine obsesiv în fiecare decembrie pe treptele catedralei

trupului prăbușit în brațele unei fete

 

derulez filmul zilei tale din optsprezece

imaginile scurtcircuitând

fiecare pas invers proporțional cu viața

sângele trebuie curmat cumva

murmurul mulțimii ți-a desăvârșit frica

înainte cu o zi colegul tău a fost împușcat

pieptul

arterele

gleznele

buzele

tâmpla

maxilarul

degetele

ochii

talpa

un arc pe dinăuntru scăpat de sub control

 

 

 

 

În memoria vărului meu Sorin Leia, erou martir împușcat în 18 decembrie 1989, în timp ce flutura steagul, după ce îi decupase stema, pe treptele Catedralei Mitropolitane din Timișoara. Avea 22 de ani.

 

Scurt, foarte scurt tratat despre plâns

13330427_1307059645987981_1074858108_n

Plânsul de mai târziu este lung și deznădăjduit. Pielea devine un trup strâns într-o cămașă prea mică. Sângele circulă ca și când s-ar fi dat alarma și toate vasele de evacuare se îngustează. În gât se ridică un obstacol de netrecut. Îți vine să înghiți des, dar fiecare înghițitură se blochează în ghemul acela vârtos. Carnea tremură ușor febril și dacă nu dai drumul lacrimilor se produce implozie. După plâns se așază liniștea, ochii ustură, realitatea devine opacă, plămânii se contractă într-un oftat. Organele își reiau funcțiile.

Viermi

313570_460224904001141_1151523188_n

 

Vecinul de scaun mă ignoră. A adormit și i-au căzut ochelarii pe nas în jos, făcându-i fața și mai caraghioasă. Lângă el, împrăștiate ziarele de dimineață, pe care eu nu reușisem să le cumpăr. Pe unul apărea mare un titlu: „7 bărbați au violat o tânără emigrantă”. Un vierme e un vierme, iar uneori nevertebratul este jignit de vertebratul care are creier dezvoltat și poziție verticală. Trenul trece printr-o gară umbrită de duzi. Nu mi-am putut stăpâni gândul la fata violată și la violatorii ei, cei șapte viermi, dar nu de mătase. Duzii îmi amintesc de anii în care se plantau cu nemiluita pe drumurile patriei. Viermii erau întinși în sălile de sport, pe jos, pe paturi suprapuse, ca niște sinistrați. Mirosea puternic a frunze măcinate, făcute praf, și a mizerie iute. Se mișcau într-o efervescență pe care nu mi-o explicam. Singura lor preocupare era să ronțăie frunze verzi și proaspete, adunate în saci din pânză de cânepă. Era ca un ritual, copiii hrăneau viermii. Doar copiii. Credeam că va veni o vreme în care în loc de fecale vor scoate mătase fină în fâșii lungi și transparente, iar copiii vor roti mosoare gigantice de mătăsuri fine. A venit ziua în care s-a așternut o liniște grozavă. Viermii dispăruseră, în locul lor acum stăteau agățate, pe copaci întregi aduși din pădure, gogoși albe, fine, fără mirosul înțepător dinainte. Viermii deveniseră mătase.Viermuiseră în viața lor scurtă, se închiseseră înăuntru ca să renască între două aripi, pline de pulberea albă, care înalță, care transformă târâtoarea în sublim. Violatorii caută sublimul, dar sfârșesc în grotesc și dispreț. Nu au răbdare, nu se închid înăuntru, ies în plin proces, nu așteaptă faza de pupă și vor să cucerească mișelește frumusețea. Viermuiesc și delirează în altă specie.

Alăturarea cuvintelor ”vierme” și ”mătase”  mi s-a părut întotdeauna oximoronică. Mătasea îl scoate din condiția lui pe vierme, îl ridică la rang superior, îi dă clasă. Cred că este o situație singulară cea în care viermele își spală păcatele, transformându-se în ceva atât de diafan, după ce a ingurgitat saci întregi de verdeață și a lăsat în urmă kilograme întregi de fecale, după ce a năpădit aerul cu izul iuțit produs în nopțile și zilele de hrojdăială.

Cum și-ar putea spăla păcatele un vertebrat care nu valorează cât un vierme de mătase?

