Lia Faur: „Am plecat departe ca să mă pot întoarce la mine”

Te‑am cunoscut la Arad, invitată fiind la Festivalul „Ștefan Augustin Doinaș”, al cărui curator ești de mai mulți ani, și care, datorită ție, a devenit unul dintre cele mai apreciate festivaluri literare din România. De unde e ideea și cum reușești să creezi o asemenea atmosferă, unică, în jurul acestui eveniment, grație căruia am avut ocazia să cunosc oameni noi, dar și să descopăr Aradul?

Ștefan Augustin Doinaș este un nume major al neomodernismului românesc și al Cercului Literar de la Sibiu, despre care declara adesea: „Eu m‑am născut a doua oară, spiritual, în cadrul acestui Cerc Literar, datorită acestui mediu, datorită vecinătății lor, datorită laboratorului pur filozofic și literar în care mă aflam împreună cu prietenii mei, am putut să devin ceea ce am devenit“. Reproduc cuvintele sale, adăugând că nici gruparea literară de la Sibiu nu ar fi avut aceeași anvergură fără Doinaș. A scris Mistrețul cu colți de argint, unul dintre poemele cele mai complexe și fascinante ale literaturii române. Numele său inhibă și inspiră, poezia sa este inepuizabilă și inconfundabilă. Cam așa aș putea justifica susținerea unui festival care să‑i poarte numele, amintind că la Arad nu exista o recunoaștere culturală a sa la nivelul comunității locale. Liceul arădean pe care l‑a urmat nu manifesta un interes deosebit în a‑i aduce numele în atenție, iar instituțiile de învățământ din comuna unde s‑a născut (Sântana, localitatea Cherechiu, devenită Caporal Alexa), pentru care am toată prețuirea, nu se făceau auzite suficient la nivel național. Exista un simpozion, organizat de profesoara Laura Orban, care purta numele lui Doinaș, fără a avea o latură culturală, ci doar una științifică, despre care nu am mai auzit. Am dorit să se vorbească mai des despre scriitorul arădean și cred că am reușit să determin o emulație în jurul numelui său, mai ales prin prezența unor scriitori importanți la Arad. Doinaș a fost mulți ani marginalizat, a făcut un an pușcărie, a avut o viață nu tocmai ușoară, pe care cei care încearcă să‑l discrediteze o ignoră cu bună știință.Festivalul a intrat în rândul evenimentelor culturale așteptate, a ajuns la ediția a noua, în 2023, iar anul trecut am sărbătorit centenarul Doinaș, cu o ediție specială. Aș aminti că surpriza acestei ediții a fost apariția unui volum în bandă desenată despre viața lui Ștefan Augustin Doinaș (din copilărie până în 1980). Știm cât de apreciat este acest gen de artă în Franța, Belgia sau Italia, ce succes au volumele despre Emil Cioran și Parisul său, ne amintim că mulți dintre noi am crescut cu Pif Gadget, așadar banda desenată continuă să fie de actualitate.Am avut șansa ca invitații mei să creadă în acest proiect și să mă susțină, participând. În plus, ei au fost cei care au scris despre ceea ce se întâmplă la Arad, au dus povestea mai departe și au girat cu talentul lor succesul nostru.

Absolventă a Facultății de Litere și Arte din Sibiu, ai profesat mulți ani la Arad, apoi ai continuat la Universitatea Tunis El Manar din Republica Tunisiană și, ulterior, predai limbă, cultură și civilizație românească la Universitatea din Udine, Italia, prin intermediul Institutului Limbii Române de la București. Să începem cu Tunisia, despre care ai scris un minunat jurnal ce urmează a fi publicat – o împletire neobișnuită de stări, reflecții, amintiri și proză. Dar și multă poezie senzorială am găsit în el, citindu‑ți manuscrisul. Cum ai decis să pleci acolo și de ce există interes pentru limba română tocmai în Tunisia?

