Nisipuri mișcătoare

femeia antiglonț

904361_569629496394014_437648376_o

foto credit: Ana Alexandrescu

 

 

peste puțin aerul ne va strivi cât să te mai caut

în experimentul stingher pe care am început să-l trăim

totul e sedimentat pe fundul borcanului

autogara voiajor fumul de țigară și boxele asurzitoare de rock fm

pielea semitransparentă întinsă pe jos

o atingere cu dosul palmei

structura tactilă între mine și tine

limbi necunoscute cuvintele scurse în șoapte

prin toate orificiile acordate lejer

peste puțin

aerul e un pumn în stomac și venele corbi rătăcitori în trup obosit

abia ne mai știm amintirile ce șerpuiesc pe sub piele

 

la capăt mă voi naște poetă

o poetă antiglonț în jurul inimii

trupul tău

soldații se lipesc de gât ca de-o tulpină fragilă

îl voi lipi de trupul meu

 

încearcă să nu fii fericit acum

 

 

defloral

10486423_860141057342855_5031658217952660261_n

zgomote în urechi amestecate cu frică

cântarea cântărilor citită pe furiș

mama croia o rochiță pentru păpuși

în timp ce

murmur epuizant într-o versiune suprarealistă

șoaptele se amestecă în salivă

aerul văruit în alb

strigăt pe dinăuntru

mirosul pielii tale

senzație delirantă de sunete înfundate

lacrima gelatinoasă în colțul ochiului drept

cu toți porii cărnii mele pielea ta

învelită în beculețe și firișoare de iarbă

foto credit: Ana Alexandrescu

ignoranticidul

pereții se închid frumos ca o linie de geta brătescu

trupul se cuibărește în bucla cu numărul 9

frumusețea suprimă lichelele

într-un corp de fetiță poemul vine ca o placentă întârziată

 

Petiție în sprijinul științelor umaniste din România

https://www.petitieonline.com/petiie_in_sprijinul_tiinelor_umaniste_din_romania

Petiție în sprijinul științelor umaniste din România

Științele umaniste au oferit valorile și reperele civilizației europene. Ele au format conștiința, identitatea și libertatea omului modern. Ele oferă o perspectivă analitică asupra evoluției societății și asupra transformărilor suferite de civilizația contemporană. Ele au contribuit la identitatea României moderne și analizează adaptarea acesteia la lumea secolului XXI. Cercetarea din domeniul științelor umaniste contribuie nu doar la cultura universală, ci și la capacitatea societății de a reflecta critic asupra trecutului și prezentului, precum și de a decide în cunoștință de cauză asupra direcțiilor viitoare de evoluție, ca și asupra formelor prin care această evoluție poate fi modelată spre binele oamenilor.

Decizia recentă a Ministerului Cercetării și Inovării (MCI) de a nu include în Consiliile sale consultative reprezentanți ai științelor umaniste denotă o viziune îngustă asupra cercetării. Ea trădează tendința de a reduce până la dispariție finanțarea cercetărilor din domenii precum filologia, istoria, filosofia, teologia, artele și studiile culturale, domenii care au contribuit esențial la modernitatea românească și la integrarea țării în Uniunea Europeană. Prezența cercetătorilor din domeniile umaniste în aceste Consilii ale MCI este necesară, deoarece ei aduc o perspectivă reflexivă importantă, care folosește tuturor celorlalte științe fundamentale. Alături de excluderea experților străini din evaluarea proiectelor de cercetare, această decizie defectuoasă a MCI blochează comunicarea profesională la standarde internaționale și abandonează evaluarea corectă a proiectelor de finanțare din toate ariile de cercetare unui clientelism local.

Cerem Ministerului următoarele:

1. numirea prin concurs cu juriu internațional în Consiliile MCI a unor cercetători umaniști neangajați politic, cu reprezentarea tuturor disciplinelor umaniste (filologie, istorie, filosofie, teologie, arte, studii culturale).

2. alocarea pentru cercetarea umanistă a unui buget de minimum 10% din bugetul pentru cercetare gestionat de către UEFISCDI, proporțional cu ponderea cercetătorilor umaniști în comunitatea științifică românească.

3. folosirea evaluărilor internaționale în jurizarea proiectelor de cercetare.

Notă: Petiția a fost inițiată de către Alexander Baumgarten (filosofie, Universitatea „Babeș-Bolyai”, Cluj-Napoca); Cristian Ciocan (filosofie, Universitatea București); Arleen Ionescu (filologie, UPG Ploiești); Bogdan Murgescu (istorie, Universitatea București); Flavius Solomon (istorie, Institutul de Istorie „A.D. Xenopol”, Iași).

 

Petition in support of the Humanities in Romania

The Humanities have provided the values and landmarks of European civilization. They have fashioned the conscience, the identity and the freedom of modern man. They constantly subject to critical judgement the contemporary evolution of our civilization. They have contributed to the identity of modern Romania and they analyse its adaptation to the 21st century world. The research in the Humanities contributes not only to universal culture but also to our society’s ability to reflect critically on the past and the present as well as to decide accordingly on the future directions of evolution, as well as on all ways through which this evolution can be modelled for people’s benefit.