Cum va mai îmbrăca o fată violată mătasea roșie fără să curgă sânge pe dinăuntru?

foto: Ana Alexandrescu

Pâinea

10425154_735807136456374_9159445860959402367_n

 

Pâinea a rămas singurul trup din mama. Când găsesc pâine de țară, mă apropii și o adulmec cu ochii închiși. Mă salvează de tristețe, mă îngrașă, dar mă hrănește cum nimic pe lumea asta nu o face. De dorul brațelor mamei mănânc pâine cu nuci sau pâine goală. Îi curăț coaja mai întâi, apoi trec la miez, până coboară sfințenia. E gustul anafurei pe care mi-o dădea din batistă după ce o terminam pe a mea. Iau o gură de vin și paradisul e la mine pe umeri. Împărtășită în ascuns, așteptam să vină momentul binecuvântat când preotul mă chema și se apleca să-mi dea lingurița de pâine înmuiată în vin, ștergându-mi ușor bărbia cu prosopul. Cu gesturi calme, cu voce șoptită. Mirosind amețitor a tămâie. Lingura mică și strălucitoare, degetele preotului albe și fine, ca un mulaj de ceară.  Aceleași pe care le urmărisem desenând în cărbune sau dirijând corul de copii. Mâinile mamei se confundau cu pâinea, cu brațele Sfintei Marii, cu aluatul. Îl frământa până se dezlipea ascultător. Rămâneau albe, curate și plăcut mirositoare. Când mușcam din colțul ce mi-era destinat se pogora asupra mea duhul sfânt. Nu eram sigură dacă acest „duc” nu se întrupa în serafimii cei cu șase aripi și heruvimii cu mulți ochi. Mi-era milă de ei, niște copii făcuți să zboare, pentru că, ce poți face dacă ai atât de multe aripi, niște copii rupți de pământ, ce se odihnnesc pe umerii tăi. Erau paznicii mei intimi. De îngeri nu te poți dezice, odată ce ți s-au dat. Te împrietenești cu ei sau nu, sunteți copiii tatălui, legați pentru veșnicie. Pâinea rotundă îmi acoperea pieptul, când mama nu cocea în cuptor. Brațele înconjurau cercul și nările trăgeau aerul ei în piept. Fetița respira pâine.

foto: Irina Buciu

ca o piele de împrumut peste carnea mea crudă

10924741_996281130399169_4723719598395122632_n

 

I.

da, da

asta-i ce-am vrut,

ce am dorit mereu,

am vrut întotdeauna,

să mă întorc

la trupul

în care am fost născut –

Allen Ginsberg

 

 

sunt dintre cei care au scăpat să nu fie aruncați la coș

nașterea mea a început cu o moarte prematură. mama încercase câteva săptămâni la rând să mă piardă

luase pumni de medicamente de la o moașă comunală  

după naștere ne-a vizitat doar vecinul Ștefan

tata nu a putut pleca de acasă. potcovea caii în ziua aceea

 

un copil e o grămăjoară inutilă de carne

 

starea placentară e cel mai eficient drog

mă țin din răsputeri să nu țâșnesc afară

cordonul ombilical mi-e strâns în jurul gâtului trebuie să ies

e ora nebunilor când doar eu văd dezastrul ce se apropie

imaginea celui ce pierde

tramvaiul

iubita

actele

banii

nasturele

inelul

timpul

rinichiul

copilul

amintirea

imaginea celui cu insomnii în fiecare noapte până la cinci dimineața

imaginea celui fără privire

imaginea din spatele imaginii

le simt pe toate

ca o piele de împrumut peste carnea mea crudă

 

 

 

 

ziua morților

904361_569629496394014_437648376_o

 

morții stau așezați în parcele

strada e momentul erorilor de judecată

privim cu ochi de lichea tot ce intră-n vizor

evităm apropierea de subiect

arborele genealogic e culcat la pământ

de la gară până la teatru

femei și bărbați copii și bătrâni

fiecare după ochiul lui piere

indemnizația e pe buzele tuturor

poate e timpul să demisionăm

bine că suntem fiii cuiva (ziua morților)

 

playtime: Ana Alexandrescu

haine pentru nori

 

581438_569902416366722_257846281_n

 

decembrie ianuarie – luni de bucurie și de tristețe

se cântă peste tot se cântă

în decembrie ’86 cel mai mare magazin din Arad se închidea pe sunetul de trompetă al unei melodii despre tăcere

scările se urcau câte două și se coborau câte una încet apăsat

pe fiecare treaptă

rafturile miroseau a salopetă umerașele puteau fi numărate

în vitrine manechine îmbrăcate decent ca în revista Femeia

aveam bani doar pentru trenul care pleca peste câteva ore

 

în ’76 un copil era tras de mână pe scările înalte

o fetiță în pantaloni cadrilați cu păr mult și galben

mergea să-i cumpere tata hăinuțe de Crăciun

vor dormi în compartiment apoi în gară până se deschid magazinele

e prima oară în tren

va fi mereu zăpadă chiar dacă băiețelul i-a spus aseară că o va fura pe toată la noapte

