Entries by Lia Faur

Cât contează sexul autorului în literatură? de Cristian Teodorescu

Articol apărut în Cațavencii, 26 iunie 2017

Cît contează sexul autorului în literatură?

Ei despre ele. Sau invers? de Viorica Stăvaru

Articol apărut pe site-ul cultural BookHUB în 20 iunie 2017

Ei despre ele. Sau invers?!

Apărut anul acesta, la Editura Polirom, volumul Cum citesc bărbații cărțile femeilor este rezultatul unei dezbateri propuse de către Lia Faur și Șerban Axinte, coordonatorii acestui interesant și provocator proiect editorial. După cum ei înșiși mărturisesc, inițial intenția a fost de a solicita texte doar bărbaților, 16 la număr; finalmente, cartea-dezbatere însumează nu doar textele acestor 16 bărbați (scriitori, critici și cronicari literari, editori), ci și cam tot atâtea aparținând femeilor.

Materialul primit este organizat în trei secțiuni:

A la recherche de la femme perdue”

Noi, scriitoarele”

Un bărbat citește o femeie”

Volumul se deschide cu o erudită și ludică epistolă în versuri, purtând semnătura lui Șerban Foarță, și se închide cu interviul acordat Liei Faur, prin telefon, de poeta Angela Marinescu.

Întrebându-se, retoric într-o anumită măsură, dacă e posibilă lectura textelor literare „care să nu piardă din vedere existența biologică a scriitorului/scriitoarei, a tot ceea ce reprezintă el/ea în afara camerei de plută”, cei doi coordonatori își fac cunoscută intenția și în ceea ce privește structura cărții lor:

Am conceput această carte după cum sunt construite unele romane. Cu anticipări, cu reveniri, cu idei lăsate înadins în suspensie într-o anumită zonă a volumului, pentru a-și afla clarificarea și împlinirea în altă parte”.

Vorbim, așadar, despre o carte eclectică, un produs eseistic, nicidecum despre un volum academic. Miza autorilor nu a fost niciodată aceasta, de aceea nu reușesc să înțeleg supărarea lui Mihai Iovănel, care compară acest volum cu Argonauții, de Maggie Nelson și conchide că „distanța epistemică dintre cele două volume este ca de la pământ la Lună”, reproșând eterogenia textelor („nu pare să știe ce vrea”), faptul că nu are „o ideologie explicită și coerentă”, nu este un volum teoretic, nici analitic. Concluzia lui se rezumă astfel:

Proiectul volumului e, încă o dată, foarte bun, dar ceea ce s-a obținut în urma efortului nu e nici cal, nici măgar”. (Scena 9 HotSpot Cultural)

Raportat la intenția autorilor cărții, nu are cum să fie altceva, totuși. Rămâne un volum eterogen, care poate fi parcurs de categorii de cititori la fel de eterogene. Este un proiect deschis, ceea ce nu mi se pare puțin lucru…

Parcurgând textele din cele trei secțiuni, am avut propria revelație în ceea ce privește stereotipurile de gen: cu mulți ani în urmă, când eram o adolescentă romantică și scriam, în devălmălșia specifică vârstei, texte de tot felul, dar mai ales versuri, am fost invitată la un cenaclu din oraș, alături de două colege, care scriau și ele. Cred că mai bine de o oră i-am ascultat pe doi dintre cei mai cunoscuți poeți severineni de la acea vreme; au citit texte peste texte, cu o voce voit blazată, încercând să provoace spasme de admirație din partea noastră. Poeziile erau bune, neîndoios, dar m-am simțit disconfortată de lipsa lor de atenție, de interes pentru „producțiile” noastre lirice. Ne-au condus galanți afară din sală, spunându-ne: „la revedere, poeteselor, vă mai așteptăm!” Acel„poeteselor” sunase strident, fără doar și poate. Colegele mele au revenit, eu nu. Aerul lor de superioritate mă revoltase. Revenind la volum, de data aceasta, se cuvine să amintim numele celor 32 de respondenți – colaboratori în ordinea în care apar: Șerban Foarță, Dan C. Mihăilescu, Bogdan Crețu, Bianca Burța-Cernat, Alina Purcaru, Doris Mironescu, Simona Preda; Adrian Cioroianu, Dana Pîrvan, Nina Corcinschi, Iulian Boldea, Raisa Beicu, Ruxandra Cesereanu, Doina Ruști, Ioana Bot, Angela Furtună, Maria Pilchin, Aliona Grati, Cristina Hermeziu, Teodora Coman, Melinda Crăciun, Medeea Iancu, Emil Hurezeanu, Radu Vancu, Al. Cistelecan, Adrian C. Romila, Dumitru Crudu, Felix Nicolau, Robert Șerban, Radu Pavel, Dan-Liviu Boeriu, Liviu Antonesei, Angela Marinescu. Ei și ele, cu alte cuvinte. Ei despre eleeledespre ei și despre ele. Textele, mai mult sau mai puțin subiective, se încadrează fie laautobiografice, confesiuni, evocări, fie la articole de ziar, analize pe text, eseuri, statistici, scurt istoric al conceptelor etc. Fiecăruia dintre autori i s-a lăsat libertate totală în acest sens, de aici aspectul unui mixtum compositum care poate da impresia că volumul în sine este o improvizație.

Dincolo de așteptările cititorilor, destule dintre textele de aici merită parcurse și analizate, fiind ele însele premise pentru o altă eventuală dezbatere pe temă. Inevitabil, autorii/autoarele acestor texte și-au dezvoltat ideile/opiniile pe două paliere: poziția femeii, în general, în societatea de ieri și de azi; poziția femeii-scriitoare, receptarea literaturii scrise de femei de-a lungul timpului în lume, dar cu deosebire în societatea românească. Firesc să se întâmple așa, deoarece statutul social al femeii îl determină, în timp, și pe cel cultural-artistic. Discriminarea, stereotipurile de gen au existat și există, din păcate, și azi pretutindeni în lume. În România, societatea este cu deosebirefalo-centrică, după cum recunoaște Liviu Antonesei, dar și alți respondenți. Machismul românesc este în continuare o virtute sau cel mult o greșeală pardonabilă. Tot inevitabil, din unele texte răzbat inerente accente misogine/machiste, justificabile până la un punct, deranjante la un moment dat. Dan C. Mihăilescu, de pildă, căruia în tinerețe formula „lirism feminin” nu i se părea deloc„anormală” sau „disprețuitoare”, nici „jignitoare”, crede ulterior că femeia este vinovată pentru„condiția ei ancilară”, întrucât – vreme de secole și milenii – a acceptat umilă să trăiască în umbra bărbatului, să fie „supusă”, în timp ce EL era „stăpânul”, „vraciul”, „vânătorul”, „preotul” sau, mai nou, „artistul”„La ce bun să ne revoltăm inutil – spune Dan C. Mihăilescu -,să ne șocăm fariseic și să condamnăm pe nedrept realități clare ca lumina zilei?” (p.21)

Mai ponderat și adaptat la tema propusă, Bogdan Crețu face un istoric, o trecere în revistă a modului în care a fost receptată, de-a lungul timpului, dar mai cu seamă în secolul trecut, literatura scrisă de femei în România, din primele decenii și până azi. Menționează astfel apariția primelor societăți de apărare a drepturilor femeilorperiodicele de profil și unele dintre cărțile feministe(formele incipiente ale mișcării românești), precum și eforturile unor critici literari de a sprijini cauza femeilor scriitoare (Garabet Ibrăileanu, Eugen Lovinescu). Sunt amintite numele unor cunoscute scriitoare interbelice: H. P. Bengescu, Cella Serghi, Sorana Gurian, Ioana Postelnicu, H. Ivonne Stahl, Lucia Demetrius etc. Mai sceptic în privința capacității creatoare a femeii, George Călinescu este de părere că „rostul femeii române în viață” este acela de a-l„interesa pe artistul-bărbat, de a-i da noțiunea unei arte erotice”. De a-i fi muză, cu alte cuvinte. Nu mai insist, misoginismul călinescian era cunoscut în epocă. Lovinescu măcar încercase o delimitare a conceptelor, între categorii precum „literatura femeilor”, „literatura feminină” și „literatura feministă”.

În perioada comunistă, literatura este asexuată, putem zice, scriitorii-bărbați și femei fiind niște„oameni ai muncii”, având în comun binecunoscuta „depășire a planului”. Problema literaturii scrise de femei revine în discuție abia după 1990, sub influența certă a diverse studii culturale.

Ce cred, așadar, bărbații în această privință?

Bogdan Crețu„femeia are, azi, în literatură, fix atâtea șanse cât are bărbatul” (pag. 33), amintindu-le pe Ana Blandiana, Constanța Buzea, Ileana Mălăncioiu, Simona Popescu, Marina Codruț, Nora Iuga, Dana Dumitriu, Mariana Marin, Ruxandra Cesereanu. Problema sau întrebarea lui: prin ce diferă, totuși, o scriitoare de un scriitor? Există o scriitură feminină și una masculină?

Emil Hurezeanu aduce un omagiu Orianei Fallaci, nepoata lui Bruno Fallaci, redactor-șef al săptămânalului Epoca (Milano), o femeie puternică, independentă, scriitoare, dar mai ales jurnalistă din secolul trecut, considerată un veritabil „inchizitor mediatic postsocratic” în privința interviurilor politice. În viața personală, Oriana Fallaci trăiește drama maternității interzise (este autoarea cărții „Scrisoare unui copil nicicând născut”).

Adrian C. Romila alege să scrie un soi de analiză pe marginea „Exuviilor”, cartea Simonei Popescu, afirmând că „o asemenea carte e, pentru cititorul bărbat, o provocatoare expunere: autoarea și corpul ei, textul și sexul”.

Dumitru Crudu, pe aceeași linie, elogiază textele poetei basarabene Irina Nechit, amestecând frânturi de biografie cu analiza pe texte; Felix Nicolau aduce în discuție o scenă din romanul lui Breban, Pândă și seducție, în care un scriitor faimos le îndemna pe tinerele scriitoare să fie cât mai prolifice, urmărind de fapt să le sucească mințile și să le posede… trupul, normal (nu scrisul lor îl interesa, ci corpul); Robert Șerban își amintește usturimea unei palme primite de la o fată și recunoaște că nu-i este indiferent, când citește, dacă textul e scris de o femeie sau de un bărbat. Citind textul unei femei, are „atenție distributivă, răbdarea – mai generoasă și curiozitatea, mai extinsă”. Voila, zicem noi, nu?!

Pentru Dan-Liviu Boeriu, tema acestei dezbateri „e un act de curaj”, din două motive: Primo: poate fi percepută, din start, în latura ei discriminatorie; Secundo: „o dihotomie reală e doar aceea între o carte bună și una proastă, indiferent de sexul autorului”. Ulterior, autorul pune în pagină o interesantă „deconstrucție” a „7 mituri” despre literatura scrisă de femei…

La Alex Cistelecan, lucrurile sunt clare; pentru el, prozatoarele sunt, de fapt, prozatori, nu le deosebește „specia”, în timp ce Liviu Antonesei și Adrian Cioroianu cred că intrarea femeilor în literatură își găsește, azi, fireasca legitimare.

Doris Mironescu crede că „femeile pot scrie feminin, ca Proust și Herta Muller, sau masculin, ca H.P. Bengescu și Flaubert” (p.49). Se pune astfel problema androginiei culturale sau „scripturală”, teoretizată de Virginia Woolf într-un eseu de acum un secol când femeia aspira din greu la propria legitimare literară. Concluzia: „cred că feminismul e necesar azi în România. Nu feminismul uneori isteric și excesiv (…), ci un feminism echilibrat, echivalent cu politețea și raționalismul, din limbajul căruia este exclusă discriminarea” (p.54).

Interesant este și punctul de vedere a lui Iulian Boldea, care distinge două categorii de bărbați în contextul temei date: „bărbații-simpli cititori” și „bărbații-critici literari”; crede că, actualmente, a avut loc „o mutație de percepție, o schimbare de atitudine și de legitimare a literaturii scrise de femei”. El operează cu disocierea literatura scrisă de femei/literatura feministă. De asemenea, referitor la tipul descriitură, masculin sau feminin, acesta nu ține cont de genul autorului: există bărbați care scriu feminin (Ionel Teodoreanu) și femei care scriu viril (Marta Petreu, Angela Marinescu).

Cam asta cred ei, bărbații. Oare ce cred scriitoarele din acest volum?!

Bianca Burța-Cernat, autoarea cărții „Fotografie de grup cu scriitoare interbelice. Proza feminină interbelică” este de părere că, multă vreme, femeii i-a fost inculcată ideea că „nu are talent, nu are vocația culturii, vocația femeilor este una procreativă, nu creativă” (p.35). Altfel spus marginalizarea femeii-scriitoare „e, înainte de toate, o chestiune socială”, pe care femeile, mai ales cele de la 60+ încă o mai cultivă și azi, în virtutea patriarhalismului. Își amintește cum, în studenție, a fost ironizată de Nicolae Manolescu și de Mircea Zamfir referitor la teza de licență, cu tema „Afirmarea scriitoarei în literatura română”. Azi, încheie ea, există altă deschidere, femeile-scriitoare nu mai sunt „apariții exotice”, deși scena literaturii este în continuare dominată de bărbați. Alina Purcaru întreprinde un inedit exercițiu despre legătura dintre nume și texte, o abordare altfel a stereotipurilor de gen: „În lipsa unui nume devine mult mai greu să asumi un set întreg de așteptări, prejudecăți și, da, de foarte multe ori stereotipuri pe care genul celei/celui care scrie le activează inconștient și le transformă în grile de lectură” (pag.43). Ea dă exemple de scriitoare care și-au luat nume masculine: G. Elliot, G. Sand, Lionel Shriver, J. K. Rowling.

În „Condeiul nucleelor bovarice”Simona Preda pornește de la o sintagmă propusă și folosită de psihologi; se presupune astfel că femeia este, în general, dominată de sensibilitate, desentimentalism, de patos. Că acestea ar fi, implicit, coordonatele scriiturii lor, semnele recognoscibile. O prejudecată, în fond, căci există destule femei-scriitoare extrem de cerebrale, care „nu cad în capcana descriptivismului, nu au derapaje de visări evanescente” (p.61).