The recent measure by the Romanian Ministry of Research and Innovation to set up consultative councils that do not include  researchers in the Humanities reflects a narrow vision on research. This decision betrays the tendency to phase out funding research in fields like philology, history, philosophy, theology and cultural studies, fields that contributed essentially to Romania’s modernity and to the integration of the country in the European Union. The presence of the researchers in the Humanities in these councils is necessary, since they bring an important reflexive perspective that is useful for all the other fundamental sciences. Apart from the exclusion of foreign experts from the assessment of research projects, the present faulty decision of the Ministry of Research and Innovation hinders professional communication at an international level and relinquishes correct procedures for the evaluation of funding for projects from all fields to local clientelism.

We require from the Romanian Ministry of Research and Innovation the following:

1.       – the nomination in these councils, through a competition overseen by an international jury, of researchers in the Humanities who are not politically involved in these councils and who will represent all humanist disciplines (philology, history, philosophy, theology, cultural studies).

2.       – the allocation of a budget for research in the Humanities of at least 10 % from the UEFISCDI research budget, on a par with the number of researchers in the Humanities in the scientific community.

3.       – the use of international assessments in adjudicating over research projects.

 

Înainte de a pleca spre lumile lui Dumnezeu

10888807_905029079520719_1553243292107018315_n

Foto: Ana Alexandrescu

O întrebare bună valorează mai mult decât zece răspunsuri slabe, iar unele întrebări sunt atât de bune încât aproape că te sfiești să le cauți un răspuns. Am găsit textul de mai jos în 24 – FUN Cel mai tare ghid din România, o revistă publicitară prezentă în mai toate hotelurile, singura care te ajută să-ți treacă timpul mai repede, așteptând. Era acolo un articol al lui Robert Șerban despre Nicolae Popa.

Nicolae Popa a scris și a pictat la Timișoara, și nu cu mult înainte de a pleca definitiv pe calea verticală ar fi dorit să afle unele răspunsuri la cîteva (zece) întrebări ce-l frământau.

Probabil ca nu s-a prea înghesuit nimeni să-i răspundă lui Nicolae. Mi se pare o idee oarecum suprarealistă de a-i răspunde „unui plecat”, și apoi întrebările sunt profund-interesante, mai ales/și în acest context. Așadar, în memoria lui Nicolae, în sprijinul lui Robert, și în favoarea mea, vă invit să încercați un răspuns ori măcar o mirare.

„Scriitorul și pictorul Nicolae Popa plănuia să facă o carte de interviuri. M-a sunat într-o zi și mi-a spus să iau rapid un pix, o hîrtie și să notez niște întrebări. M-am conformat și le-am notat. Apoi, le-am transcris în computer. Si le-am citit și răscitit. Am mustăcit, m-am tot mirat, ba m-am și enervat nițel. Cum să răspund la întrebările astea? Ce să spun? Dar de ce să nu răspund? Mai ales că i-am dat de înțeles că o s-o fac. Știam că o să mă sune și o să mă întrebe: gata interviul? Nu m-a sunat. Apoi a intrat în spital. Apoi a murit.

Căutând ceva prin folderele din comp, am găsit întrebările lui Nicolae. Fără răspunsuri. Poate că nu mai au nevoie de alte cuvinte. Sau poate că sînt atît de tari, încît gîndul că răspunsurile nu pot fi pe măsura lor m-a făcut să nu le… ating. Nicolae mă invitase la un exercițiu de imaginație și sinceritate, în stilul lui. Sînt sigur că a data ceste întrebări și altora. Sînt convins că nimeni n-a răspuns la ele. Le transcriu mai jos cu speranța că acea carte plănuită de Nicolae Popa chiar se poate realiza. Asta dacă vom avea curajul și imaginația de a le da răspunsuri. Vă invit să răspundeți. Fie și în gînd…

  • Daca tu ai fi Dumnezeu, ce surpriză ai pregăti oamenilor și care ar fi primul lucru pe care l-ai crea?
  • Dacă ai fi Satana, ce ai distruge prima dată?
  • Cea mai mare izbîndă și cel mai mare eșec al lui Dumnezeu?
  • Dacă ai fi pasăre-copac ce le-ai reproșa oamenilor față de actul iubirii?
  • Ca om, ce reproșezi omului față de Dumnezeu?
  • Dar față de oameni, păsări, copaci?
  • Ce culoare ar avea steagul propriu, al unei patrii proprii?
  • Nu-ți găsești prosopul și ai giulgiul din Torino. Cum ai proceda vâzînd figura lui Hristos pe giulgiu?
  • Dacă nu ar exista femei, te-ai căsători cu o frunză sau cu o bucată de apă?
  • Dacă ar trebui să-ți mănînci partenera după ce ai făcut dragoste, ai renunța la sex? Dacă ar trebui să te mănînce ea pe tine, ai renunța?

 

P.S.: Aștept răspunsuri pe adresa de email: robiserban@yahoo.com

În 2015 am publicat aceste întrebări în revista online literaturadeazi.ro. Sigur artistului i-ar fi plăcut.Vă invit să le citiți, să meditați, să răspundeți sau să păstrați tăcerea. În urma articolului am primit următoarele mesaje, care merită citite.

răspunsuri naive

Submitted by Koga Ion on March 27, 2015 – 11:28

  1. Î: Dacă tu ai fi Dumnezeu, ce surpriză ai pregăti oamenilor și care ar fi primul lucru pe care l-ai crea?

R: a) alternanța sexelor (24h, de exemplu); b) duminica, să nu mai dau periodic reset creației.