Dacă ai citit manuscrisul, atunci ai înțeles de ce am plecat. Am totuși două răspunsuri. Primul ar fi cel legat de profesia mea. Un profesor are nevoie să mai schimbe din când în când sala de clasă, să‑și ia un an sabatic, cum se întâmplă adesea în alte țări. Am ales să continui ceea ce știu să fac, dar mai departe de ceea ce îmi era comun. M‑am supus cu bună știință „experimentului african” și m‑am înscris la concurs. Al doilea motiv ar putea fi redat printr‑un fragment din textul amintit mai sus, ca să justificăm sintagma „poezie senzorială”: „Să‑ți vezi frica întinsă pe jos și să nu ai cu ce o curăța. Să o sari în fiecare dimineață ca să nu ți se lipească de talpă și să lași urme peste tot. Să‑ți vezi bucuria într‑un copăcel crescut printre ziduri, nesocotit de nimeni un pericol pentru surparea peretelui. Să‑ți vezi tristețea în planta năpădită de iarbă din ghiveciul plin cu apă, unde se îneacă tot ce e viu. Am plecat departe ca să mă pot întoarce la mine”.Iar pentru a doua întrebare, sunt multe avantaje să cunoști limba română în Tunisia. Una dintre fostele mele studente tunisiene urmează un doctorat în România, cu o bursă guvernamentală. De ce nu ar exista interes pentru limba română în nordul Africii, dacă ne gândim la cei peste două mii de studenți care învață în universitățile românești? Sau la multinaționalele care au unități în România și Tunisia și fac schimb de operatori, deoarece românii preferă să lucreze în străinătate? Alții doresc să lucreze în industria turismului, se pregătesc să devină ghizi pentru turiștii români. Tunisia are multe de oferit în plan cultural și istoric. România este un „paradis verde” pentru tinerii care doresc să își încerce norocul în altă parte decât în țara lor. Astfel mi‑au răspuns câțiva cursanți care au venit să lucreze la noi: „Cum e România? Verde, profa”. Da, aici se poate găsi un viitor, oriunde și mereu există un „mai bine”, cum există și un „mai rău”. Relațiile diplomatice dintre cele două țări au istorie încă din perioada ceaușistă, mulți tineri tunisieni au studiat în anii ’70‑’80 în România, mulți au format familii mixte, care trăiesc acum în Tunisia. Am cunoscut o astfel de familie: mama – româncă, tatăl – tunisian, iar copiii au ales să studieze și să muncească în România, unde trăiesc bunicii din partea mamei. Pentru un cunoscător de arabă, româna face parte din familia limbilor exotice, având alfabet latin, așadar poate fi interesantă. Pentru cei care vorbesc franceza, este o limbă latină, asemănătoare limbii lui Voltaire. Mai există situații de interes bazat pe corespondența (amicală sau amoroasă) de pe rețelele sociale. Deci, motivele sunt variate în alegerea limbii române ca limbă de studiu.

Poezia în sine este un act asumat, o expunere a fragilității și un act de curaj, în același timp. Când ții un jurnal îți trec prin cap tot felul de gânduri, amintiri. E discutabilă veridicitatea și ficțiunea unui text diaristic, probabil că cititorul își dorește o dinamică zilnică, dar sunt momente când nu se întâmplă nimic, doar gândurile suplinesc acțiunea. Ceea ce am căutat să inovez aici au fost paginile de ficțiune, pe care le inserez explicit, despre personajele Eliza și Cezar. Da, acolo e suferința unei fetițe, născută și educată pe furiș, închinată la icoane, iar primul bărbat din viața ei trebuia să fie și ultimul, că, altfel, „tata o omoară”, „face familia de rușine”, „nu o mai ia nimeni”, dar nu se numește Lia, și cred că multe fetițe se pot regăsi în acele pagini. E posibil să mă expun mai mult decât alte scriitoare, vorbind deseori la persoana întâi. Întrebarea este însă cum se măsoară vulnerabilitatea, ascunzându‑te în spatele persoanei a doua, a treia, ori scriind „discret”? Citind‑o pe Annie Ernaux (Confesiunea adolescentei), mi‑am amintit o întâmplare din copilărie, când mama vorbea cu cineva despre mine, fără să mă privească, eu fiind de față. Am izbucnit în plâns și am întrebat dacă am murit. Poate că de aceea mă regăsesc în cuvântul „eu”, să‑mi amintesc că exist.

Nu aș putea afirma când am descoperit poezia, poate când am deschis ochii și am început să privesc lucrurile din jur. În liceu reacționam la versurile lui Blaga și ale lui Arghezi, când ni se prezenta un nou poem nu mai eram atentă la lecție și îl învățam imediat. Profesoara de franceză m‑a luat cu ea la un concurs pentru elevi, unde se citea poezie de Ana Blandiana. Eu am citit poemul Morfologie, cred că atunci s‑a declanșat ceva, un dor continuu de cuvinte și semne, cum era în text: „Dor aproape stins de lume/ Dor aproape stins de mine”. Poezia apare când încetezi să vezi ceea ce ți se spune că reprezintă realitatea, când îți creezi propriul mod de a vedea realitatea.Am frecventat Cenaclul Literar „Lucian Blaga” din Arad, unde am întâlnit scriitori care publicaseră, apoi am trimis câteva poeme la revista „Arca”. Poate m‑au încurajat mai mulți, dar real a făcut‑o poetul și criticul literar Gheorghe Mocuța, care, pe lângă rafinamentul stilistic, era un fin observator al detaliilor și un om admirabil. La o întâlnire cu scriitorii, la Hunedoara, i‑am întâlnit pe Gheorghe Grigurcu (a scris mai târziu o cronică la Eșichier, volumul de dialoguri cu Șerban Foarță) și pe Marin Mincu. Cel din urmă m‑a încurajat, invitându‑mă la Cenaclul „Euridice”. Nu m‑am dus, din păcate, dar am început să mă preocup de scris. Să crezi în fiecare vers sau frază pe care le spui, acesta poate fi secretul reușitei ca scriitor.