Dana Pîrvan reface traseul femeii, de la statutul de muză a bărbatului, la afirmarea treptată a propriei individualități „într-o elită eminamente masculină”. Din Evul Mediu, când femeia este/devine „cititoare/auditoare” și până în sec. XX, când deja scrie și publică propriile texte. Trece, așadar, de la stadiul de muză sau de personaj („creație a bărbatului”), la acela descriitoare. Sunt, crede autoarea, firești gesturi de recuperare într-o lume exclusiv a bărbaților. (Dana Pîrvan folosește, în argumentația sa, numele Virginiei Woolf, ale criticilor literari interbelici etc.) Concluzia„Cred într-o originalitate feminină și în alta masculină, fără ca vreuna să fie superioară. Îmi place să cred că egalitatea nu trebuie să implice și nivelarea unor eventuale diferențe” (p.78).

Mult mai incisive se dovedesc scriitoare precum Angela Furtună, Aliona Grati, Cristina Hermeziu, Teodora Coman și Medeea Iancu, fiecare dintre ele operând cu sondaje și statistici despre ponderea bărbaților/femeilor în anumite instituții culturale, la decernarea premiilor literare etc.

Astfel, în urma unei statistici, Angela Furtună constată că, dintre membrii Academiei Franceze, doar 1% sunt femei, respectiv 7 din 721, iar din 648 de premii literare decernate, de pildă, până în 2011, doar 16% (104) au fost atribuite femeilor. Concluzia„Poarta de intrare a femeilor în lumea literaturii rămâne și azi tabu, având adesea o cheie de alcov, de afaceri, de hoinăreală prin cotloane exotice, prea rar una de respect critic și de empatie onestă” (p.125-126). Aliona Gratimenționează un sondaj întreprins în Marea Britanie, la care au participat circa 40.000 de respondenți în 2014: bărbații britanici nu citesc prea multe cărți scrise de autoare (în viziunea lor, 90% din lista celor mai citite 50 de cărți, acestea sunt scrise de bărbați).

Întrebarea Cristinei Hermeziu este următoarea: de ce, la nivelul scriitorilor nobelizați de-a lungul timpului, 99 sunt bărbați și doar 14 sunt femei?! Pe de altă parte, Teodora Coman e conștientă„de handicapul cultural al femeii de-a lungul timpului”, pentru ea cele mai elocvente exemple de disidență culturală fiind Monica Lovinescu, Ana Blandiana, Ileana Mălăncioiu sau Herta Muller.

În 2016, Medeea Iancu spune că a inițiat o anchetă intitulată „Ce înseamnă să fii poetă în România”, la care au luat parte 40 de persoane. Constatarea a fost că statutul scriitorului, în general, nu există la noi în țară, cu atât mai puțin al femeilor din branșă; acestea au afirmat că nu se simt egale cu bărbații: nu fac parte din jurii sau din comisii; între laureații Premiului Național Opera Prima, între 1971-2015, s-au numărat doar 8 laureate, în timp ce laureații-bărbați au fost 21. Medeea Iancu observă, de asemenea că în programa școlară, printre autorii canonici nu există nicio femeie. La concursuri, același sexism și aceleași stereotipuri; femeile semnează adesea cu nume masculine pentru a le fi selectate manuscrisele. În revista „Observator cultural”, în perioada octombrie 2016-decembrie 2016 au apărut 29 de cronici făcute la cărți scrise de bărbați și doar 8 la cărțile care poartă semnătura unei femei.

Ruxandra Cesereanu avansează ideea potrivit căreia România este „o țară misogină”, în ciuda unor evidente deschideri și legitimări. Ea propune, spre compensație ipostaze ale femeii disidente, în acest sens, din propriile texte: femeia-cruciat, Marijuana, Tristana, La Cesarina, Kord-Persefona, măștile feminine fiind ipostaze ale căutării de sine.

Catifelată în constatările ei este scriitoarea Doina Ruști, care consideră că bărbații care i-au recenzat cărțile au făcut-o „destul de tehnic”: Norman Manea „m-a citit cu mintea”, Dan C. Mihăilescu „m-a citit donquijotesc și aproape imprudent”, iar Jan Cornelius „critic, dar pozitiv”.

Nemulțumirile Ioanei Bot vis-a-vis de „machismul românesc” își au originea în copilărie, crescând spre adolescență, când scrisul ei capătă atribute masculine, spre nemulțumirea profesoarelor, sancționată fiind adesea cu replica „De ce nu vibrezi, Bot? De ce nu scrii frumos, Bot?!” Să scrie feminin, adicătelea, cu adjective, cu patos, cu toate cele. Într-o lume a bărbaților, inclusiv în literatură, Ioana Bot cultivă (in)voluntar acest tip de scriitură albă, cerebrală. Evocă, admirativ, imaginea regretatei profesoare Ioana Em. Petrescu, cea care a întâmpinat, în receptarea cărților sale, atitudinea misogină a celor din jur („o femeie în universitatea bărbaților”).

Nina Corcinschi și Melinda Crăciun împărtășesc aceeași atitudine legată de „studiile de gen” și de conceptul de „feminitate”; pentru prima, subiectul acestei dezbateri este din capul locului„oarecum riscant”.

Interviul acordat de poeta Angela Marinescu, atașat la finalul volumului, exprimă, în linii mari, aceleași constatări și nemulțumiri legate de statutul femeii în literatură, în special în țara noastră. Lucidă, chiar dacă ușor agresivă, pe alocuri, Angela Marinescu analizează, să-i spunem, raportul de forțe dintre bărbați și femei. Nivelează anumite asperități legate de radicalismul unor opinii din ambele tabere. O face din perspectiva experienței și a vârstei sale.

Așadar, privite în oglindă, opiniile bărbaților și cele exprimate de femei în legătură cu aceeași temă, a dezbaterii care stă la baza volumului de față, diferă. Simțitor în unele cazuri. Bărbații-scriitori sunt galanți-împăciuitori, unii dintre ei eludând, de fapt, problema. Femeile resimt frustrare, nemulțumire sau pur și simplu analizează, cerebral sau doar empatic, propriul statut în viața socială și în literatură. Un statut a cărui legitimare nu (mai) poate fi contestată însă. Nu, dacă te respecți ca om de cultură.

coperta cum citescLia Faur, Șerban Axinte (coordonatori) – Cum citesc bărbații cărțile femeilor

Cum citesc bărbații cărțile femeilor? Nu așa. de Mihai Iovănel

 

18194934_10212055338116381_2814184574999729991_n

 

Articol apărut în Scena 9 HotSpot Cultural/ 5 iunie 2017

http://www.scena9.ro/article/cum-citesc-barbatii-cartile-femeilor

Proiectul volumului Cum citesc bărbații cărțile femeilor e foarte bun. Nu doar pentru că în ultima vreme s-a tot pus problema rediscutării locului ocupat de femei (scriitoare și personaje) în sistemul literar românesc – unul încă patriarhal, construit de critici în bună parte misogini.

Iată, pentru încălzire, un citat din marele G. Călinescu:

„Dacă ne reprezentăm cu ușurință pe Ovidiu contemplând visător valurile Pontului Euxin, ni se pare grotescă o femeie în aceeași postură cogitabundă. Firesc este ca, în timp ce Ovidiu privește moartea valurilor, femeia să privească pe Ovidiu”.

Și încă unul, izvorât din aceeași minte genială:

„Da, din păcate, sub un anume unghi de vedere, femeia a avut și va avea un stăpân și va dori aceasta. (…) Chiar noțiunea de violență are farmecul ei și o literatură cu femei nu s-ar putea constitui fără ea. A devenit aproape convențională situația în care femeia preferă brutalitatea bărbatului, lovirea, în locul indiferenței. Lovirea ca manifestare a mâniei virile este un semn de interes biologic și sentimental susținut”.

Ambele citate sunt reproduse în texte incluse în acest volum colectiv. Nota bene, Călinescu îi trăgea o palmă soției lui în timpul unei vizite la muzeele Vaticanului pentru că nu fusese, i se păruse lui, suficient de atentă la capodoperele expuse acolo (poate fi consultată în acest sens I. Oprișan, G. Călinescu. Spectacolul personalității – dialoguri adnotate, Editura Vestala, 1999).

A venit timpul ca astfel de detalii stânjenitoare (care în România nu-s deloc detalii, dimpotrivă) să fie problematizate și integrate într-o narațiune critică. Am citit în paralel minunatul volum Argonauții de Maggie Nelson (traducere de Elena Marcu, Editura Black Button Books), o carte despre fluidizarea vechilor categorii de gen. Distanța epistemică dintre cele două volume e ca de la pământ la lună. În timp ce afară se experimentează în condiții de realitate o postumanitate de tip William Gibson, noi încă îl descoperim pe Jules Verne.

Asta face proiectul volumului Cum citesc bărbații cărțile femeilor cu atât mai necesar. Ca să ardem etapele, ne trebuie carburant. Din păcate, însă, realizarea lui e foarte problematică.

În primul rând, nu pare să știe ce vrea. Nu este un volum de studii academice, deși câteva texte fac doi-trei pași într-acolo (fără însă a se canoni prea tare cu research-ul; una dintre puținele statistici prezente în volum numără cronicile publicate într-o singură revistă – „Observator cultural” – de-a lungul a doar trei luni: fără nici o corelație suplimentară, ce valoare poate avea o astfel de statistică?).

Nu este nici teoretic, nici analitic, ci mai curând undeva la mijloc – „eseistic”.

De asemenea, cartea nu are o ideologie explicită și coerentă. Deși câteva texte (în primul rând al Medeei Iancu) își asumă cu claritate o poziție feministă, altele (în primul rând contribuția lui Dan C. Mihăilescu) sunt misogine pe față. În timp ce Medeea Iancu demască „stereotipurile și sexismul”, Dan C. Mihăilescu vorbește fără nicio jenă și parcă dinadins de „natura de receptacul, de cutie de rezonanță a femininului, față de originalitatea creator-inovator-fecundatoare a bărbăției” (afirmația asta i se pare „de-o limpezime, o temeinicie și o trăinicie indiscutabile”). Tot Dan C. Mihăilescu identifică „marca feminității” prin „menstruație, graviditate și viol” – în pauzele când nu ia apărarea interdicției impuse femeilor de a vizita Muntele Athos, predicând pe nas, popește, „adevărul elementar că, în vreme ce femeile au hărăzit de la Dumnezeu darul (suprem) al nașterii, bărbaților li s-a rezervat cel puțin acest loc exclusiv(ist) al fecioriei duhovnicești, pentru care nu văd de ce ar fi invidiați”.

De ce ai oferi timp de muștiuc într-un astfel de volum unui conservator ca Dan C. Mihăilescu? Doar pentru că ai apucat să-i soliciți un text și nu ai curajul să-l respingi? Sau pentru că misoginismul e o realitate și această realitate trebuie și ea reprezentată?

Editorii volumului – Lia Faur și Șerban Axinte – nu și-au bătut capul să își explice alegerile. Efortul lor principal pare că s-a îndreptat către strângerea textelor. Partea de editare a textelor au luat-o mai piano, când nu chiar pianissimo.

Așa se face că pot fi găsite prin carte, cam la grămadă, texte autobiografice, descrieri cu pretenții de obiectivitate transindividuală, articole de gazetă, o poezie de Șerban Foarță, un interviu cu Angela Marinescu, o confesiune de cca 2000 de semne de Al. Cistelecan (scrisă parcă la mișto), o analiză școlărească a motivului „văgăunii” în romanul Exuvii de Simona Popescu, o analiză „statistică” bazată pe Goodreads și Wikipedia (unde la „marii clasici” sunt menționați, alături de Eminescu, Caragiale, Creangă, și marii clasici Gheorghe Brăescu și Theodor Râșcanu).

Nu lipsesc nici perlele. Bijuteria coroanei apare în interviul – smuls printr-o „convorbire telefonică” – cu Angela Marinescu, în care scriitoarea japoneză Sei Shōnagon e confundată cu romanul Shogun:

„femeia a început să scoată nasul sau, mă rog, creștetul capului pe deasupra apei abia de vreo sută și ceva de ani. Au existat și înainte, mă gândesc la Shogun. Există o carte splendidă scrisă de o chinezoaică (sic!), despre parfumuri, despre mirosuri, despre catifea, despre mătase” etc. etc.

Proiectul volumul e, încă o dată, foarte bun, dar ceea ce s-a obținut în urma efortului nu e nici cal, nici măgar.


 

Lia Faur, Șerban Axinte (coordonatori), Cum citesc bărbații cărțile femeilor, Editura Polirom, 2017, 248 p., 30 lei

 

Cum citesc bărbații cărțile femeilor de Simona Preda

18194934_10212055338116381_2814184574999729991_nhttp://revistatimpul.ro/view-article/3771 14.07.2007

În prefața volumului pe care îl coordonează (Cum citesc bărbații cărțile femeilor, Editura Polirom, 2017, cu o epistolă în versuri semnată de Șerban Foarță), Lia Faur și Șerban Axinte pornesc de la următoarea afirmație: „Așadar există o singură literatură. Autorii sunt de două feluri: bărbați și femei”.

Chestiunea pe care cei doi editori o supun unei minuțioase analize este privită în mod special din perspectiva motivelor pentru care citesc cei care citesc. Citesc ei „altfel”? Și, dacă da, ce presupune acest „altfel”? Se poate reduce acest „altfel” la un numitor comun sau există o diversitate năucitoare? Care este sensul ascuns al lecturii? Premisa că citim pentru a ne citi și pentru a ne cunoaște, pentru a ne înțelege pe noi înșine, dar și pentru a-l înțelege pe celălalt este universal valabilă?

 

„Declasificarea” unui dosar tabu

Introducerea volumului („Declasificarea” unui dosar tabu) debutează cu o axiomă: nu există o legătură demonstrabilă între sexul autorului/autoarei și calitatea literară a textului, dar, spun unii cititori bărbați câteva pagini mai departe, există o scriitură feminină – „corporală”, „senzuală”, „fragilizată”, „dominată de fluxul intimității” – net diferită de scriitura masculină, dominată de „solar”, „rațional”, „lucid”, „frust”, „riguros” și „robust” (Iulian Boldea).