  1. Î: Dacă ai fi Satana, ce ai distruge prima dată?

R: Iadul – am obsesie pentru motivul rătăcirii; așa, cu Iadul primit ca o garsonieră de la babacu, își permite să o ardă cu tupeu prin cluburi.

  1. Î: Cea mai mare izbândă și cel mai mare eșec al lui Dumnezeu?

R: Omul.

  1. Î: Dacă ai fi pasăre-copac ce le-ai reproșa oamenilor față de actul iubirii?

R: că majoritatea inițiază lăstare, lepădându-și apoi fără remușcare ouăle în cuiburi străine; tot mai puțini sunt capabili să-și consume iubirea cu o scorbură.

  1. Î: Ca om, ce reproșezi omului față de Dumnezeu?

R: probabil același lucru pe care D-zeu și-l reproșează singur față de om.

  1. Î: Dar față de oameni, păsări, copaci?

R: nu îmi permit astfel de generalizări; încercați la Darwin.

  1. Ce culoare ar avea steagul propriu, al unei patrii proprii?

R: rogvaiv

  1. Nu-ți găsești prosopul și ai giulgiul din Torino. Cum ai proceda văzând figura lui Hristos pe giulgiu?

R: dacă nu aș găsi să-l dau la schimb + diferența, aș încerca să folosesc doar tivul; poate aș încerca o baie de aer în prealabil.

  1. Dacă nu ar exista femei, te-ai căsători cu o frunză sau cu o bucată de apă?

R: pentru un astfel de răspuns, ar trebui întâi să existe femei; creația pretinde că sunt bărbați second-hand; deși istoria a dovedit că există și femei de prima mană.

  1. Dacă ar trebui să-ți mănânci partenera după ce ai făcut dragoste, ai renunța la sex? Dacă ar trebui să te mănânce ea pe tine, ai renunța?

R: aș negocia să ne mâncăm sexul reciproc, postcoit, astfel încât să asigurăm perpetuarea speciei, dar și să putem trăi fericiți până la adânci bătrânețe

Submitted by Radu Stefanescu on March 27, 2015 – 20:05

Q: Dacă tu ai fi Dumnezeu, ce surpriză ai pregăti oamenilor și care ar fi primul lucru pe care l-ai crea?

A: as bloca orice upgrade imbecil de Windows; aș dărui omului femeia bionică și Mac-ul

Q: Dacă ai fi Satana, ce ai distruge prima dată?

A: parlamentul

Q: Cea mai mare izbândă și cel mai mare eșec al lui Dumnezeu?

A: eu, respectiv nevasta-mea

Q: Dacă ai fi pasăre-copac ce le-ai reproșa oamenilor față de actul iubirii?

A: daca m-aș trezi pasăre-copac, m-aș oftica

Q: Ca om, ce reproșezi omului față de Dumnezeu?

A: ipocrizia

Q: Dar față de oameni, păsări, copaci?

A: cruzimea

Q: Ce culoare ar avea steagul propriu, al unei patrii proprii?

A: culoarea apei in zori, când sare obletele, și la apus, când trage crapul

Q: Nu-ți găsești prosopul și ai giulgiul din Torino. Cum ai proceda văzând figura lui Hristos pe giulgiu?

A: aiurea. de emoție, m-aș usca instantaneu

Q: Dacă nu ar exista femei, te-ai căsători cu o frunză sau cu o bucată de apă?

A: daca n-ar exista femei, nimeni n-ar pune astfel de intrebari

Q: Dacă ar trebui să-ți mănânci partenera după ce ai făcut dragoste, ai renunța la sex? Dacă ar trebui să te mănânce ea pe tine, ai renunța?

A: mi se pare in firea lucrurilor să-ti mananci partenera înainte de sex; invers, oricum, e inevitabil.

Submitted by Koga Ion on March 28, 2015 – 03:23

dacă îți devorezi partenera înainte de sex, părerea mea este că ar trebui să păstrezi din ea sexul, în caz contrar sexul fiind pur și simplu autocontradicție; la o astfel de logică, poate chiar contraindicat…

P.S. Mulțumesc pentru răspunsuri.
.

poemul ca o placentă întârziată

581438_569902416366722_257846281_nFoto: Ana Alexandrescu

 

 

 

o lovitură scurtă în partea stângă a burții

începe despărțirea de tine cu zgomot de falii tectonice

mama crește cu viteza unui ou care fierbe

se pregătesc rupturi catastrofale

pășesc mai lung și mai apăsat ca o femeie

de douăzeci și șase

stau seara la pândă

burta privită de sus seamănă cu un continent dezafectat

sânii cresc ca două ziduri de apărare

primele patru luni se întâmplă fără să fie ceva

citesc cărți despre mame și nu mă recunosc în niciuna

noaptea visez monștrii îmbrăcați în piele de copil

aliniați la marginea apei cu gamele în mâini

e timpul să lucrez la uitare

uită tot ce aduci cu tine

să nu-mi spui pe la douăzeci că te-am făcut mort

încep să-ți frământ căpșorul

ca pe un bulgăre de carne

mă uit în fiecare zi în oglindă și trupul meu

îți construiește o căsuță pentru pitici

ca un uriaș te privesc

de sus în jos

întind brațele și mă cuprind pe mine

ca o mamă pe fiul ei întors acasă

trebuie să fie imagini superbe

și sunete blânde de intestine

ca într-o buclă înconjurată de tuburi protectoare

 