 

oamenii mari te calcă ușor în picioare tata nu se opune

înjură se smucesc tu rămâi la nivelul cotului ce te înțeapă fără să-și ceară scuze

ești o cantitate neglijabilă de carne fragedă

geamurile transpiră de la atâtea respirații și picuri mari alintă părul lipit de sticlă

îți bagi capul în bluză și tragi în piept mirosul umed al pielii tale

știi cum miroase trupușorul încă a lapte și a copil

viteza te face să închizi ochii și să te vezi cocoțată deasupra ca un cocoș pe casă

când îi deschizi afară e noapte

oamenii moțăie liniștiți

trupurile lor își fac loc unele în altele ca niște stridii

pe culoar se fumează Carpați și Snagov

se bea bere

o palmă cu degetul arătător îngălbenit de tutun se fixează pe sticlă

degetul lasă urme

băiețelul va fura toată zăpada în noaptea asta

vara norii se fac din frișcă sau vată de zahăr

se aud colinde subțiri la capătul celălalt

tata sforăie

vocile înaintează greu

pe jos e plin de plase de rafie și saci

oamenii se strâng unii în alții și se țin în picioare fără să vrea

tatei i s-a deschis gura

mi-e rușine

nu îndrăznesc să-l ating

Domn, domn să-nălțăm! Domn, domn să-nălțăm!

copiii se dezgheață și adorm

se scurg în vis ca o înghețată de căpșuni ce se topește încet

tristețea e o budincă amăruie

fără durere

seara aceea a lui ’86 când tavanele au coborât până la nivelul umerilor tăi tineri și au apăsat

labele picioarelor te-ai  frânt sub greutate și ai umblat în genunchi cu toți oamenii peste tine

ai rămas să sprijini pereții caselor ce stau să se dărâme

o iarnă e o iarnă nici mai mult nici mai puțin

să-ți petreci toată viața în același loc de Crăciun înseamnă fericire?

mama a făcut lapte de pasăre

și un munte de clătite

 

miroase a familie și a haine de nori

Totul  c u r  a t, p l â n s, a ș t e p t a t. (haine pentru nori)

 

playtime: Ana Alexandrescu

ni mots ni bagatelles

10486423_860141057342855_5031658217952660261_n

 

 

există mereu un timp al inimii

un spațiu al liniștirii

trăiești în el ca într-un cuib de pasăre

minute în șir respiri în repaos

aș vrea să te iau în brațe cu săculețul tău de medicamente

să te scot din circuitul închis

al distanței dintre talpă și umăr

să ne plimbăm cu fruntea lipită ca doi siamezi pe strada lui Ingeborg

sanatoriul e tot mai aproape

să ne facem loc printre borcanele goale (ni mots ni bagatelles)

 

foto: Ana Alexandrescu

Dreptul de a visa

156867_572687996088164_168097131_n

Oricine ești tu, ai dreptul să visezi. Când mergi pe stradă sau când așezi capul în pernă. Când privești un tablou – un tablou e o poveste, a celui dinăuntru și a celui dinafară –  sau când deschizi o carte. Când admiri o nimfeacee sau atingi ușor, cu vârful degetelor, curbura unei statui. Când respiri cerneala din ziarul de dimineață ori te pierzi cu nasul în vreo carte pentru copii, la librăria din colț, ferindu-ți chipul de priviri cunoscute. Dreptul de a visa este inalienabil, este al tău cu acte în regulă, trebuie doar să știi să-l administrezi. Dacă lumina e prea puternică, închizi ochii și visezi, dacă noaptea te înconjoară, deschizi ochii și visezi. Îți pui masca din vis și privești lumea ca pe o eclipsă de soare, văzută printr-un ciob de sticlă verzuie. Ai dreptul să visezi, chiar dacă uiți și îți plângi nefericirea. E remediul, șansa de a intra în profunzimea lucrurilor pentru a le înțelege complexitatea.