Textele se construiesc în jurul conceptului de literatură feminină cronologic, de la emancipare socială și civică în perioada interbelică, la emanciparea politică din comunism (atunci când romantismul și pielea catifelată a femeii devin concepte desuete, ea fiind acum o vajnică luptătoare propagandistă, și nu o muză cât o „tovarășă”) și până în momentul prezent. Există totodată și o perspectivă metodologică, iar aici întregul material este organizat magistral de editori în trei mari paliere: „A la recherche de la femme perdue”, „Noi, scriitoarele” și „Un bărbat citește o femeie”. Ponderea seducției (sau negarea ei, vehementă sau nu) în tot acest construct din jurul femeilor care scriu este analizată în contextul introducerii („Seducția se situează, credem noi, la jumătatea distanței dintre prezența – în text și în context – și stilul (marca) fiecărui autor în parte”), iar editorii au în vedere și faptul că statutul femeii în societate a influențat, în diferite etape, nu doar accesul ei la spațiul public al literaturii, dar și tematica acesteia.

Interogațiile se succed în contextul paginilor, iar cei care au opinat (se cuvine a-i menționa pe semnatarii acestui volum: Dan C. Mihăilescu, Bogdan Crețu, Bianca Burța-Cernat, Alina Purcaru, Doris Mironescu, Adrian Cioroianu, Dana Pîrvan, Nina Corcinschi, Iulian Boldea, Raisa Beicu, Ruxandra Cesereanu, Doina Ruști, Ioana Bot, Angela Furtună, Maria Pilchin, Aliona Grati, Cristina Hermeziu, Teodora Coman, Melinda Crăciun, Medeea Iancu, Emil Hurezeanu, Radu Vancu, Al. Cistelecan, Adrian G. Romila, Dumitru Crudu, Felix Nicolau, Robert Șerban, Raul Pavel, Dan-Liviu Boeriu, Liviu Antonesei și, cu voia dumneavoastră, subsemnata. Totodată, volumul mai cuprinde o convorbire telefonică între Lia Faur și Angela Marinescu, precum și, așa cum am mai spus, un poem semnat de Șerban Foarță) își argumentează fiecare foarte solid ideile. Unii dintre ei apelează la exemple din viața personală, la experiența unor lecturi parcurse care le-au schimbat la un anumit moment concepțiile sau pur și simplu la povestiri și situații mai mult sau mai puțin comode întâlnite în zona culturală.

 

Pură tentație hedonistă?

Așadar momentele-cheie ale dezbaterii sunt legate de chestiuni cum ar fi: cine sunt bărbații care citesc (ne referim la critică, la cei avizați, sau pur și simplu la cititorul de plăcere), care este scopul acestei lecturi, care sunt așteptările cu fiece filă parcursă și care este atitudinea apriorică în momentul când un bărbat alege să citească o carte scrisă de o femeie.

O analiză subtilă s-a construit și în jurul preconcepțiilor legate de sexualitate și de scopul intrinsec al lecturii privită din această perspectivă. Oare emoțiile transmise de text omogenizează sexul autorilor? Cât privește cititorul, există un cod propriu al lecturii legat strict de educația, cultura și sensibilitatea sa, iar acest cod este eminamente imun la sexul celui care a semnat textul? Este cititorul detașat sau este victima unui reducționism? Va putea lectura într-o cheie asexuală, fără prejudecăți? Renunță la preconcepții, exagerare și stereotipii? Îl va lăsa indiferent faptul că autorul textului poartă ciorapi de mătase? „O femeie va scrie literatură întotdeauna feminin, iar universul de culori și de senzații al textelor ei va semăna cu un nud de cuvinte” (Adrian G. Romila). Sau putem introduce în acest construct chiar și ideea puterii, iar atunci se poate reformula: citesc oare bărbații femeile pentru a ști cum funcționează mintea lor sau cum îi sunt așezate instinctele și care îi sunt slăbiciunile pentru a o cuceri? Există indubitabil fascinația lumilor pe care nu le putem cunoaște decât mediat, prin celălalt: „Citim cărțile femeilor frumoase împinși uneori de curiozitatea bolnăvicioasă de-a afla detalii necunoscute din viața lor personală, intimă, secretă, despre care nu știm mare lucru” (Dumitru Crudu). Însă această fascinație este hărăzită cititorului cu un scop în sine bine articulat sau doar ca pură tentație hedonistă?

Cât cântăresc anumite concepte precum feminismul, egalitarismul, bovarismul („mai mult sau mai puțin isteroid”, după cum afirmă Dan C. Mihăilescu), obsesia întrecerii în receptarea scrisului doamnelor? Sunt anumite teritorii, zone cu marca femininului – memorialistica, visarea, singurătatea, suferința? Și, dacă da, în ce măsură? „Femeile sunt erotice, bărbații sexuali” (Angela Marinescu). Își doresc doamnele o concurență tacită cu sexul puternic, sunt ele într-o continuă emulație chiar și pe domeniul scrisului? Femeile trebuie oare să „scrie ca bărbații” pentru ca actul lor să fie validat critic? „Am început să scriu pentru că scrisul este un instrument de atac, subțire și ascuțit, ca un cuțit, ce îmi putea înlocui deficitul meu sexual” (idem). Sunt femeile, prin natura lor, doar „procreative, și nu creative”? (Bianca Burța-Cernat).

 

Literatura feminină sau literatura scrisă de femei?

Se plasează din start în inferioritate sintagma literatură feminină sau ea în sine nu presupune nici minimalizare, nici defavorizare, nici precaritate, deci absolut nici un motiv de revoltă? Comportă conceptul de literatură feminină un act de relativă discriminare, dat fiind că literatura autentică transgresează orice limitări, bariere sau tipologii? Presupune conceptul o tendință de enclavizare și de marginalizare și o percepție limitativă, adesea lipsită de conținut metodologic? „A vorbi despre o literatură feminină înseamnă a vorbi despre o literatură a prezentului, limitată la practicile culturale contemporane și la un set redus de tropi sociali și literari. Totodată, sintagmei nu i se pot șterge intențiile batjocoritoare” (Raul Pavel).

O bună parte dintre autori au și elegante întoarceri în parcursul istoric, în momentele când femeile devin creative și creatoare, menționând teoriile venite dinspre partea criticii literare. Garabet Ibrăileanu afirma: „Și poate că nici nu este posibil unei femei să se ridice până la gradul suprem al creației literare. Stăpânirea atotputernică a realității, acel fiat dumnezeiesc al creatorului genial, poate că întrece forțele unei femei” – idee care nu era o prejudecată de receptare, ci o concepție majoritară în epocă, iar Lovinescu susținea teoria conform căreia „o discriminare necesară ne face să distingem între literatura femeilor și literatura feminină. (…) Literatura femeilor nu e exclusiv feminină, adică o literatură în care se valorifică exclusiv elementele esențiale ale feminității, ci poate avea și alte caractere, întrucât arta nu poate să cunoască legile sexelor”. Altfel spus, conceptul în sine de literatură feminină devine operațional după ce trece proba esteticului; pentru a fi acceptată, ea trebuie, înainte de toate, să fie „literatură”. Literatura feminină este una, literatura scrisă de femei este cu totul altceva. Călinescu este însă tranșant și îi rezervă strict femeii dreptul de muză: „A ieși în calea geniului e cel mai mare merit al femeii!”. Abia Eugen Negrici, în Iluziile literaturii române, reușește să restabilească echilibrul, arătând că nici experiența personală, nici contextul social în care ia naștere povestea nu pot, prin ele însele, să eticheteze literatura ca fiind masculină ori feminină: „Nici stilul, nici viziunea artistică și nici planul moralei actului creator nu furnizează destule argumente viabile pentru a atașa un sex anume literaturii”. Critica literară (care nu a fost întotdeauna un spațiu al dialogului, s-a manifestat adesea ca un cor cantonat în refrene misogine care a impus adesea canoane) nu a fost impasibilă la apariția doamnelor în zona scrisului. Așadar cititorii bărbați se pot erija în simpli cititori și cititori critici literari? (Este mai ușor de cuantificat reacția celor din urmă, prin eseurile, cronicile și studiile publicate.) „În clipa în care pătrund într-un text scris de o autoare, bărbații nu pot domoli instinctul proprietății și impulsul teritorializării” (Angela Furtună). Sau: „Mereu prezentul cenzor social și moral o împinge spre curajul de a fi. Orice succes al ei, oricât de minor, va fi pus la îndoială (…nevasta sau amanta sau fiica lui Cutărescu, Cutarovici, Cutărici…). Orice succes al ei va fi trecut prin baldaChinul bârfelor, al discuțiilor de cancan literar” (Maria Pilchin).

Un capitol aparte îl reprezintă răspunsurile doamnelor care scriu. Dar ce spun ele? „Bărbatul care mă citește pe mine este cel care ia parte la speranțele mele. Ne aflăm la o întâlnire în lumea ideilor. Lectura devine exact ca acele scurte întâlniri dintre un bărbat și o femeie care nu-și recunosc niciodată atracția: întâlnirile de la o cafea, discuțiile din tramvai, schimbul discret de priviri într-o masă de oameni” (Doina Ruști).

Maria Pilchin identifică trei tipuri de scriitură a femeilor: autoarea care disimulează o scriitură masculină, autoarea care disimulează o feminitate plăcută bărbatului (bovarismul scriiturii, când imaginarul feminin reflectă ceea ce așteaptă bărbații de la acesta și nu ceea ce, de fapt, femeile sunt) și autoarea care spune direct ce este ea în genul ei. Tot ea este cea care vorbește și despre o vârstă a scrisului feminin: există o vârstă a debutului, de Lolită, dar și un tip anume de a scrie atunci când urmașele Evei îmbătrânesc. În orice cheie ar fi privită, cert este că literatura scrisă de femei se citește diferit. Se înțelege diferit și este aleasă în mod personal de fiecare bărbat cititor. Un evantai de interogații și de păreri asupra unei paradigme despre care autorii-editori au considerat că, uneori, este blocată în certitudine. Iar această certitudine funcționează adesea ca un blocaj al gândirii. Este de dorit ca această paradigmă să fie analizată fin, din mai multe unghiuri și deconstruită după cât mai diferite paliere de percepție.

Nu pot să nu admir maniera în care editorii au știut să organizeze toate aceste opinii, cum au reușit să articuleze tot acest construct și să îi dea forma unui volum, lucru deloc facil, cu atât mai mult cu cât, uneori, taxonomiile îngrădesc libertatea și încorsetează gândirea. Un volum binevenit și așteptat cu mult interes în spațiul cultural, semnat de doi autori talentați, nu întâmplător o femeie și un bărbat.

Paradisul femeilor: de la repetare la facere de Grațiela Benga

18194934_10212055338116381_2814184574999729991_n

O cronică de Grațiela Benga în revista Orizont.

http://www.revistaorizont.ro/arhiva/august2017.pdf

18740806_1709156919101032_3347700251063683614_n

femeia antiglonț

904361_569629496394014_437648376_o

foto credit: Ana Alexandrescu

 

 

peste puțin aerul ne va strivi cât să te mai caut

în experimentul stingher pe care am început să-l trăim

totul e sedimentat pe fundul borcanului

autogara voiajor fumul de țigară și boxele asurzitoare de rock fm

pielea semitransparentă întinsă pe jos

o atingere cu dosul palmei

structura tactilă între mine și tine

limbi necunoscute cuvintele scurse în șoapte

prin toate orificiile acordate lejer

peste puțin

aerul e un pumn în stomac și venele corbi rătăcitori în trup obosit

abia ne mai știm amintirile ce șerpuiesc pe sub piele

 

la capăt mă voi naște poetă

o poetă antiglonț în jurul inimii

trupul tău

soldații se lipesc de gât ca de-o tulpină fragilă

îl voi lipi de trupul meu

 

încearcă să nu fii fericit acum

 

 

defloral

10486423_860141057342855_5031658217952660261_n

zgomote în urechi amestecate cu frică

cântarea cântărilor citită pe furiș

mama croia o rochiță pentru păpuși

în timp ce

murmur epuizant într-o versiune suprarealistă

șoaptele se amestecă în salivă

aerul văruit în alb

strigăt pe dinăuntru

mirosul pielii tale

senzație delirantă de sunete înfundate

lacrima gelatinoasă în colțul ochiului drept

cu toți porii cărnii mele pielea ta

învelită în beculețe și firișoare de iarbă

foto credit: Ana Alexandrescu

ignoranticidul

pereții se închid frumos ca o linie de geta brătescu

trupul se cuibărește în bucla cu numărul 9

frumusețea suprimă lichelele

într-un corp de fetiță poemul vine ca o placentă întârziată

 

Petiție în sprijinul științelor umaniste din România

https://www.petitieonline.com/petiie_in_sprijinul_tiinelor_umaniste_din_romania

Petiție în sprijinul științelor umaniste din România

Științele umaniste au oferit valorile și reperele civilizației europene. Ele au format conștiința, identitatea și libertatea omului modern. Ele oferă o perspectivă analitică asupra evoluției societății și asupra transformărilor suferite de civilizația contemporană. Ele au contribuit la identitatea României moderne și analizează adaptarea acesteia la lumea secolului XXI. Cercetarea din domeniul științelor umaniste contribuie nu doar la cultura universală, ci și la capacitatea societății de a reflecta critic asupra trecutului și prezentului, precum și de a decide în cunoștință de cauză asupra direcțiilor viitoare de evoluție, ca și asupra formelor prin care această evoluție poate fi modelată spre binele oamenilor.

Decizia recentă a Ministerului Cercetării și Inovării (MCI) de a nu include în Consiliile sale consultative reprezentanți ai științelor umaniste denotă o viziune îngustă asupra cercetării. Ea trădează tendința de a reduce până la dispariție finanțarea cercetărilor din domenii precum filologia, istoria, filosofia, teologia, artele și studiile culturale, domenii care au contribuit esențial la modernitatea românească și la integrarea țării în Uniunea Europeană. Prezența cercetătorilor din domeniile umaniste în aceste Consilii ale MCI este necesară, deoarece ei aduc o perspectivă reflexivă importantă, care folosește tuturor celorlalte științe fundamentale. Alături de excluderea experților străini din evaluarea proiectelor de cercetare, această decizie defectuoasă a MCI blochează comunicarea profesională la standarde internaționale și abandonează evaluarea corectă a proiectelor de finanțare din toate ariile de cercetare unui clientelism local.