doar tu îmi cunoști irizările cărnii

mirosul sângelui e mireasma ta din burtă

te rotești ca un scafandru prin mine

mă legăn în stânga și-n dreapta

gata să mă scufund

 

facem o poză cu tine

port cămașă albă de mătase cu nasturi sidefați

privesc aparatul drept în obiectiv

mi se pare nedrept să tot zâmbesc așa de una singură

cu tine acasă

îmi ating tot mai atentă burta cu degetul arătător

trag niște linii ușoare să nu te trezesc

și ocolesc gropile din același motiv

în mintea mea nu mai încape niciun om viu

 

trup de cărnuri acoperite cu piele

e trupul meu eliberat de păsări

prin vene începe să-mi curgă lapte

trăiesc o naivitate de grad zero

 

mama a plecat cu poșeta de mărimea unui copil

oameni ca ea își construiesc casele sub pământ

m-am adăpostit nouă luni acolo

ca un fugar într-o cutie de carton

 

zilelor le-au crescut piciorușe de copil

în dormitorul nostru se oglindește o burtă bombată

și doi sânișori din care picură miere

e mama ta

iart-o că nu știe să fie maternă

că te poartă ca o mașinărie din Star Wars

cu centrul de comandă dereglat

 

a mișcat în treioctombrienoușase

eram sub tratament

nu-mi aminteam nicio poveste pentru copii

nici un cântecel vesel și nici un joc de jucat cu prietenii

când a mișcat am știut că mă va durea capul și că nu voi mânca nimic trei zile

m-am ascuns sub pat până mi-au amorțit picioarele de spaimă

te-ai așezat la fereastră și ai început să privești

am ieșit tip-til să nu mă auzi

 

va fi fată

aparatele voastre sunt ca mașinăria mea

e băiat

mi-a dat de știre cu capul în jos

în patru luni pe partea stângă

te voi naște în primăvară sau la-nceput

până atunci ne plimbăm de la școală spre casă

pe jos cu pas întins

ca o femeie cu copil în burtă

la douăzeci și șase

 

pășesc în același șotron început de bunicii mei

burta țuguiată îmi indică direcția ca busola unui vapor

un marinar își scrie jurnalul de bord

liniile se întind peste creștetul meu

jocul trebuie câștigat

ne mișcăm într-un film sf

eu –  mașina cu picioare lungi ce transportă un comandant copil

scăldat în lichidul unei placente

la trei luni mă roteam cu farfuria zburătoare de la Eforie

și urcam peretele de spumă legată cu frânghii

încă stăteai la pândă

apoi m-am așezat în poala lui Ovidiu

și i-am mărturisit la ureche marele nostru secret

sunt mama-copil mama-mamei copilul-copilului

nu mai știu cine sunt

carnea a început să se frăgezească

– ce doriți la ora asta?

– am venit să nasc.

 

afară se face primăvară de Pești

parfumul toporașilor ajunge până la etajul trei

în depărtare pământul s-a aprins în grămăjoare

fumul intră în salonul cu numărul opt

opt e câștigător la ruletă

căpitanul-copil strănută cu fața galbenă de icter

așezat ca un calif peste două fetițe de-a stânga

și două de-a dreapta

 

laptele curge în toate saloanele ca o revoltă

citesc Cațavencii și râd

 

femeia-copil stă la geam și ascultă păsările încă pe drum

cârsteiul ajunge mai greu el face drumul pe jos

scrie într-o nuvelă de Cehov

se aud ramuri rupte sub gheruțele lui

 

mamele au un fel de cinism

își scot copiii din burtă și-i aruncă în frig

la umbra unui filodendron

prin saloane reci în mâinile unui bărbat

nepregătit să fie tată

în mâinile unei asistente cu mintea aiurea

care a lucrat înainte la bandă

 

băiețelul are masca pe ochi

mamele alăptează cu zgomot

toate își țin sânii în pumni și te-mbie

băiețelul își mișcă gurița de plastilină pe sânul străin

apoi îl vomită

 

fiule nu sunt o mamă bună îți spun acum ca să știi

poți refuza o mamă ca mine cu sânii lipiți de spate

cu durerile prinse de gât ca un colier de regină

 

stai în coș zici că e o grămăjoară de pepeni

păsări îmi dau târcoale și nu sunt în stare să rostesc

nici tatăl nostru că îmi vine să plâng

Dumnezeu nu cârtește

ce vei înțelege tu din mâna ce se apără

de o pasăre

dico-dico ștecherul a primit un nume

uiu și unchiul a primit un nume

cum te cheamă băiețel

îmm

și tu ai primit un nume

 

ești un om mic iar eu ar trebui să fiu un om mare

ești un copil iar eu ar trebui să fiu mama ta

jocul continuă în pătuțul împletit cu baldachin

aerul dulce se strecoară sub plapumă seara

fiecare bucățică de carne e modelată după chipul și asemănarea

mea

nimeni nu te numește cu numele tău

oamenii vin să te vadă și devin peltici

tu îi privești cu uimire

se creează o complicitate cuminte între noi doi

oamenii vin să te vadă

plagă în camera de la stradă

în duminica aceea nu m-am amestecat cu ei

erau orbi ca o cârtiță

am deschis un caiet de prezență și am lipsit de lângă pătuțul tău

au trecut șaizeci și cinci într-o zi

mie mi s-au umflat picioarele și am spus cu glas tare

trebuie să alăptez

 

am sânii lipiți de spate

laptele curge pe șira spinării

până în pantalonii de pijama

simt o contracție în zona feței pe undeva se scurge lichid

 

despre dragoste nu mai poate fi vorba

toate lucrurile stau închise în cutii pe dulap

noi înotăm la marginea pătuțului

cu mâinile spre un colac de salvare

toți mirosim a lapte

alături curge un pârâu de lapte

îți spăl ghetuțele în firicelul de lapte

sudoarea ta e de lapte și a mea e de lapte

 