”Din momentul în care un suflet este bine închis în solitudinea lui, orice impresie este punctul de pornire al unui univers. Apoi, fără îndoială, universurile sale multiple se amestecă și creează o lume complexă. Dar lumea este intensă, înainte de a fi complexă. Ea este intensă în noi. Și am simți mai bine această intensitate, această nevoie intimă de a proiecta un univers dacă ne-am supune imaginilor dinamice, imaginilor care ne dinamizează ființa. Astfel, credem că, înaintea marilor metafizici sintetice, simfonice, ar trebui să apară studii elementare în care minunarea eului și minunile lumii să fie surprinse în cea mai strânsă corelație. Filosofia ar fi atunci în chip fericit readusă la desenele ei de copil.” (Gaston Bachelard, Dreptul de a visa, Traducere din franceză de Irinel Antoniu, Editura Univers, București, 2009, p.43)

”Într-o zi, Simon Segal a vrut să-mi facă portretul. Era o zi de iarnă și eram dus pe gânduri. Mă gândeam la viața care m-a făcut – nu știu de ce! – filosof. Mă gândeam la țelurile neîmplinite, de neîmplinit. Pe scurt, Segal m-a surprins la ceas de melancolie. Am, fără îndoială, și alte stări. Aici e însă dovada vieții mele grele. Pictorul, sunt sigur, a spus în limbajul lui unul dintre adevărurile mele.

Căci, dacă privesc mai mult portretul pe care mi l-a făcut Simon Segal într-o seară de iarnă, iată că, la o distanță de o treime de secol – o, uimire! o, amintire! -, în ochii mei văd privirea tatălui meu.” (Idem, p. 208)

PLAYTIME: Ana Alexandrescu

Marea, marea

11393139_996396657050627_5012223561816476621_n

Marea e marea, mereu îndepărtată ca spațiu și idee, cu întâmplările învăluite în aerosolii de seară, cu toate amestecurile de gusturi și mirosuri, muzici și nisip, mult nisip… Dacă ai trăit-o, senzația mării îți revine undeva la nivelul frunții și în cerul gurii, dacă nu, se strecoară mult mai jos și răvășește totul ca la simularea unui incendiu. Oricât de multă zăpadă s-ar așterne în jur, ea rămâne un elixir misterios care atrage gândul și furnică dorințe. E totul încapsulat acolo, pe stânca din golf, clipa trăită sau cea care așteaptă. Orice întoarcere înseamnă răscolirea unei memorii care poate produce ființei minuni sau ravagii.

Marea, în romanul lui Iris Murdoch, aproape umană, este spațiul unor întâmplări  incredibile pe care le trăiește un personaj exotic, monden, un actor ce combină trăsăturile unui veritabil artist. Poate că marea influențează totul, poate că e doar impresia lui, însă e cert că în preajma ei nimic nu mai este la fel, banalul este condimentat și conservat în gustul sărat al algelor ce ți se lipesc pe trup atunci când înoți gol.

”Ploaia s-a oprit și a ieșit soarele, dar peste cuprinsul mării atârnă un cer greu, de culoarea plumbului. Stâncile aurite de soare se profilează pe acest fundal mohorât. Ce paradis, n-am să mă satur niciodată de marea asta, de cerul acesta! Dac-aș putea căra un scaun și o măsuță peste stânci, în turn, aș putea sta și scrie acolo, cu priveliștea Golfului Raven în față. Trebuie să mă duc să cercetez bălțile dintre stânci, cât mai ține lumina asta intensă. Cred că spiritul de observație mi se ascute tot mai mult – ultima oară am remarcat o colonie de crabi minusculi, delicioși, ca niște boabe de strugure galbene, transparente, și o specie de peștișori cu înfățișarea feroce, bărboși, semănând cu niște coelocanți miniaturali.” (Marea, marea, Iris Murdoch, Editura Polirom, 2012, p. 122)

Foto: Ana Alexandrescu

cerc vicios

535056_574655945891369_1845404662_n

 

e așa
cum dai jos toate pozele de pe un perete îngălbenit
și apare urma din spatele lor în chenare ordonate
după nu știu ce criterii
e așa
că  asculți
propria poezie și urechea ta dreaptă
aplecată pe umăr în maximă tandrețe cu tine
e așa
că închizi ochii și totul se prăbușește înăuntrul tău
atâția ani de construcție și nimic jertfit
nimic care să rămână în picioare
e așa
că trăiești în hipnoza propriei obsesii
spui ce știi și ce nu știi
cu aceeași naturalețe a celui
ce trece în camera cealaltă
e așa
că ne strecurăm pe lângă umbră
fără să întoarcem capul
se zărește pământul
peste care a curs o băltoacă de sânge
acolo unde de obicei înfloresc merii
e așa
că în noi crește zilnic
copilul pe care nu-l vom naște niciodată
pe dinafară e ceea ce se poate închipui
un trup așezat cu grijă

să se bucure și carcasa noastră de carne în viața aceasta (cerc vicios)

 

Playtime: Ana Alexandrescu

herpes-poem

1959408_666589203397786_1937535362_n

îți port herpesul pe buza de sus

se coace în fiecare oră câte puțin

e din ce în ce mai fraged mai înfloritor

și te știe de tată