Cerem Ministerului următoarele:

1. numirea prin concurs cu juriu internațional în Consiliile MCI a unor cercetători umaniști neangajați politic, cu reprezentarea tuturor disciplinelor umaniste (filologie, istorie, filosofie, teologie, arte, studii culturale).

2. alocarea pentru cercetarea umanistă a unui buget de minimum 10% din bugetul pentru cercetare gestionat de către UEFISCDI, proporțional cu ponderea cercetătorilor umaniști în comunitatea științifică românească.

3. folosirea evaluărilor internaționale în jurizarea proiectelor de cercetare.

Notă: Petiția a fost inițiată de către Alexander Baumgarten (filosofie, Universitatea „Babeș-Bolyai”, Cluj-Napoca); Cristian Ciocan (filosofie, Universitatea București); Arleen Ionescu (filologie, UPG Ploiești); Bogdan Murgescu (istorie, Universitatea București); Flavius Solomon (istorie, Institutul de Istorie „A.D. Xenopol”, Iași).

 

Petition in support of the Humanities in Romania

The Humanities have provided the values and landmarks of European civilization. They have fashioned the conscience, the identity and the freedom of modern man. They constantly subject to critical judgement the contemporary evolution of our civilization. They have contributed to the identity of modern Romania and they analyse its adaptation to the 21st century world. The research in the Humanities contributes not only to universal culture but also to our society’s ability to reflect critically on the past and the present as well as to decide accordingly on the future directions of evolution, as well as on all ways through which this evolution can be modelled for people’s benefit.

The recent measure by the Romanian Ministry of Research and Innovation to set up consultative councils that do not include  researchers in the Humanities reflects a narrow vision on research. This decision betrays the tendency to phase out funding research in fields like philology, history, philosophy, theology and cultural studies, fields that contributed essentially to Romania’s modernity and to the integration of the country in the European Union. The presence of the researchers in the Humanities in these councils is necessary, since they bring an important reflexive perspective that is useful for all the other fundamental sciences. Apart from the exclusion of foreign experts from the assessment of research projects, the present faulty decision of the Ministry of Research and Innovation hinders professional communication at an international level and relinquishes correct procedures for the evaluation of funding for projects from all fields to local clientelism.

We require from the Romanian Ministry of Research and Innovation the following:

1.       – the nomination in these councils, through a competition overseen by an international jury, of researchers in the Humanities who are not politically involved in these councils and who will represent all humanist disciplines (philology, history, philosophy, theology, cultural studies).

2.       – the allocation of a budget for research in the Humanities of at least 10 % from the UEFISCDI research budget, on a par with the number of researchers in the Humanities in the scientific community.

3.       – the use of international assessments in adjudicating over research projects.

 

13723834_10207036118121986_6072172948335225299_o

Înainte de a pleca spre lumile lui Dumnezeu

10888807_905029079520719_1553243292107018315_n

Foto: Ana Alexandrescu

O întrebare bună valorează mai mult decât zece răspunsuri slabe, iar unele întrebări sunt atât de bune încât aproape că te sfiești să le cauți un răspuns. Am găsit textul de mai jos în 24 – FUN Cel mai tare ghid din România, o revistă publicitară prezentă în mai toate hotelurile, singura care te ajută să-ți treacă timpul mai repede, așteptând. Era acolo un articol al lui Robert Șerban despre Nicolae Popa.

Nicolae Popa a scris și a pictat la Timișoara, și nu cu mult înainte de a pleca definitiv pe calea verticală ar fi dorit să afle unele răspunsuri la cîteva (zece) întrebări ce-l frământau.

Probabil ca nu s-a prea înghesuit nimeni să-i răspundă lui Nicolae. Mi se pare o idee oarecum suprarealistă de a-i răspunde „unui plecat”, și apoi întrebările sunt profund-interesante, mai ales/și în acest context. Așadar, în memoria lui Nicolae, în sprijinul lui Robert, și în favoarea mea, vă invit să încercați un răspuns ori măcar o mirare.

„Scriitorul și pictorul Nicolae Popa plănuia să facă o carte de interviuri. M-a sunat într-o zi și mi-a spus să iau rapid un pix, o hîrtie și să notez niște întrebări. M-am conformat și le-am notat. Apoi, le-am transcris în computer. Si le-am citit și răscitit. Am mustăcit, m-am tot mirat, ba m-am și enervat nițel. Cum să răspund la întrebările astea? Ce să spun? Dar de ce să nu răspund? Mai ales că i-am dat de înțeles că o s-o fac. Știam că o să mă sune și o să mă întrebe: gata interviul? Nu m-a sunat. Apoi a intrat în spital. Apoi a murit.

Căutând ceva prin folderele din comp, am găsit întrebările lui Nicolae. Fără răspunsuri. Poate că nu mai au nevoie de alte cuvinte. Sau poate că sînt atît de tari, încît gîndul că răspunsurile nu pot fi pe măsura lor m-a făcut să nu le… ating. Nicolae mă invitase la un exercițiu de imaginație și sinceritate, în stilul lui. Sînt sigur că a data ceste întrebări și altora. Sînt convins că nimeni n-a răspuns la ele. Le transcriu mai jos cu speranța că acea carte plănuită de Nicolae Popa chiar se poate realiza. Asta dacă vom avea curajul și imaginația de a le da răspunsuri. Vă invit să răspundeți. Fie și în gînd…

  • Daca tu ai fi Dumnezeu, ce surpriză ai pregăti oamenilor și care ar fi primul lucru pe care l-ai crea?
  • Dacă ai fi Satana, ce ai distruge prima dată?
  • Cea mai mare izbîndă și cel mai mare eșec al lui Dumnezeu?
  • Dacă ai fi pasăre-copac ce le-ai reproșa oamenilor față de actul iubirii?
  • Ca om, ce reproșezi omului față de Dumnezeu?
  • Dar față de oameni, păsări, copaci?
  • Ce culoare ar avea steagul propriu, al unei patrii proprii?
  • Nu-ți găsești prosopul și ai giulgiul din Torino. Cum ai proceda vâzînd figura lui Hristos pe giulgiu?
  • Dacă nu ar exista femei, te-ai căsători cu o frunză sau cu o bucată de apă?
  • Dacă ar trebui să-ți mănînci partenera după ce ai făcut dragoste, ai renunța la sex? Dacă ar trebui să te mănînce ea pe tine, ai renunța?

 

P.S.: Aștept răspunsuri pe adresa de email: robiserban@yahoo.com

În 2015 am publicat aceste întrebări în revista online literaturadeazi.ro. Sigur artistului i-ar fi plăcut.Vă invit să le citiți, să meditați, să răspundeți sau să păstrați tăcerea. În urma articolului am primit următoarele mesaje, care merită citite.

răspunsuri naive

Submitted by Koga Ion on March 27, 2015 – 11:28

  1. Î: Dacă tu ai fi Dumnezeu, ce surpriză ai pregăti oamenilor și care ar fi primul lucru pe care l-ai crea?

R: a) alternanța sexelor (24h, de exemplu); b) duminica, să nu mai dau periodic reset creației.

  1. Î: Dacă ai fi Satana, ce ai distruge prima dată?

R: Iadul – am obsesie pentru motivul rătăcirii; așa, cu Iadul primit ca o garsonieră de la babacu, își permite să o ardă cu tupeu prin cluburi.

  1. Î: Cea mai mare izbândă și cel mai mare eșec al lui Dumnezeu?

R: Omul.

  1. Î: Dacă ai fi pasăre-copac ce le-ai reproșa oamenilor față de actul iubirii?

R: că majoritatea inițiază lăstare, lepădându-și apoi fără remușcare ouăle în cuiburi străine; tot mai puțini sunt capabili să-și consume iubirea cu o scorbură.

  1. Î: Ca om, ce reproșezi omului față de Dumnezeu?

R: probabil același lucru pe care D-zeu și-l reproșează singur față de om.

  1. Î: Dar față de oameni, păsări, copaci?

R: nu îmi permit astfel de generalizări; încercați la Darwin.

  1. Ce culoare ar avea steagul propriu, al unei patrii proprii?

R: rogvaiv

  1. Nu-ți găsești prosopul și ai giulgiul din Torino. Cum ai proceda văzând figura lui Hristos pe giulgiu?

R: dacă nu aș găsi să-l dau la schimb + diferența, aș încerca să folosesc doar tivul; poate aș încerca o baie de aer în prealabil.

  1. Dacă nu ar exista femei, te-ai căsători cu o frunză sau cu o bucată de apă?

R: pentru un astfel de răspuns, ar trebui întâi să existe femei; creația pretinde că sunt bărbați second-hand; deși istoria a dovedit că există și femei de prima mană.

  1. Dacă ar trebui să-ți mănânci partenera după ce ai făcut dragoste, ai renunța la sex? Dacă ar trebui să te mănânce ea pe tine, ai renunța?

R: aș negocia să ne mâncăm sexul reciproc, postcoit, astfel încât să asigurăm perpetuarea speciei, dar și să putem trăi fericiți până la adânci bătrânețe

Submitted by Radu Stefanescu on March 27, 2015 – 20:05

Q: Dacă tu ai fi Dumnezeu, ce surpriză ai pregăti oamenilor și care ar fi primul lucru pe care l-ai crea?

A: as bloca orice upgrade imbecil de Windows; aș dărui omului femeia bionică și Mac-ul

Q: Dacă ai fi Satana, ce ai distruge prima dată?

A: parlamentul

Q: Cea mai mare izbândă și cel mai mare eșec al lui Dumnezeu?

A: eu, respectiv nevasta-mea

Q: Dacă ai fi pasăre-copac ce le-ai reproșa oamenilor față de actul iubirii?

A: daca m-aș trezi pasăre-copac, m-aș oftica

Q: Ca om, ce reproșezi omului față de Dumnezeu?

A: ipocrizia

Q: Dar față de oameni, păsări, copaci?

A: cruzimea

Q: Ce culoare ar avea steagul propriu, al unei patrii proprii?

A: culoarea apei in zori, când sare obletele, și la apus, când trage crapul

Q: Nu-ți găsești prosopul și ai giulgiul din Torino. Cum ai proceda văzând figura lui Hristos pe giulgiu?

A: aiurea. de emoție, m-aș usca instantaneu

Q: Dacă nu ar exista femei, te-ai căsători cu o frunză sau cu o bucată de apă?

A: daca n-ar exista femei, nimeni n-ar pune astfel de intrebari

Q: Dacă ar trebui să-ți mănânci partenera după ce ai făcut dragoste, ai renunța la sex? Dacă ar trebui să te mănânce ea pe tine, ai renunța?

A: mi se pare in firea lucrurilor să-ti mananci partenera înainte de sex; invers, oricum, e inevitabil.

Submitted by Koga Ion on March 28, 2015 – 03:23

dacă îți devorezi partenera înainte de sex, părerea mea este că ar trebui să păstrezi din ea sexul, în caz contrar sexul fiind pur și simplu autocontradicție; la o astfel de logică, poate chiar contraindicat…

P.S. Mulțumesc pentru răspunsuri.
.

13698085_10207036705016658_3993526708528996843_o (1)13690987_10207036118481995_5786362853209119064_oDSC06443

13692984_10207036119162012_1587243744030750512_o

poemul ca o placentă întârziată

581438_569902416366722_257846281_nFoto: Ana Alexandrescu

 

 

 

o lovitură scurtă în partea stângă a burții

începe despărțirea de tine cu zgomot de falii tectonice

mama crește cu viteza unui ou care fierbe

se pregătesc rupturi catastrofale

pășesc mai lung și mai apăsat ca o femeie

de douăzeci și șase

stau seara la pândă

burta privită de sus seamănă cu un continent dezafectat

sânii cresc ca două ziduri de apărare

primele patru luni se întâmplă fără să fie ceva

citesc cărți despre mame și nu mă recunosc în niciuna

noaptea visez monștrii îmbrăcați în piele de copil

aliniați la marginea apei cu gamele în mâini

e timpul să lucrez la uitare

uită tot ce aduci cu tine

să nu-mi spui pe la douăzeci că te-am făcut mort

încep să-ți frământ căpșorul

ca pe un bulgăre de carne

mă uit în fiecare zi în oglindă și trupul meu

îți construiește o căsuță pentru pitici

ca un uriaș te privesc

de sus în jos

întind brațele și mă cuprind pe mine

ca o mamă pe fiul ei întors acasă

trebuie să fie imagini superbe

și sunete blânde de intestine

ca într-o buclă înconjurată de tuburi protectoare

 

doar tu îmi cunoști irizările cărnii

mirosul sângelui e mireasma ta din burtă

te rotești ca un scafandru prin mine

mă legăn în stânga și-n dreapta

gata să mă scufund

 

facem o poză cu tine

port cămașă albă de mătase cu nasturi sidefați

privesc aparatul drept în obiectiv

mi se pare nedrept să tot zâmbesc așa de una singură

cu tine acasă

îmi ating tot mai atentă burta cu degetul arătător

trag niște linii ușoare să nu te trezesc

și ocolesc gropile din același motiv

în mintea mea nu mai încape niciun om viu

 

trup de cărnuri acoperite cu piele

e trupul meu eliberat de păsări

prin vene începe să-mi curgă lapte

trăiesc o naivitate de grad zero

 

mama a plecat cu poșeta de mărimea unui copil

oameni ca ea își construiesc casele sub pământ

m-am adăpostit nouă luni acolo

ca un fugar într-o cutie de carton

 

zilelor le-au crescut piciorușe de copil

în dormitorul nostru se oglindește o burtă bombată

și doi sânișori din care picură miere

e mama ta

iart-o că nu știe să fie maternă

că te poartă ca o mașinărie din Star Wars

cu centrul de comandă dereglat

 

a mișcat în treioctombrienoușase

eram sub tratament

nu-mi aminteam nicio poveste pentru copii

nici un cântecel vesel și nici un joc de jucat cu prietenii

când a mișcat am știut că mă va durea capul și că nu voi mânca nimic trei zile

m-am ascuns sub pat până mi-au amorțit picioarele de spaimă

te-ai așezat la fereastră și ai început să privești

am ieșit tip-til să nu mă auzi

 

va fi fată

aparatele voastre sunt ca mașinăria mea

e băiat

mi-a dat de știre cu capul în jos

în patru luni pe partea stângă

te voi naște în primăvară sau la-nceput

până atunci ne plimbăm de la școală spre casă

pe jos cu pas întins

ca o femeie cu copil în burtă

la douăzeci și șase

 

pășesc în același șotron început de bunicii mei

burta țuguiată îmi indică direcția ca busola unui vapor

un marinar își scrie jurnalul de bord

liniile se întind peste creștetul meu

jocul trebuie câștigat

ne mișcăm într-un film sf

eu –  mașina cu picioare lungi ce transportă un comandant copil

scăldat în lichidul unei placente

la trei luni mă roteam cu farfuria zburătoare de la Eforie

și urcam peretele de spumă legată cu frânghii

încă stăteai la pândă

apoi m-am așezat în poala lui Ovidiu

și i-am mărturisit la ureche marele nostru secret

sunt mama-copil mama-mamei copilul-copilului

nu mai știu cine sunt

carnea a început să se frăgezească

– ce doriți la ora asta?