în oglindă se zărește o femeie repede mamă

cum ai atinge o suprafață clară de apă

cu o crenguță de basilic

părul e mereu în dezordine

o claie prinsă cu un elastic uzat

mâna ta se întinde ca la furat pere busuioace

 

îmi repet de o sută de ori pe zi „sunt mamă”

ar trebui să se întâmple ceva „hocus-pocus”

 

așez sicriele pe categorii cei mai aproape mai departe

și invers

moartea în fiece clipă ne apropie

 

peste dealuri pe-un nor

plutind ca un gând

luna trece ușor

aripi de vis legănând

și cu el rătăcind

din înalt stele mii

parc-ar spune veghind

noapte bună copii

noapte bună somn lin

copil drăgălaș

fie-ți somnul senin

dragul mamei îngeraș (sunt mama!!!!!!!!!!!!!!!!! eu sunt!!!)

somn ușor scump odor

lângă tine voi sta

toată noaptea cu dor

eu te voi legăna

 

pruncul râde la îngeri e fericit îmi zic în somn

iar când e treaz încep durerile lumii

vin ca un roi de lăcuste flămânde

peste cărnița albă și dulce

 

mai este puțin până pielea rămâne în urmă

și doar trupul crud și doar trupul crud

 

când dormi îmi adun genunchii la piept

și stau în așteptare ca o pisică

să prind ceva din limba nouă în care bâjbâi

mai fac câteva poze în oglindă să o văd pe femeia aceea

care nu mai e ea

 

carnea de copil seamănă cu o jucărie de pluș

amândouă au miros acrișor

 

 

oamenii curg ca din butoaiele sparte

și se aliniază la făcut tăiței sarmale plăcinte

ne îndepărtăm încet și liniștea se amestecă

roțile căruciorului se poticnesc în pietrele din drum

facem cunoștință cu insectele care se așază

pe trupușorul tău fără să le simți greutatea

 

femeia de doușapte intră deodată în poșeta mamei

și scoate doar capul din când în când pe deschizătură

se leagănă încet după forma tălpii piciorului

pam-pam

e aproape ca în motocicleta cu ataș

a unchiului Ștefan

când m-a acoperit cu o piele am crezut eu

mirosea a cauciuc și scotea sunete de șireturi

a pornit scrâșnind ca o rachetă spre cer

nu am mai văzut nimic

înăuntru era întuneric și cald

aerul se rupea în bucăți mari ca niște piftii

puteam face un pas de furnică până la marginea căsuței

și puteam ține ochii deschiși

 

respiră pentru mine cât timp rămân închisă

sub cămașa de forță unde e atâta fierbințeală

atâta distrugere de voință

buburuze roșii au pătruns în urechile mele

până în intestine

se plimbă pe acolo nestingherite

numai eu fără să pot spune nimic

fără să îmi pot atinge trupul stau îmbrățișată

între propriile brațe

mângâi tot ce prind cu privirea

de la etajul trei poți vedea destul de bine

cerul închis frumos ca un borcan transparent

respiră din toți plămânii respiră și pentru mine

 

să mă întorc în pătuțul tău cu baldachin

să te apăr de oameni ca de insecte

mama e dincolo de împletitură

ea e împletitura

ea e nuielușa care se împletește cu altă nuielușă

deasupra ta

 

în fiecare seară casa se umple de dragoste

pe care o înghesui cum pot sub pat

să aibă loc mirosul tău de piele asudată

de lapte vărsat pe babețica albastră

de scutec plin

 

umărul meu e un culcuș în carne

pentru căpșorul tău adormit

îl privesc cu tandrețe

ca pe un dinte care crește din nou

e gâdilat molfăit lins și ronțăit

clavicula de plastilină se întinde

peste oasele mele de burete

pielea se înfioară când e capsată

de cei doi dințișori care au realizat întâia lucrare

în lemnul pătuțului maroniu

dăruit de unchiul Nică

pătuțul cu zăbrele de lemn este primul obstacol

pe care ai învățat să-l escaladezi

din două rostogolir

 

în timp ce dormi păzesc aerul

ca particulele de praf

să nu se amestece cu respirația ta

pielea devine de-a dreptul transparentă

și vinișoarele se întind ca șerpișorii

într-un corp de fetiță

mă dezbrac pe rând de hainele de peste zi

măsor și cântăresc totul din priviri

nu mai încape loc de dragoste

în coșul pieptului e încă adâncitură

un fel de cutia milei umplută în zilele de duminică

 

tot ce era pe dinăuntru ai scos la suprafață

ca o cârtiță harnică

dormitorul se umple ușor de talaș

pe care îl mătur la câteva luni

exclamând „ia te uită, nici eu nu am vorbit până la trei ani!”

tu în schimb ești un copil dorit

n-aș fi crezut că de-acum toți vom fi fericiți

că am ratat sfințenia cu atâta blândețe

când ești fericit te poți sufoca subit

sau poți intra în fibrilație

 

Știi cum se ademenește un căluț? Cu zahăr în palmă.