Am citit și o bună parte din interviurile tale, oferite unor scriitori, sau cele realizate de tine cu traducători, care au tradus în arabă scriitori români. Astfel, pe lângă profesor și scriitor, aș sublinia faptul că ești și un excelent promotor cultural. Observ că nu suferi de acel microb al egoismului și nu ai nicio reținere să promovezi și să lauzi atât de mulți oameni ai literaturii. Crezi că vanitatea scriitoruluia devenit o calitate demodată?

Cred că toți cei care scriu au, la vedere sau nu, puțină vanitate, dar nu aș considera‑o calitate. Face parte din personalitate, iar scriitorul caută să își (re)dobândească respectul de sine, respectul celorlalți, și apelează la mijloace care să atragă atenția asupra scrisului său. Despre promovare, este sarcina profesorului de limba și literatura română să facă auzite numele scriitorilor pe care îi citește, pe unii îi și predă, pe alții pariază. Da, profesorul ar trebui să fie liderul de opinie, vocea care se impune cu fermitate, modelul care invită. Am trăit câteva dezamăgiri ca profesoară sau organizatoare de întâlniri cu scriitorii, văzând că responsabilii de educație nu sunt interesați, nu solicită, nu recomandă, ca și cum aceste două componente, culturală și educativă, nu ar face parte din același scenariu didactic. Nu am nicio reținere în a recunoaște public valoarea, iar dacă mi‑e la îndemână să o arăt altora, de ce nu aș face‑o?

Ai predat limba română în Tunisia, acum ești profesor la Universitatea din Udine. Simți că aceasta este menirea ta, să faci cunoscut lumii întregi farmecul vorbei și al culturii românești?

Poate că este un mod de a mulțumi culturii în care ne‑am trezit, vorbind oriunde admirativ despre frumusețea și valoarea ei. Din nou, despre fișa postului unui profesor, însă, de această dată, în afara țării. Ceea ce face interesantă munca mea este felul în care mă raportez la fiecare spațiu cultural, ce aleg să prezint. În lumea arabă merge să accentuezi stratul oriental, luminos, exotic, revelatoriu și imponderabil, cum îl descrie, uneori, Panait Istrati, să intri în detalii despre beția simțurilor, care se poate experimenta aici. Emil Cioran și Eugen Ionesco sunt în lista intereselor academice și de cultură generală, fără a se face referire la țara de origine, deoarece ei sunt citiți în limba franceză. Atunci începe căutarea celor mai adecvate fragmente pentru crearea unor dezbateri sau momente culturale, în care ambele părți să fie valorizate. În Italia am descoperit că interesul pentru limba română vine, printre altele, cu motivația că ai șansa unui loc de muncă decent. Tinerii descoperă România ca pe un spațiu mai îndepărtat fizic decât este în realitate, și cred că rolul celor care predăm în străinătate este de a apropia studenții de ideea romanității „mai altfel” a poporului român. S‑au scris numeroase articole pe tema latinității limbii române, încât poate părea desuet, însă aceste „informații” reluate ajută la menținerea atenției vii asupra esenței noastre ca popor. L‑aș cita aici pe Sextil Pușcariu când afirmă că „româna este «altfel romanică» decât toate celelalte limbi romanice”, da, iar noi suntem mai „altfel latini” decât italienii, francezii, spaniolii sau portughezii, ceea ce îmbogățește diversitatea și ne conferă un rol pe care ne ferim să‑l remarcăm explicit, în marea familie căreia îi aparținem.

Te dezamăgesc dacă‑ți spun că nu am proiecte pentru viitor? Încerc să finalizez ce este în așteptare, să‑mi fac treaba de profesoară. Nu fac planuri, poate ăsta este unul din defectele mele, caut să continui ce am început, dar mă las pradă ispitelor. Îi prețuiesc pe cercetătorii care lucrează o viață întreagă la aceeași temă, eu nu pot, literatura cuprinde genuri diferite, arta e dinamică, sincretică, la fel cum e viața. Ar fi frustrant să nu fac unele lucruri care mă atrag. Apoi, sunt puțin superstițioasă, voi mărturisi când am certitudinea că ceea ce mi‑am propus se va întâmpla. Dar îți mulțumesc pentru apreciere.