– am venit să nasc.

 

afară se face primăvară de Pești

parfumul toporașilor ajunge până la etajul trei

în depărtare pământul s-a aprins în grămăjoare

fumul intră în salonul cu numărul opt

opt e câștigător la ruletă

căpitanul-copil strănută cu fața galbenă de icter

așezat ca un calif peste două fetițe de-a stânga

și două de-a dreapta

 

laptele curge în toate saloanele ca o revoltă

citesc Cațavencii și râd

 

femeia-copil stă la geam și ascultă păsările încă pe drum

cârsteiul ajunge mai greu el face drumul pe jos

scrie într-o nuvelă de Cehov

se aud ramuri rupte sub gheruțele lui

 

mamele au un fel de cinism

își scot copiii din burtă și-i aruncă în frig

la umbra unui filodendron

prin saloane reci în mâinile unui bărbat

nepregătit să fie tată

în mâinile unei asistente cu mintea aiurea

care a lucrat înainte la bandă

 

băiețelul are masca pe ochi

mamele alăptează cu zgomot

toate își țin sânii în pumni și te-mbie

băiețelul își mișcă gurița de plastilină pe sânul străin

apoi îl vomită

 

fiule nu sunt o mamă bună îți spun acum ca să știi

poți refuza o mamă ca mine cu sânii lipiți de spate

cu durerile prinse de gât ca un colier de regină

 

stai în coș zici că e o grămăjoară de pepeni

păsări îmi dau târcoale și nu sunt în stare să rostesc

nici tatăl nostru că îmi vine să plâng

Dumnezeu nu cârtește

ce vei înțelege tu din mâna ce se apără

de o pasăre

dico-dico ștecherul a primit un nume

uiu și unchiul a primit un nume

cum te cheamă băiețel

îmm

și tu ai primit un nume

 

ești un om mic iar eu ar trebui să fiu un om mare

ești un copil iar eu ar trebui să fiu mama ta

jocul continuă în pătuțul împletit cu baldachin

aerul dulce se strecoară sub plapumă seara

fiecare bucățică de carne e modelată după chipul și asemănarea

mea

nimeni nu te numește cu numele tău

oamenii vin să te vadă și devin peltici

tu îi privești cu uimire

se creează o complicitate cuminte între noi doi

oamenii vin să te vadă

plagă în camera de la stradă

în duminica aceea nu m-am amestecat cu ei

erau orbi ca o cârtiță

am deschis un caiet de prezență și am lipsit de lângă pătuțul tău

au trecut șaizeci și cinci într-o zi

mie mi s-au umflat picioarele și am spus cu glas tare

trebuie să alăptez

 

am sânii lipiți de spate

laptele curge pe șira spinării

până în pantalonii de pijama

simt o contracție în zona feței pe undeva se scurge lichid

 

despre dragoste nu mai poate fi vorba

toate lucrurile stau închise în cutii pe dulap

noi înotăm la marginea pătuțului

cu mâinile spre un colac de salvare

toți mirosim a lapte

alături curge un pârâu de lapte

îți spăl ghetuțele în firicelul de lapte

sudoarea ta e de lapte și a mea e de lapte

 

în oglindă se zărește o femeie repede mamă

cum ai atinge o suprafață clară de apă

cu o crenguță de basilic

părul e mereu în dezordine

o claie prinsă cu un elastic uzat

mâna ta se întinde ca la furat pere busuioace

 

îmi repet de o sută de ori pe zi „sunt mamă”

ar trebui să se întâmple ceva „hocus-pocus”

 

așez sicriele pe categorii cei mai aproape mai departe

și invers

moartea în fiece clipă ne apropie

 

peste dealuri pe-un nor

plutind ca un gând

luna trece ușor

aripi de vis legănând

și cu el rătăcind

din înalt stele mii

parc-ar spune veghind

noapte bună copii

noapte bună somn lin

copil drăgălaș

fie-ți somnul senin

dragul mamei îngeraș (sunt mama!!!!!!!!!!!!!!!!! eu sunt!!!)

somn ușor scump odor

lângă tine voi sta

toată noaptea cu dor

eu te voi legăna

 

pruncul râde la îngeri e fericit îmi zic în somn

iar când e treaz încep durerile lumii

vin ca un roi de lăcuste flămânde

peste cărnița albă și dulce

 

mai este puțin până pielea rămâne în urmă

și doar trupul crud și doar trupul crud

 

când dormi îmi adun genunchii la piept

și stau în așteptare ca o pisică

să prind ceva din limba nouă în care bâjbâi

mai fac câteva poze în oglindă să o văd pe femeia aceea

care nu mai e ea

 

carnea de copil seamănă cu o jucărie de pluș

amândouă au miros acrișor

 

 

oamenii curg ca din butoaiele sparte

și se aliniază la făcut tăiței sarmale plăcinte

ne îndepărtăm încet și liniștea se amestecă

roțile căruciorului se poticnesc în pietrele din drum

facem cunoștință cu insectele care se așază

pe trupușorul tău fără să le simți greutatea

 

femeia de doușapte intră deodată în poșeta mamei

și scoate doar capul din când în când pe deschizătură

se leagănă încet după forma tălpii piciorului

pam-pam

e aproape ca în motocicleta cu ataș

a unchiului Ștefan

când m-a acoperit cu o piele am crezut eu

mirosea a cauciuc și scotea sunete de șireturi

a pornit scrâșnind ca o rachetă spre cer

nu am mai văzut nimic

înăuntru era întuneric și cald

aerul se rupea în bucăți mari ca niște piftii

puteam face un pas de furnică până la marginea căsuței

și puteam ține ochii deschiși

 

respiră pentru mine cât timp rămân închisă

sub cămașa de forță unde e atâta fierbințeală

atâta distrugere de voință

buburuze roșii au pătruns în urechile mele

până în intestine

se plimbă pe acolo nestingherite

numai eu fără să pot spune nimic

fără să îmi pot atinge trupul stau îmbrățișată

între propriile brațe

mângâi tot ce prind cu privirea

de la etajul trei poți vedea destul de bine

cerul închis frumos ca un borcan transparent

respiră din toți plămânii respiră și pentru mine

 

să mă întorc în pătuțul tău cu baldachin

să te apăr de oameni ca de insecte

mama e dincolo de împletitură

ea e împletitura

ea e nuielușa care se împletește cu altă nuielușă

deasupra ta

 

în fiecare seară casa se umple de dragoste

pe care o înghesui cum pot sub pat

să aibă loc mirosul tău de piele asudată

de lapte vărsat pe babețica albastră

de scutec plin

 

umărul meu e un culcuș în carne

pentru căpșorul tău adormit

îl privesc cu tandrețe

ca pe un dinte care crește din nou

e gâdilat molfăit lins și ronțăit

clavicula de plastilină se întinde

peste oasele mele de burete

pielea se înfioară când e capsată

de cei doi dințișori care au realizat întâia lucrare

în lemnul pătuțului maroniu

dăruit de unchiul Nică

pătuțul cu zăbrele de lemn este primul obstacol

pe care ai învățat să-l escaladezi

din două rostogolir

 

în timp ce dormi păzesc aerul

ca particulele de praf

să nu se amestece cu respirația ta

pielea devine de-a dreptul transparentă

și vinișoarele se întind ca șerpișorii

într-un corp de fetiță

mă dezbrac pe rând de hainele de peste zi

măsor și cântăresc totul din priviri

nu mai încape loc de dragoste

în coșul pieptului e încă adâncitură

un fel de cutia milei umplută în zilele de duminică

 

tot ce era pe dinăuntru ai scos la suprafață

ca o cârtiță harnică

dormitorul se umple ușor de talaș

pe care îl mătur la câteva luni

exclamând „ia te uită, nici eu nu am vorbit până la trei ani!”

tu în schimb ești un copil dorit

n-aș fi crezut că de-acum toți vom fi fericiți

că am ratat sfințenia cu atâta blândețe

când ești fericit te poți sufoca subit

sau poți intra în fibrilație

 

Știi cum se ademenește un căluț? Cu zahăr în palmă.

Dac[lu’ullui Max murit de atata dulce

când se coc prunele bistrițe ai șase

când culegem porumbul șapte

când se coc merele pătule opt

când mâncăm scorușele zece

 

stau sub apă să-ți ascult respirația

e liniște un bondar se lovește de geam

 

am cerut prietenia celor doi sfinți

și m-am ascuns repede după scânduri

 

vezi eu nu sunt o mamă bună cum n-am fost o fiică bună

la patru dimineața

mă târam în genunchi prin salon

icneam încet să mă ierți

la patru treișcinci ai ieșit vânăt

fără niciun cuvânt

 

 

ți-am scris cu mâna stângă

dreapta închidea cu greu

un fermoar peste carne

pielea a rămas întinsă pe parchet

între noi

tăcerea e cel mai înalt grad  de comunicare

ne tăiem urechea

începând cu această clipă

ne ținem prosopul unul altuia

tăcerea ta rămâne

la capătul fiecărei străzi

calc păpădiile  și mușuroaiele de furnici

mereu cu ochii închiși

ca un orb agățat de brațul unui necunoscut

 

te-am ocrotit cu amândouă brațele

te-am strâns cu propriul trup

am vrut să te păstrez în mine

să-ți cânt

vor veni zile în care mama se va duce la culcare

cu zâmbet ascuns

ca un călău

 

scriu în caiet

e aer de miere

furnicile s-au adunat în grămăjoare

împart tot ce e de împărțit

scriu în caiet

miroase a tata

miroase a mama

carnea albă le depășește pe toate

 

mă culc în același vis în care tu râzi de cele lumești

ai un pătuț cu zăbrele dar nu știi

eu te privesc prin ele ca o nătângă

se fac cercuri în jurul inimii un hula-hoop amețitor

 

micul ștreang ți-a înflorit gâtul

am înțeles totul atunci

fetușii apelează la gesturi extreme

n-am putut să te apăr

neputințele s-au înșirat între noi

cineva a tăiat firul

când ești mic semeni cu un bolnav

 

în vis

peste capul tău s-a scurs o găleată de mir

ca un lichid amniotic dintr-o placentă uriașă

a curățat totul

mama tânără ți-a atins fruntea

bucățele de sânge i se lipesc de trup

lipitori nesățioase

pe carnea femeii

nu te teme de cuvintele prea mari

 

mama e o mostră de sfințenie ratată

nu mai e nimic de făcut

uliul a scăpat puiul din gheare

în fața căruciorului

au început să cadă dinții unul câte unul

al doilea crește sub al treilea

ma-ma ba-ba ma-ba

mama va înșela moartea cu dragoste

lumina de dimineață

care te face să-ți freci ochișorii cu pumnii strânși

ar putea fi Dumnezeu.