Dac[lu’ullui Max murit de atata dulce

când se coc prunele bistrițe ai șase

când culegem porumbul șapte

când se coc merele pătule opt

când mâncăm scorușele zece

 

stau sub apă să-ți ascult respirația

e liniște un bondar se lovește de geam

 

am cerut prietenia celor doi sfinți

și m-am ascuns repede după scânduri

 

vezi eu nu sunt o mamă bună cum n-am fost o fiică bună

la patru dimineața

mă târam în genunchi prin salon

icneam încet să mă ierți

la patru treișcinci ai ieșit vânăt

fără niciun cuvânt

 

 

ți-am scris cu mâna stângă

dreapta închidea cu greu

un fermoar peste carne

pielea a rămas întinsă pe parchet

între noi

tăcerea e cel mai înalt grad  de comunicare

ne tăiem urechea

începând cu această clipă

ne ținem prosopul unul altuia

tăcerea ta rămâne

la capătul fiecărei străzi

calc păpădiile  și mușuroaiele de furnici

mereu cu ochii închiși

ca un orb agățat de brațul unui necunoscut

 

te-am ocrotit cu amândouă brațele

te-am strâns cu propriul trup

am vrut să te păstrez în mine

să-ți cânt

vor veni zile în care mama se va duce la culcare

cu zâmbet ascuns

ca un călău

 

scriu în caiet

e aer de miere

furnicile s-au adunat în grămăjoare

împart tot ce e de împărțit

scriu în caiet

miroase a tata

miroase a mama

carnea albă le depășește pe toate

 

mă culc în același vis în care tu râzi de cele lumești

ai un pătuț cu zăbrele dar nu știi

eu te privesc prin ele ca o nătângă

se fac cercuri în jurul inimii un hula-hoop amețitor

 

micul ștreang ți-a înflorit gâtul

am înțeles totul atunci

fetușii apelează la gesturi extreme

n-am putut să te apăr

neputințele s-au înșirat între noi

cineva a tăiat firul

când ești mic semeni cu un bolnav

 

în vis

peste capul tău s-a scurs o găleată de mir

ca un lichid amniotic dintr-o placentă uriașă

a curățat totul

mama tânără ți-a atins fruntea

bucățele de sânge i se lipesc de trup

lipitori nesățioase

pe carnea femeii

nu te teme de cuvintele prea mari

 

mama e o mostră de sfințenie ratată

nu mai e nimic de făcut

uliul a scăpat puiul din gheare

în fața căruciorului

au început să cadă dinții unul câte unul

al doilea crește sub al treilea

ma-ma ba-ba ma-ba

mama va înșela moartea cu dragoste

lumina de dimineață

care te face să-ți freci ochișorii cu pumnii strânși

ar putea fi Dumnezeu.

 

am cunoscut o femeie

care spunea că

zace de fericire pe canapeaua din sufragerie

ca o legumă coaptă

mama

nu a cunoscut dragostea

mama nu s-a iubit

pune o mână pe creștetul meu ca și cum m-ai fi născut ieri

 

oh și reportajul despre copiii înfiați din Irlanda

am crezut multă vreme că nu sunt fetița din fotografie

apoi mama m-a născut fără să vrea într-un spital comunal

și m-a tot strâns de gât zilnic dar eu nu și nu

cordonul ombilical se făcea țăndări de câte ori mi-l punea de gât

burta ei mă ademenea din când în când

rămânea închisă

ascultam cu urechea

și înăuntru era cineva

mama e alta decât mama

cele două femei sunt mamele mele

când una pune piciorul pe mine

cealaltă mă trage în cușcă

 

mă pregătesc să devin femeie

îmi crește părul fără să-l pieptene nimeni

ca o claie multicoloră plină de dulciuri

femeia pleacă la luptă înveșmântată în roșu

e un copil când are pojar

capul îi era plin de bube și ochii

i se umezesc excesiv din cauza luminii

 

sunt în stare să o ating pe mama

doar cu obrazul

până la urmă totul se reduce la mamă

femeile se nasc mereu una pe alta

 

mama s-a cuibărit într-un act de deces

când decretul mi-a pus ștreangul de gât

nimeni nu ucide cu bună știință decât mamele

amintirea din burtă se umflă cu fiecare aniversare

ștreangul e singurul fir de salvare

 