 

am cunoscut o femeie

care spunea că

zace de fericire pe canapeaua din sufragerie

ca o legumă coaptă

mama

nu a cunoscut dragostea

mama nu s-a iubit

pune o mână pe creștetul meu ca și cum m-ai fi născut ieri

 

oh și reportajul despre copiii înfiați din Irlanda

am crezut multă vreme că nu sunt fetița din fotografie

apoi mama m-a născut fără să vrea într-un spital comunal

și m-a tot strâns de gât zilnic dar eu nu și nu

cordonul ombilical se făcea țăndări de câte ori mi-l punea de gât

burta ei mă ademenea din când în când

rămânea închisă

ascultam cu urechea

și înăuntru era cineva

mama e alta decât mama

cele două femei sunt mamele mele

când una pune piciorul pe mine

cealaltă mă trage în cușcă

 

mă pregătesc să devin femeie

îmi crește părul fără să-l pieptene nimeni

ca o claie multicoloră plină de dulciuri

femeia pleacă la luptă înveșmântată în roșu

e un copil când are pojar

capul îi era plin de bube și ochii

i se umezesc excesiv din cauza luminii

 

sunt în stare să o ating pe mama

doar cu obrazul

până la urmă totul se reduce la mamă

femeile se nasc mereu una pe alta

 

mama s-a cuibărit într-un act de deces

când decretul mi-a pus ștreangul de gât

nimeni nu ucide cu bună știință decât mamele

amintirea din burtă se umflă cu fiecare aniversare

ștreangul e singurul fir de salvare

 

ca o fructă aș sta în brațele tale acum

sub cămașă pielea se fierbințește

aproape de miezul nopții

băiatul respiră parfumat și repede

te miști ca un melc cu plapuma pe cap

adorm obosită și îmi visez burta

golită de cel mai prețios material

rezistent la orice grad de căldură

în acele zile aruncate la coș

vintrele  merită întreaga frumusețe

a lucrurilor exterioare

scufundate în sânge până la gât

acolo au loc în fiecare zi

explozii și se modifică

tot ce construiesc clipă de clipă

liftul unui zgârâie-nori

rămas defect între etajele inferioare

suspendat între ceruri

ca o cârtiță oarbă

merele

căzute peste noapte din pomi

ziua încadrată în termopan

fructele cad inutil

îngrămădite una în alta

ca niște oi rătăcite

când oamenii se duc inutil

mortul nu tentează pe nimeni

îmi iau rochia și încep să scriu

despre merele verzi

îngrămădite sub pomi

el pășește apăsat

pe toată talpa piciorului

literele au miros de mere necoapte

pun rochia în cui

și pășesc pe vârful degetelor

nimeni nu îndrăznește cu adevărat

să-și escaladeze pereții interiori

să trăiască în umezeala

dinlăuntru minunatelor vintre

nu se încumetă

să descifreze nervurile negre

ale  florilor de mină

pe malul celălalt

s-a pierdut un făt de câteva luni

și e declarat nul

vintrele cele de toate zilele

au primit un straniu obiect de inox

 

voi rămâne țintuită în afara ta

verific imponderabilitatea la cald

nu încetează niciodată

oriunde mă uit e verde ca într-un joc de cărți

în interiorul scândurii

carii rod până la ultima scăriță

am nesocotit toate poruncile și neporuncile

am călcat mereu pe furnici fără să aud

cum le trosnește carapacea

 

cablul ne remorchează pe mine de tine

de data asta tu conduci eu la mila ta

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Gheorghe Grigurcu: Cronica literară Lia Faur & Șerban Foarță

 

gheorghe-grigurcu-in-2015Articol apărut în Acolada nr. 7-8 iulie-august 2015 p. 3

 

Dacă, așa cum spunea Jean Paul, „jocul e prima poezie a lumii”, nu e de mirare ca dialogul dintre Lia Faur și Șerban Foarță să fie pus sub sigla unuia dintre jocurile consacrate, cel de șah. Jocul reprezintă un simbol al confruntării, dar în complexitatea sa grațioasă sau tensionată, dominată de contracția disciplinei ori de relaxarea spontaneității, precum un nexus al contrariilor, poate fi acceptat, așa cum se întîmplă în cazul de față, și ca un mod al complementarității. Cei doi parteneri își stimulează reciproc reacțiile speculativ-imagistice, potențîndu- și pînă la un punct trăsăturile individuale, dar și încercînd a-și stabili un numitor comun. Astfel caracterul agonistic al jocului cedează în bună măsură unuia cooperant. Nu victoria unuia dintre jucători contează, ci imaginea jocului epurat de tendențiozități, aidoma poeziei pure. Mai curînd decît cu o competiție între ei, avem a face aici cu jocul jocului. Dialogînd, ambele personaje îl provoacă, străduindu-se a-i desluși fenomenologia, a se măsura cu derutanta-i energie. Din care pricină pun accentul pe relativitatea pe care o implică, în măsură a diminua pofta succesului unuia dintre jucători, deschizătoare de ample perspective. Oare nu provoacă un asemenea joc un întreg univers? Aidoma creației, admițînd că aceasta are un suport ontologic, șahul e produsul, după cum spune Lia Faur, a „cel puțin doi jucători curioși, suficient de imaginativi ca să amestece realitatea cu ficțiunea”. Dar e vorba și de-o balansare între libertate și disciplină, de-o aventură a hazardului și-a normei, care, paradoxal, se exclud colaborînd și colaborează excluzîndu-se, după cum recunoaște Șerban Foarță: „Jocul de șah e tot atît de strict ca închisoarea, închisoarea condamnaților pe viață. O închisoare fără lanțuri, prin care poți să circuli liber (ba chiar să și joci șah la clubul penitenciarului, cînd are, – sau, de unul singur în celulă, cu piese din miez de pîine ruptă de la gură, cantr-o nuvelă, parcă, a lui Zweig); o temniță din care, însă, ai să ieși numai cu picioarele-nainte!”. Și mai mult decît atît, e vorba de o simulare a nebuniei, avînd ca subtext ideea că orice simulacru e la urma urmei tangent la nebunie. Șerban Foarță în continuare: „un balamuc, în care una crede-se Regină, un altul, Rege, Cal sau Tură, – singuri nebunii cu patalama refuzînd să se considere Nebuni”. Mai e convocat și un șahist pătimaș, M. Sadoveanu, care pune în gura unuia din personajele sale următoarea considerație cu o fereastră spre absolut: „Din această istorisire foarte adevărată, se vede, sfîrși doctorul Abu Selim, se vede că în fericitele locuri eterne se joacă șah și nici unui bine credincios nu i-i îngăduit, în această lume, să nu se pregătească pentru cealaltă în chip cuviincios, învățînd acest joc”. Șahist sui generis, Șerban Foarță asaltează diverse concepte, propuse adesea de partenera d-sale, îmbinînd așazicînd aleatoriul apariției lor cu rigoarea explicativă ce le-o aplică. Anarhia ivirii acestora pe tabla jocului („eșichier”) e învinsă de „ordinea” unor interpretări de-o melancolică precizie erudită. Numai că în însuși acest desen savant își fac loc raporturi spontane, glisări către imprevizibile zone care sugerează un infinit virtual al explicației. Din infinitul mare al repertoriului de subiecte sîntem invitați, cu o ironică deferență, în infinitul mic al legăturilor sugerate de abordarea lor, în duhul unei pedanterii fantaste. Enciclopedismul devine sub mîna poetului o sursă inepuizabilă de imprevizibil, siderînd ca un spectacol de-o artificialitate copleșitoare ce ține-n șah realul. „Ce înseamnă să fii curtezan? Cum e un veritabil curtezan?”, întreabă Lia Faur. De ajuns ca interlocutorul d-sale să se dezlănțuie: „Pentru început un mic distinguo: curte este obîrșia lui curtean; a face curte, a lui curtezan. Nu orice curtezan e, însă, il cortegiano al lui Castiglione: parangon al omului rinascentist, ideal și anevoie practicabil, – dar la care, asimptotic, tind cîteva figuri ilustre ale acelor vremi aurorale. Nu e la îndemîna, lesne, a unui nobil om de Curte să fie unul și de carte, ba chiar mai mult: un erudit. Maestro, pe deasupra, nu doar în litteris, ci și în armis, – ca, bunăoară, Papa Iulius al II-lea, Giuliano delle Rovere, ce, pe cît cred, – prin, numai antifrază –, la întrebarea relativă la propria-i statufiere în curs: anume «Ce-ți punem, sanctitate,-n mînă, o carte sau un paloș?», va fi răspuns: «Un paloș; nu sunt un cărturar!». Dacă n-ar fi fost un cărturar sau, cel puțin, un spirit cultivat, un Michelangelo nu i-ar fi spus nimic, lăsîndu-l rece”. Urmează, dar ce nu mai urmează? Referințe la o convorbire dintre Papa Inocențiu al III-lea și Pietro de Castelmare, cel dintîi indicîndu-i celui de-al doilea: „«Acțiunea e mai presus decît contemplația»”, la Pietro Gralla, personajul lui Camil Petrescu, cu care prilej e amintit și Ezra Pound, la Marcello Mariani, „curtezanul în accepție libertină, produs al «veacului galant», ca, între alții, Casanova”, la duelul din Veneția, care devine la un moment dat „ușor frivol”, la Figaro care „era «frizer galant», în vreme ce «cavaleria» poate fi și una «rusticană»”, apoi la Cincinat Pavelescu, la Alecu Văcărescu, la „Conu Alecu” (Paleologu), pentru a urma alte delicioase filologicale. „L’amour courtois, numit, în occitană, la fin’ amor (un feminin, după cum vezi, ca și, mult timp, amourul franc!), va fi fost unul extramarital, – de unde, unele măsuri de precauție (dacă această ipoteză nu-i trivială!), ca, între altele, tabuizarea numelui iubitei, înlocuit printr-un senhal, un, dacă vrei, heteronim, ș. cl.”. După cum era de așteptat, în chip de desert, Șerban Foarță trece la citate în versuri din autori vechi precum Christofle de Beaujeu sau Marie de France, în lirismul cărora, tradus de d-sa, e temeinic încastrat propriul lirism inconfundabil. E un tur de forță asociativ ce adesea pare a devansa tihnita migală a partidei de șah spre a sugera eforturi musculare cum ar fi aruncarea discului sau ridicarea greutăților. Borges face undeva o asemenea apropiere între cărturăria superlativă și performanța sportivă… Dincolo de partitura comună a celor doi „șahiști”, putem scoate în relief partiturile lor personale. Fără să apară chiar precum „nimfa goală” cu care, într-o fotografie, întreține o partidă (de șah) Marcel Duchamp, Lia Faur își devoalează „alboarea dermei nude” sufletești, într-o manieră feminină carei șade bine. Un relativism senzual-imaginativ îi îngăduie să vadă lucrurile ca și cum ar fi putut fi realmente astfel, tandru deformate: „Podul meu chiar există, nu e doar o figură de stil. Vreme de vreo cinci-șase ani nu am mai urcat în el, apoi, cînd a venit vremea, am trăit una din senzațiile gulliveriene: totul era prea mic pentru mine, atingeam acoperișul cu capul, spațiul devenise mult prea strîmt”. Poeta prizează lumea ambientală cu simțurile aduse în pagină. Senzorialitatea aceasta acută pare a fi un preambul al senzualității care se exersează într-o zonă temperată. Ludic-gracilă, autoarea se reflectă inocent în priveliști care-i coroborează propriile trăiri: „Buburuzele, mămăruțele sau măriuțele, cum le spuneam eu, au ascunse, sub elitre, niște aripi fine ca un ciorap de dantelă, iar cînd zboară par mereu năuce și fericite. Uneori zboară înainte de a le întreba în ce direcție îți este ursitul, banalizînd gestul tău și întărindu-ți credința că nu trebuie să te-ndrepte ele pentru a-ți găsi dragostea”. Olfacția e pusă și ea la o contribuție îndeajuns de temerară: „Dacă m-ai întreba ce-mi place la Palatul Schönbrunn, ți-aș răspunde că mirosul de cal, ai să rîzi, dar îl adulmec unde merg și sunt cai în preajmă”. Atîta-i trebuie lui Șerban Foarță pentru a-și plasa subtilitățile pseudopedante: „Ceea ce știu despre superbul cal, e, între altele, că nechezatu-i reprezintă o gamă cromatică, una coborîtoare, – pe care mizantropul Swift (care, prin Gulliver, preferă suava boare cabalină mirosului cu iz uman) o transcrie într-un chip grotesc și absolut impronunțabil: Houyhnhnms!”. O experiență ecleziastică a Liei Faur trece prin voluptatea odoarei mistice, concomitent întorcînd-o cu fața spre copilărie: „Pe vremea aceea, tămîia și smirna aveau mirosul lor specific, nu cel de astăzi, asemănător parfumurilor rusești, vîndute înainte de ‘89. (…) Biserica, nu prea mare și lipsită de orice posibilitate de aerisire cînd se închideau ușile (geamurile nu se deschideau niciodată), devenea un fel de capsulă cețoasă, iar panglicile de lumină scoteau în evidență praful într-un mod aproape straniu”. Copila e atrasă de figura unui preot, poate nu întîmplător un „tînăr, cu barba neagră și o privire albastră, extrem de pătrunzătoare, cu mîinile albe și fine, mult mai fine decît cele ale unor localnice”. Șerban Foarță are așijderea senzoriul bine acordat, însă comunicînd semnale încă mai procesate estetic, decorativ desfăcute cum o coadă de păun. Iată cum e transcrisă o celebră pictură a lui Renoir, Liseuse: „De altfel, o lucoare melifluă, difuză, impalpabilă, suavă, pare, aici, unde, altminteri, eclerajul rămîne enigmatic (sau, baremi, nu prea lesne explicabil), să curgă, să decurgă, să emane din paginile înseși ale cărții, iluminîndu-i dulcele oval ( «surpat în vis», vorba aceluiași Ion Barbu) al feței, ca și păru-i precum o galbenă infuzie de aur lichefiat sau miere”. Dar trăsătura înalt distinctivă a lui Șerban Foarță este, așa cum am văzut, erudiția învăpăiată de fabulos, turnată într-o viziune ce pare a avea un obiect precis, dar care, de facto, lunecă necontenit, plutește desprinsă de forța gravitațională a temei. Să ne amintim că același Borges definea erudiția drept o prezență aeriană. La Șerban Foarță am putea vorbi despre o extrovertire care se sprijină pe parola livrescă precum pe efectul unui spectacol. Perspectiva d-sale, cu un vector obiectiv, îl îndeamnă a se integra în existențial printr-o prezență (fie și mimată) de factură teatrală. Discursul poetului, epic și dramatic în resorturile interioare, se caracterizează prin aerul său frapant, prin excentricitatea extrem de strunită, menită în felul acesta a atrage atenția, a reține: „Poveștile șeherezadice, altminteri (evocînd romanul-foileton cu suspans și cu urmare-n alt fascicul), prin care tînăra sortită morții și-o tot amînă, nopți în șir, au loc, principialmente, in praesentia, în timp ce operele scrise (inclusiv Kitab ap alf layla walayla) presupun o in absentia nesfîrșită, care e a însuși scrisului orfan. Orfan de insul ce-l va fi inscripționat. Șeherezada e un autor de față, viu și natural, pe cînd cărțile-s, așa-zicînd, tăcute, mute, – de o muțenie fără leac atunci cînd nu le înțelegem graiul / buchea (ca, bunăoară, scribii din Dark Ages, care, înțelegînd că era vorba de o bucoavnă elinească, o adnotau, expediind-o, printr-un graecum est, non legitur!)”. Dar scrisul lui Șerban Foarță nu e defel „orfan” de autorul său. Acesta transpare în pagină, în carne și oase, dispus a observa cu ochi ager oameni și întîmplări, a le fixa nu o dată cu exactitate prozastică, punîndule – cum altminteri? – sub acolada livrescului indisociabil. După ce face trimiteri la La fausse monnaie de Baudelaire, la Je nai pas de monnaie de Léon Bloy, ca și la Ultima emisiune de I. L. Caragiale, recomandă astfel figura unui cerșetor stilat din Timișoara anilor ‘60: „Ins fără vîrstă bine definită, trecut, însă, cred, de vreo 50 de ani, Coco al nostru aducea vag a franțuz, unul scăpătat, dar cu ținută, făcînd, seară de seară, turul localurilor selecte, de pe Corso. Era mai totdeauna proaspăt ras, rasat și tot mai uscățiv, cu un nas subțire, acvilin, și făcîndu-și apariția, vară-iarnă, într-un trenci cîndva de calitate, bej, strîmt, mulat pe corp și cu, în spate, martingală, bine întreținut, dar cam soios la mîneci și la buzunare, și emanînd un iz de subsol jilav și de gazorniță cu fitil vechi”. Așadar verbul e cu finețe mordant, morala conținută e sarcastică în ambalaj jovial. Inclusiv o vînă caragialescă pulsează în organul valah al poetului. Dar d-sa nu se mulțumește cu materia obiectivă a deriziunii, ci, aidoma autorului Scrisorii pierdute, care făcea în piețe pe negustorul sau pe mușteriul dinadins cusurgiu, pentru a vedea reacțiile celor din jur, nu șovăie a se pune pe sine însuși în rol, ieșind surîzător pe stradă în chip de… cerșetor. Scena e dintre cele mai gustoase. Să fi fost un scut al poetului față de propria-i demonie lăuntrică, contracarată mai întîi de infatigabila rulare a unei „științe vesele”, apoi de postura histrionică? O nemijlocită integrare cu același scop în Theatrum mundi? Defel imposibil. „Într-o duminică de toamnă, mohorîtă, prin 1985, am pus prinsoare pe 1 leu, cu nevasta mea și cu o vară mai tînără, a ei, în plină stradă, că, spre deosebire de Cioran, ce-i invidia pe cerșetori (pe, mai cu seamă, cei iberici), eu, unul, sunt în stare să cerșesc, să experimentez mendicațiunea. (…) M-am așezat pe soclul verde-umed, stînd, un timp, cu mîna întinsă…”. După o așteptare îndeajuns de lungă, sub o ploaie măruntă, se apropie de el un student, „tipul filistinului perfect”, care-l apostrofează: „Cum, n-ai poftă să muncești?! Ceri bani pe stradă?”. Bardul rămîne imperturbabil: „Asta e situația, zic, – și-mi pun picior peste picior, cu mîna sprijintă nonșalant pe genunchiul drept sau, poate, stîng, impecabil împantalonat în stofă scumpă și cu dungă. În mîna stîngă, cea necerșetoare, țineam flegmatic, o țigară, una scumpă, un Dunhill…”. Tînărul insistă cu furie în îndemnul său, strigînd, precum într-un poem bacovian, „acest refren inept (al cărui ethos e unul protestant): «La muncă!»” Cerșetorul improvizat ar fi avut posibilitatea să-i dea o replică în spaniola „mendicabunzilor dragi lui Cioran” și anume cu formula „Hombre que trabaja pierde tiempo precioso!” adică „Un om care lucrează pierde un timp prețios!”. Dar se răzgîndește, întrucît nu ținea neapărat a-l pune în inferioritate pe moralizatorul ocazional… Imaginarul scrisului se extinde astfel nu doar în ființa auctorială, ci și în afară, în comportamentul acesteia ce intră în impact cu metafizica necunoscutului în genere.

în fiecare zi după asfințit

733922_572688009421496_1982449499_n

 

și atunci ne vom împreuna ca păsările

în fiecare zi după asfințit

cu ochii împăienjeniți ne vom pipăi pe întuneric

numim fiecare parte a trupului

cu alte cuvinte

 

nimic nu mai sună la fel

prin trupul acesta nou

 

tu ai talentul de a pătrunde în mine

îmi faci semne de-acolo

privesc  pe mai multe ferestre

și cum întorc capul dau de tine

apoi de piciorul tău

arcuit în jurul unui castel de nisip

oasele tale au miros de iarbă

nu găsesc nimic banal în fumul de  țigară

nu mă revoltă insomniile

nici visul din timpul zilei

 

Foto: Ana Alexandrescu

Șah. Seducție. Literatură / de Ioana Revnic

12376191_1026870297333042_2647602153486158247_nAlții despre mine și partenerul meu de dialog, Șerban Foarță

Articol apărut în http://ioana.revistatango.ro/sah-seductie-literatura-794

 

În insula Corsica, Helene trăiește o viață tihnită. Are un soț și o copilă, iar în fiecare zi își îndeplinește cu sârg obscura îndeletnicire de cameristă la un hotel. Făcând curat într-una din încăperile de acolo întâlnește o femeie fascinantă care juca șah cu un bărbat fascinant. Întâlnirea o tulbură. Dar mai mult decât cei doi șahiști, o contrariază jocul în sine – unul pe care, în insulă, îl practicau NUMAI bărbații. Helene învață șah de una singură și joacă, un timp, tot de una singură. Dupa o vreme, îl roagă pe dr. Kruger, un bărbat misterios în casa căruia lucra o dată pe săptămână ca menajeră, să îi fie partener de joc. Acesta acceptă cu chiu cu vai, o învață subtilitățile șahului și, în scurt timp, discipolul (Helene) își depășește maestrul.

Am văzut filmul Joueuse (cu Sandrine Bonnaire și Kevin Kline) datorită Andei Docea. Cu acest film în minte am citit volumul Eșichier – o carte-dialog, semnată de Șerban Foarță și Lia Faur. Cartea e un joc (literar) de șah între doi scriitori.

*

De Șerban Foarță am aflat în copilărie de la profesorul meu de limba română care mi-a dăruit o antologie de poezii ale acestuia, spunându-mi: Citește-l pe Șerban Foarță! E unul dintre cei mai buni poeți din zilele noastre… Poate cel mai bun.

O astfel de formulare elogios-autoritară nu  mi l-a făcut deloc simpatic pe Șerban Foarță, dar mi-a stârnit curiozitatea față de scrierile lui. Am deschis volumul, hotărâtă să mă conving de justețea spuselor profesorului meu. Din prefața care semăna cu o odă închinată lui Șerban Foarță am aflat că subiectul adulației prefațatorului este unul dintre cei mai inteligenți și mai culți poeți români ai ultimei jumătăți de secol, un poet care are un cult pentru cuvinte si pentru idei; un inventator al unui gen poetic pe care îl ilustrează în exclusivitate etc. etc. etc.  (Afirmațiile sunt, altminteri, întru totul justificate; însă tonul exaltat în care erau formulate m-a enervat – atunci.)

Cu acest portret copleșitor, intimidant, ce stârnește admirație, dar nu afecțiune, am rămas în minte până în ziua în care am citit cartea pe care Șerban Foarță și Lia Faur au realizat-o printr-un schimb de e-mailuri ce a durat mai bine de un an.

*

Eșichierul este tabla de șah. Lia Faur se așază în fața unui eșichier imaginar, față în față cu un partener inteligent, rafinat, imprevizibil, capricios – uneori. Mai întâi, cei doi scriitori își imaginează că trag la sorți și că își aleg piesele: Lia Faur joacă cu albele, lui Șerban Foarță îi rămân piesele negre. Apoi începe dialogul (adică jocul!). Regula șahului pe care îl practică cei doi este ,,Povestesc pentru a afla!” Cine face mai multe ,,mutări” pe eșichier, dezvăluind mai multe despre sine? Femeia, firește! Ea întreabă, mărturisește, contrazice. Dar făcând toate acestea și povestind despre ea însăși, Lia Faur îl determină pe Șerban Foarță să lepede, măcar din vreme-n vreme, ,,măștile” livrești pe care le poartă de obicei atunci când scrie. Și să vorbească despre el așa cum nu a mai făcut-o până acum într-o carte (ci poate doar în interviul pe care l-a acordat cândva revistei Tango :)).

Acest Șerban Foarță (,,personajul” din Eșichier) care dă autografe ,,cu chichirez” (și eu am primit unul, scris cu trei rujuri); care în copilărie a mâncat frunze și flori de cireș ori de caprifoi, sau muguri de brad, sau petale de roze; căruia îi plac rozul și roșul; care a avut o tricicletă, apoi o trotinetă, dar a jinduit zadarnic după o bicicletă; pentru care viața trăită printre cărți ar putea însemna și irosire mi s-a părut la fel de impresionant, la fel de intimidant cum mi l-am imaginat citindu-i celelalte cărți, DAR de mii de ori mai… autentic decât acela pe care mi l-am închipuit, atâta vreme.

Este meritul partenerei sale de dialog (pardon, al partenerei de șah!) că l-a făcut să se arate astfel.

*

În filmul pe care l-am amintit la început, eroina este atât de fascinată de șah, încât îl joacă cu sticluțele de parfum de pe noptieră; cu bucățele de pâine la masă; cu pașii – pe pavajul din curtea hotelului la care lucrează.

În cartea lor, Șerban Foarță și Lia Faur joacă șah cu mirosuri, cu gusturi și culori, cu amintiri, cu idei literare.

Există în film o scenă memorabilă: Helene și dr. Kruger joacă șah fără piese, privindu-se în ochi. Dialogul dintre Șerban Foarța și Lia Faur este un astfel de joc al minților și – de foarte multe ori – un joc al seducției inteligente. Cine pe cine seduce? Veți afla din carte.

Cititorilor blogului meu le ofer câteva fragmente din acest volum. Ele îi aparțin lui Șerban Foarță (eu le-am adăugat subtitlurile).

Guest Star-ul lunii: Șerban Foarță care în iulie a împlinit 70 de ani.

*

Două vise: Aveam un  automobil absolut identic cu al „ei”, pe care-l țineam la ea-n garaj (ea însăși fiind, altminteri, cea care-l repara). Garajul era unul strâmt și scund, cu pereți dați cu humă proaspătă și albă, – în plus, fiind foarte răcoros. (Afară, luna lui Cuptor era in toi.) Planșeul garajului fusese căptușit cu un strat subțire de mortar, pe cale de-a se întări… M-am bucurat când, dând să scoatem mașina,-n marche arrière, afară, roțile nu i s-au urnit din loc, ca unele ce, între timp, făcuseră priză cu mortarul umed. (Lumina era una de amiază, dar indirectă sau ajunsă înăuntru cam ca într-o capelă cu vitralii semimate, monocrome.) Am strâns-o, fără drept de-apel, în brațe și, „proptind-o” (n-am alt termen!) în peretele candid și jilav, am sărutat-o îndelung… Umerii ei goi erau superbi, iar ventuzei gurii mele-i era greu, dureros de greu să se despartă de fascinanta lor alboare!

Fără să devină un coșmar, alt vis (unul de-asemenea recent) sfârșește, dacă nu chiar terifiant, disforic. Straniu este că e tot „motorizat”:

O simt în spate, fără să o văd. Coapsele ei, asemeni unei menghini, îmi strâng, între, fesele-ncordate. Nu știu: stăm așezați într-un fotoliu sau pe, oblon: gă, șaua unui scuter? Acesta n-are, pe ghidon, retrovizor. Nu pot întoarce fața să-i văd fața, pe care mult aș vrea s-o văd. Și-atunci îi cer pudriera cu oglindă. Întinde mâna stângă și mi-o dă. O deschid cu teama că, dintr-însa, mi-ar putea rânji o arătanie. Oglinda, însă, e opacă, neagră, ca ecranul aparatelor cu plasmă; iar pudra ce-o acoperă cu totul, îmi intră-n ochi și mă orbește, ca praful drumului, din pricina vitezei.

__________

Talente copilărești: Eu am reparat o tufă de merișor (măr?) japonez. Creștea,-n grădină,-n preajma unuia din colțurile casei. Nu înverzise încă, fiind abia februarie. Dar eu credeam că s-a „stricat”, ca o mașinărie ce trebuie reparată. Am luat din casă, în secret, un clește  și-o cheie așa-zis franceză (căreia francezii-i spun engleză!). Am meșterit ce-am meșterit între lăstarii lungi și despuiați, convins că o repar cum se cuvine. Peste un timp, venindu-i rândul, a înverzit într-adevăr. Eu eram sigur, bineînțeles, că grație intervenției mele… Nu împlinisem șase ani…

____________

Joacă de om mare: Într-o dumincă de toamnă, mohorâtă, prin 1985, am pus prinsoare pe 1 leu, cu nevasta mea și cu o vară mai tânără, a ei, în plină stradă, că, spre deosebire de Cioran, ce-i invidia pe cerșetori (pe, mai cu seamă, cei iberici), eu, unul, sunt în stare să cerșesc, să experimentez mendicațiunea. Eram în preajma unei instituții, prestigioase, de învățământ: Mecanica din Timișoara. (Doamnele au luat-o la picior, oprindu-se la vreo 30 de metri.) Gardul facultății consta (și constă încă) într-un grilaj de fier cu, dedesubt, un soclu de ciment. M-am așezat pe soclul verde-umed, stând, un timp, cu mâna întinsă…

Crunt eșec! Era duminică, ploua mărunt: n-am văzut niciun trecător. Într-un târziu, văd un student, tipul filistinului perfect. Mă vede și el, cu mâna-pungă, și se oprește la un pas.

El: Ce faci, domn’e,-aici?

Eu: Nu se vede?

El: Cum, n-ai poftă să muncești?! Ceri bani pe stradă?

Eu: Asta e situația, zic, – și-mi pun picior peste picior, cu mâna sprijinită nonșalant pe genunchiul drept sau, poate, stâng, impecabil împantalonat în stofă scumpă și cu dungă. În mâna stângă, cea necerșetoare, țineam flegmatic, o țigară, una scumpă, un Dun Hill, cred, cu dungă circulară aurie, fumându-se de una singură, acum! (După cum vezi, exagerez puțin, – pentru contrast; altminteri, prețul unei haine decurge din felul cum o porți.) Tânărul era tot mai furios, strigându-mi, ca într-un poem al lui Bacovia, acest refren inept (al cărui ethos e unul protestant): „La muncă!”. (Avea, în rest, dreptate: nu eram încadrat în câmpul muncii.) Am vrut să-i replic în spaniola (mendicabunzilor dragi lui Cioran): Hombre qutrabaja pierde tiempo precioso! [Mai trebuie tradus? Poate că da, anume: „Un om care lucrează pierde un timp prețios!”] Numai că nu țineam să-l pun în inferioritate. Parcă citidu-mi gândul mansuet, s-a îmblânzit puțin și el:

El: Și cât îți trebuie.