ca o fructă aș sta în brațele tale acum

sub cămașă pielea se fierbințește

aproape de miezul nopții

băiatul respiră parfumat și repede

te miști ca un melc cu plapuma pe cap

adorm obosită și îmi visez burta

golită de cel mai prețios material

rezistent la orice grad de căldură

în acele zile aruncate la coș

vintrele  merită întreaga frumusețe

a lucrurilor exterioare

scufundate în sânge până la gât

acolo au loc în fiecare zi

explozii și se modifică

tot ce construiesc clipă de clipă

liftul unui zgârâie-nori

rămas defect între etajele inferioare

suspendat între ceruri

ca o cârtiță oarbă

merele

căzute peste noapte din pomi

ziua încadrată în termopan

fructele cad inutil

îngrămădite una în alta

ca niște oi rătăcite

când oamenii se duc inutil

mortul nu tentează pe nimeni

îmi iau rochia și încep să scriu

despre merele verzi

îngrămădite sub pomi

el pășește apăsat

pe toată talpa piciorului

literele au miros de mere necoapte

pun rochia în cui

și pășesc pe vârful degetelor

nimeni nu îndrăznește cu adevărat

să-și escaladeze pereții interiori

să trăiască în umezeala

dinlăuntru minunatelor vintre

nu se încumetă

să descifreze nervurile negre

ale  florilor de mină

pe malul celălalt

s-a pierdut un făt de câteva luni

și e declarat nul

vintrele cele de toate zilele

au primit un straniu obiect de inox

 

voi rămâne țintuită în afara ta

verific imponderabilitatea la cald

nu încetează niciodată

oriunde mă uit e verde ca într-un joc de cărți

în interiorul scândurii

carii rod până la ultima scăriță

am nesocotit toate poruncile și neporuncile

am călcat mereu pe furnici fără să aud

cum le trosnește carapacea

 

cablul ne remorchează pe mine de tine

de data asta tu conduci eu la mila ta

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

în fiecare zi după asfințit

733922_572688009421496_1982449499_n

 

și atunci ne vom împreuna ca păsările

în fiecare zi după asfințit

cu ochii împăienjeniți ne vom pipăi pe întuneric

numim fiecare parte a trupului

cu alte cuvinte

 

nimic nu mai sună la fel

prin trupul acesta nou

 

tu ai talentul de a pătrunde în mine

îmi faci semne de-acolo

privesc  pe mai multe ferestre

și cum întorc capul dau de tine

apoi de piciorul tău

arcuit în jurul unui castel de nisip

oasele tale au miros de iarbă

nu găsesc nimic banal în fumul de  țigară

nu mă revoltă insomniile

nici visul din timpul zilei

 

Foto: Ana Alexandrescu

fetiș pe aromă de opium

971990_598734736816823_311710228_n

 

 

un mic animal cu tentacule încolăcite

nimeni

dar absolut nimeni nu aude nimic

ei cred că tăcerea are cauze banale

 

carnea evaporată devine ușoară

pe dinafară

ceea ce se poate închipui
o carcasă așezată cu grijă
cuvintele strâng

ca o sinucidere lentă
de fiecare dată e o desprindere dureroasă

curg ca un firicel de sânge prin organele tale

să ne mângâiem până ne transformăm în sfinți

 

Foto: Ana Alexandrescu

Dreptul de a visa

156867_572687996088164_168097131_n

Oricine ești tu ai dreptul să visezi. Când mergi pe stradă sau când așezi capul în pernă. Când privești un tablou – un tablou e o poveste, a celui dinăuntru și a celui dinafară –  sau când deschizi o carte. Când admiri o nimfeacee sau atingi ușor, cu vârful degetelor, curbura unei statui. Când respiri cerneala din ziarul de dimineață ori te pierzi cu nasul în vreo carte pentru copii, la librăria din colț, ferindu-ți chipul de priviri cunoscute. Dreptul de a visa este inalienabil, este al tău cu acte în regulă, trebuie doar să știi să-l administrezi. Dacă lumina e prea puternică, închizi ochii și visezi, dacă noaptea te înconjoară, deschizi ochii și visezi. Îți pui masca din vis și privești lumea ca pe o eclipsă de soare, văzută printr-un ciob de sticlă verzuie. Ai dreptul să visezi, chiar dacă uiți și îți plângi nefericirea. E remediul, șansa de a intra în profunzimea lucrurilor pentru a le înțelege complexitatea.

”Din momentul în care un suflet este bine închis în solitudinea lui, orice impresie este punctul de pornire al unui univers. Apoi, fără îndoială, universurile sale multiple se amestecă și creează o lume complexă. Dar lumea este intensă, înainte de a fi complexă. Ea este intensă în noi. Și am simți mai bine această intensitate, această nevoie intimă de a proiecta un univers dacă ne-am supune imaginilor dinamice, imaginilor care ne dinamizează ființa. Astfel, credem că, înaintea marilor metafizici sintetice, simfonice, ar trebui să apară studii elementare în care minunarea eului și minunile lumii să fie surprinse în cea mai strânsă corelație. Filosofia ar fi atunci în chip fericit readusă la desenele ei de copil.” (Gaston Bachelard, Dreptul de a visa, Traducere din franceză de Irinel Antoniu, Editura Univers, București, 2009, p.43)

”Într-o zi, Simon Segal a vrut să-mi facă portretul. Era o zi de iarnă și eram dus pe gânduri. Mă gândeam la viața care m-a făcut – nu știu de ce! – filosof. Mă gândeam la țelurile neîmplinite, de neîmplinit. Pe scurt, Segal m-a surprins la ceas de melancolie. Am, fără îndoială, și alte stări. Aici e însă dovada vieții mele grele. Pictorul, sunt sigur, a spus în limbajul lui unul dintre adevărurile mele.

Căci, dacă privesc mai mult portretul pe care mi l-a făcut Simon Segal într-o seară de iarnă, iată că, la o distanță de o treime de secol – o, uimire! o, amintire! -, în ochii mei văd privirea tatălui meu.” (Idem, p. 208)

 

PLAYTIME: Ana Alexandrescu

Marea, marea

11393139_996396657050627_5012223561816476621_n

Marea e marea, mereu îndepărtată ca spațiu și idee, cu întâmplările învăluite în aerosolii de seară, cu toate amestecurile de gusturi și mirosuri, muzici și nisip, mult nisip… Dacă ai trăit-o, senzația mării îți revine undeva la nivelul frunții și în cerul gurii, dacă nu, se strecoară mult mai jos și răvășește totul ca la simularea unui incendiu. Oricât de multă zăpadă s-ar așterne în jur, ea rămâne un elixir misterios care atrage gândul și furnică dorințe. E totul încapsulat acolo, pe stânca din golf, clipa trăită sau cea care așteaptă. Orice întoarcere înseamnă răscolirea unei memorii care poate produce ființei minuni sau ravagii.

Marea, în romanul lui Iris Murdoch, aproape umană, este spațiul unor întâmplări  incredibile pe care le trăiește un personaj exotic, monden, un actor ce combină trăsăturile unui veritabil artist. Poate că marea influențează totul, poate că e doar impresia lui, însă e cert că în preajma ei nimic nu mai este la fel, banalul este condimentat și conservat în gustul sărat al algelor ce ți se lipesc pe trup atunci când înoți gol.

”Ploaia s-a oprit și a ieșit soarele, dar peste cuprinsul mării atârnă un cer greu, de culoarea plumbului. Stâncile aurite de soare se profilează pe acest fundal mohorât. Ce paradis, n-am să mă satur niciodată de marea asta, de cerul acesta! Dac-aș putea căra un scaun și o măsuță peste stânci, în turn, aș putea sta și scrie acolo, cu priveliștea Golfului Raven în față. Trebuie să mă duc să cercetez bălțile dintre stânci, cât mai ține lumina asta intensă. Cred că spiritul de observație mi se ascute tot mai mult – ultima oară am remarcat o colonie de crabi minusculi, delicioși, ca niște boabe de strugure galbene, transparente, și o specie de peștișori cu înfățișarea feroce, bărboși, semănând cu niște coelocanți miniaturali.” (Marea, marea, Iris Murdoch, Editura Polirom, 2012, p. 122)

 

Foto: Ana Alexandrescu

inițiere în scrierea cu mâna stângă

1554389_711520115538284_899060315_n

 

ți-am scris cu mâna dreaptă

stânga închide mereu

un fermoar peste carne

mi-am lăsat pielea jos pe parchet

să crezi că sunt eu

 

între noi

tăcerea e cel mai înalt grad

de comunicare

 

ne tăiem urechea

începând cu această clipă

ne ținem prosopul

unul altuia

și scriem mesaje

 

învăț să-ți vorbesc fără cuvinte

tăcerea ta rămâne

la capătul fiecărei străzi

 

calc păpădiile

și mușuroaiele de furnici

mereu cu ochii închiși

 

ca un necunoscut agățat

de brațul unui orb

 Foto: Ana Alexandrescu

mă apropii de sfinți când adorm

313570_460224904001141_1151523188_n

 

nu m-a interesat dacă fetușii plâng

abia acum

învăț că dragostea este un act liturgic

ai grijă

a iubi și a mânca este un act liturgic

exersez respirând să ridic particule de praf

serafimii cei cu șase aripi strănută

crestez cu unghia numele meu în coaja ușii

plus numele tău

heruvimii cei cu ochi mulți îi închid unul câte unul

mă apropii de sfinți abia când adorm

dau bună dimineața și ies

totul începe cu o mângâiere pe taste

bucățele mici și negre de plastic

peste care se lipește apăsat carnea degetelor mele

ai vrea să fim rezistenți la transfer

să spunem lucruri

care nu se cuprind  într-un tabel

cât din mine sunt eu

și cât ești tu

până acolo unde și stelele devin pământ

n-aș fi crezut că tocmai dragostea de tine

m-ar face să ratez sfințenia

 

 

Foto: Ana Alexandrescu

albugo candida

535056_574655945891369_1845404662_n

 

e așa
cum dai jos toate pozele de pe un perete îngălbenit
și apare urma din spatele lor în chenare ordonate
după nu știu ce criterii
e așa
că nu mai contează decât
propria poezie și urechea ta dreaptă
aplecată pe umăr în maximă tandrețe cu tine
e așa
că închizi ochii și totul se prăbușește înăuntrul tău
atâția ani de construcție și nimic jertfit
nimic să rămână în picioare
e așa
că trăiești în hipnoza propriei obsesii
spui ce știi și ce nu știi
cu aceeași naturalețe a celui
ce trece în camera cealaltă
e așa
că ne strecurăm pe lângă umbră
fără să întoarcem capul
se zărește pământul
peste care a curs o băltoacă de sânge
acolo unde de obicei înfloresc merii
e așa
că în noi crește zilnic
copilul pe care nu-l vom naște niciodată
pe dinafară e ceea ce se poate închipui
o carcasă așezată cu grijă

 

Foto: Ana Alexandrescu

herpes-poem

1959408_666589203397786_1937535362_nîți port herpesul pe buza de sus

se coace în fiecare oră câte puțin

e din ce în ce mai fraged mai înfloritor

și te știe de tată