Eu: Un leu.

El (tot mai curios): De ce?

Eu (simplu ca bună ziua): Ca să plec mai departe…

Ceea ce am și făcut îndată, – luând-o spre cele două companioane.

Ele (pe care distanța le împiedicase să vadă scena în detaliu): Ți-a dat ceva?

Eu (caragializând): Ei, aș! E cam ciufut!

Și asta a fost tot.

Dar să continui printr-un epilog: deunăzi, după aproape 25 de ani, s-a instalat – în cinstea mea, pesemne?! –, la o aruncătură de băț de locul unde „tinsesem dreapta în deșert”, la întretăierea a două bulevarde (unul din ele fiind acela al micului meu experiment), un ditamai posterul pe care scrie, negru pe alb, acest scurt ordin, principial și cărpănos: NU DAȚI BANI CERȘETORILOR!

După care (cu literă pitică și afectându-se dragostea sau, baremi, grija de aproapele): ÎN INTERSECȚIE.

 

 

(Fragmente din volumul Eșichier, Șerban Foarță în dialog cu Lia Faur, Editura Brumar, 2012)

 

fetiș pe aromă de opium

971990_598734736816823_311710228_n

 

 

un mic animal cu tentacule încolăcite

nimeni

dar absolut nimeni nu aude nimic

ei cred că tăcerea are cauze banale

 

carnea evaporată devine ușoară

pe dinafară

ceea ce se poate închipui
o carcasă așezată cu grijă
cuvintele strâng

ca o sinucidere lentă
de fiecare dată e o desprindere dureroasă

curg ca un firicel de sânge prin organele tale

să ne mângâiem până ne transformăm în sfinți

 

Foto: Ana Alexandrescu

Dreptul de a visa

156867_572687996088164_168097131_n

Oricine ești tu ai dreptul să visezi. Când mergi pe stradă sau când așezi capul în pernă. Când privești un tablou – un tablou e o poveste, a celui dinăuntru și a celui dinafară –  sau când deschizi o carte. Când admiri o nimfeacee sau atingi ușor, cu vârful degetelor, curbura unei statui. Când respiri cerneala din ziarul de dimineață ori te pierzi cu nasul în vreo carte pentru copii, la librăria din colț, ferindu-ți chipul de priviri cunoscute. Dreptul de a visa este inalienabil, este al tău cu acte în regulă, trebuie doar să știi să-l administrezi. Dacă lumina e prea puternică, închizi ochii și visezi, dacă noaptea te înconjoară, deschizi ochii și visezi. Îți pui masca din vis și privești lumea ca pe o eclipsă de soare, văzută printr-un ciob de sticlă verzuie. Ai dreptul să visezi, chiar dacă uiți și îți plângi nefericirea. E remediul, șansa de a intra în profunzimea lucrurilor pentru a le înțelege complexitatea.

”Din momentul în care un suflet este bine închis în solitudinea lui, orice impresie este punctul de pornire al unui univers. Apoi, fără îndoială, universurile sale multiple se amestecă și creează o lume complexă. Dar lumea este intensă, înainte de a fi complexă. Ea este intensă în noi. Și am simți mai bine această intensitate, această nevoie intimă de a proiecta un univers dacă ne-am supune imaginilor dinamice, imaginilor care ne dinamizează ființa. Astfel, credem că, înaintea marilor metafizici sintetice, simfonice, ar trebui să apară studii elementare în care minunarea eului și minunile lumii să fie surprinse în cea mai strânsă corelație. Filosofia ar fi atunci în chip fericit readusă la desenele ei de copil.” (Gaston Bachelard, Dreptul de a visa, Traducere din franceză de Irinel Antoniu, Editura Univers, București, 2009, p.43)

”Într-o zi, Simon Segal a vrut să-mi facă portretul. Era o zi de iarnă și eram dus pe gânduri. Mă gândeam la viața care m-a făcut – nu știu de ce! – filosof. Mă gândeam la țelurile neîmplinite, de neîmplinit. Pe scurt, Segal m-a surprins la ceas de melancolie. Am, fără îndoială, și alte stări. Aici e însă dovada vieții mele grele. Pictorul, sunt sigur, a spus în limbajul lui unul dintre adevărurile mele.

Căci, dacă privesc mai mult portretul pe care mi l-a făcut Simon Segal într-o seară de iarnă, iată că, la o distanță de o treime de secol – o, uimire! o, amintire! -, în ochii mei văd privirea tatălui meu.” (Idem, p. 208)

 

PLAYTIME: Ana Alexandrescu

Marea, marea

11393139_996396657050627_5012223561816476621_n

Marea e marea, mereu îndepărtată ca spațiu și idee, cu întâmplările învăluite în aerosolii de seară, cu toate amestecurile de gusturi și mirosuri, muzici și nisip, mult nisip… Dacă ai trăit-o, senzația mării îți revine undeva la nivelul frunții și în cerul gurii, dacă nu, se strecoară mult mai jos și răvășește totul ca la simularea unui incendiu. Oricât de multă zăpadă s-ar așterne în jur, ea rămâne un elixir misterios care atrage gândul și furnică dorințe. E totul încapsulat acolo, pe stânca din golf, clipa trăită sau cea care așteaptă. Orice întoarcere înseamnă răscolirea unei memorii care poate produce ființei minuni sau ravagii.

Marea, în romanul lui Iris Murdoch, aproape umană, este spațiul unor întâmplări  incredibile pe care le trăiește un personaj exotic, monden, un actor ce combină trăsăturile unui veritabil artist. Poate că marea influențează totul, poate că e doar impresia lui, însă e cert că în preajma ei nimic nu mai este la fel, banalul este condimentat și conservat în gustul sărat al algelor ce ți se lipesc pe trup atunci când înoți gol.

”Ploaia s-a oprit și a ieșit soarele, dar peste cuprinsul mării atârnă un cer greu, de culoarea plumbului. Stâncile aurite de soare se profilează pe acest fundal mohorât. Ce paradis, n-am să mă satur niciodată de marea asta, de cerul acesta! Dac-aș putea căra un scaun și o măsuță peste stânci, în turn, aș putea sta și scrie acolo, cu priveliștea Golfului Raven în față. Trebuie să mă duc să cercetez bălțile dintre stânci, cât mai ține lumina asta intensă. Cred că spiritul de observație mi se ascute tot mai mult – ultima oară am remarcat o colonie de crabi minusculi, delicioși, ca niște boabe de strugure galbene, transparente, și o specie de peștișori cu înfățișarea feroce, bărboși, semănând cu niște coelocanți miniaturali.” (Marea, marea, Iris Murdoch, Editura Polirom, 2012, p. 122)

 

Foto: Ana Alexandrescu

inițiere în scrierea cu mâna stângă

1554389_711520115538284_899060315_n

 

ți-am scris cu mâna dreaptă

stânga închide mereu

un fermoar peste carne

mi-am lăsat pielea jos pe parchet

să crezi că sunt eu

 

între noi

tăcerea e cel mai înalt grad

de comunicare

 

ne tăiem urechea

începând cu această clipă

ne ținem prosopul

unul altuia

și scriem mesaje

 

învăț să-ți vorbesc fără cuvinte

tăcerea ta rămâne

la capătul fiecărei străzi

 

calc păpădiile

și mușuroaiele de furnici

mereu cu ochii închiși

 

ca un necunoscut agățat

de brațul unui orb

 Foto: Ana Alexandrescu

mă apropii de sfinți când adorm

313570_460224904001141_1151523188_n

 

nu m-a interesat dacă fetușii plâng

abia acum

învăț că dragostea este un act liturgic

ai grijă

a iubi și a mânca este un act liturgic

exersez respirând să ridic particule de praf

serafimii cei cu șase aripi strănută

crestez cu unghia numele meu în coaja ușii

plus numele tău

heruvimii cei cu ochi mulți îi închid unul câte unul

mă apropii de sfinți abia când adorm

dau bună dimineața și ies

totul începe cu o mângâiere pe taste

bucățele mici și negre de plastic

peste care se lipește apăsat carnea degetelor mele

ai vrea să fim rezistenți la transfer

să spunem lucruri

care nu se cuprind  într-un tabel

cât din mine sunt eu

și cât ești tu

până acolo unde și stelele devin pământ

n-aș fi crezut că tocmai dragostea de tine

m-ar face să ratez sfințenia

 

 

Foto: Ana Alexandrescu

albugo candida

535056_574655945891369_1845404662_n

 

e așa
cum dai jos toate pozele de pe un perete îngălbenit
și apare urma din spatele lor în chenare ordonate
după nu știu ce criterii
e așa
că nu mai contează decât
propria poezie și urechea ta dreaptă
aplecată pe umăr în maximă tandrețe cu tine
e așa
că închizi ochii și totul se prăbușește înăuntrul tău
atâția ani de construcție și nimic jertfit
nimic să rămână în picioare
e așa
că trăiești în hipnoza propriei obsesii
spui ce știi și ce nu știi
cu aceeași naturalețe a celui
ce trece în camera cealaltă
e așa
că ne strecurăm pe lângă umbră
fără să întoarcem capul
se zărește pământul
peste care a curs o băltoacă de sânge
acolo unde de obicei înfloresc merii
e așa
că în noi crește zilnic
copilul pe care nu-l vom naște niciodată
pe dinafară e ceea ce se poate închipui
o carcasă așezată cu grijă

 

Foto: Ana Alexandrescu

herpes-poem

1959408_666589203397786_1937535362_nîți port herpesul pe buza de sus

se coace în fiecare oră câte puțin

e din ce în ce mai fraged mai înfloritor

și te știe de tată

 

Să fii pe scenă cu ea/ de Felix Nicolau

13124447_1282881955072409_8876108310726186376_n

 

Text apărut la 1 iulie 2016 în Ziarul Financiar

http://www.zf.ro/ziarul-de-duminica/sa-fii-pe-scena-cu-ea-de-felix-nicolau-15513105

 

Lia Faur a înspăimântat ceva fețe cuvioase de burghezi provinciali cu jeep, cu volumele ei anterioare ce frizau senzualitatea despletită. Noul volum, „Poeme pentru fluturi bolnavi”, Editura Brumar, cum se vede și din titlu, e mai lilial, aproape simbolist. În fapt, poeta își găsește un ton elegant, aluziv și melancolic, care ar trebui să calmeze și să intereseze orice critic avizat, ori doar universitar. Senzualitatea persistă, dar aproape complet dezbrăcată de sexualitate. Rezultă o lirică feminină ondulatorie și seducătoare, nu agresivă.

Tonul elegant este susținut de o regresie înspre lilialul din poezia feminină șaizecistă: mici comparații, discrete metafore și o recuzită bogată de făpturi, lucruri și fenomene. Poemul devine o pastă cu gogoloaie vizibile, ca un profiterol ori o mămăligă neamestecată până la completa omogenizare: „adormim în fiecare zi/ unul cu capul la picioarele celuilalt/ picioarele mele se întind până spre gâtul tău/ îți intră prin omoplați și se topesc/ încet ca o felie de unt/ îți pleci capul peste genunchii mei înfloriți de cicatrici/ pe care le numeri și le cureți/ de pământ și de frunze” („La capătul zilei”).

În centrul lumii lirice se află o femeie coaptă – dar nu răscoaptă – cu dorințe palpabile, rafinate și visări cu elan: „circulă o poveste despre o femeie/ se spune că femeia aceasta e nebună și strigă/ la colțuri de stradă prin biblioteci în birturi și cafenele/ oamenii se opresc să privească fenomenul” („Simplu poem”). Mare parte dintre texte alunecă într-un fel de caleidoscop oniric, numai fragmente din ele fiind străbătute de nerv. Dar acesta este ritmul trăirilor imaginare: energic, însă etalat fără mare accelerație. Femeia de pe scenă nu mai este cea din celelalte volume decât în mică parte. Sfidarea și nebuniile din alte anotimpuri sunt acum înlocuite de conștiința agresiunii: lumea înconjurătoare judecă, condamnă și nu suportă nonconformismele. De aici și un „Sentiment de izaură”: „aseară un fluture s-a ascuns într-un pantof străin/ nici măcar nu era pantoful meu/ revin nopțile de iarnă în care nu se întâmplă nimic/ doar ninge și oamenii privesc pe geam/ mai des ca de obicei/ în vecini în fiecare noapte e muzică/ pe mine nu m-a învățat nimeni să cânt”. Femeia-altfel nu protestează, nu se înveninează, ci se protejează prin retragere într-o lume delicată, profund feminină.

Ar fi exagerat să se înțeleagă că proiecțiile intimiste creează un spațiu compensatoriu etanș la agresiunile exterioare. Intimismul nu este decât o crispare speriată în fața realității contondente.Regressus ad uterum are substanță cărtăresciană: protejarea fragilității prin accentuarea fragilității: „închid ochii să mă pot afunda/ repede în noapte/ mă așteaptă seară de seară/ ca o aventură până la răsărit/ mă așez cuminte sub plapumă și aștept/ cu ochii închiși/ nu mă visez niciodată pe mine/ lipsesc mereu din cadru” („Amnezia zilei de azi”).

Ar rezulta, astfel, o poezie moale, dacă nu ar interveni inserțiile lucide, autoscopice, nemiloase chiar, însă nu ironice ca la Elena Vlădăreanu. Mai curând o vulnerabilitate asemănătoare cu cea din unele poeme ale Domnicăi Drumea. Mă gândesc la câte semnificații are „V”, titlul romanului lui Thomas Pynchon. Cu polisemia lucrează priceput și poeta, dar mai ales cu veșnicele (și enervantele) simboluri ale scrisului, cu care izbutește să construiască imagini inedite și cu impact: „aș putea țese un covor zburător/ din resturi de fraze/ din puncte/ din virgule și semne de întrebare/ în urma lor eu nu mai sunt aceeași/ trupul mi se golește/ ca un balon dezumflat/ pielea uscată de prințesă contemporană/ ânmtr-un sarcofag modern” („Cuvintele ce s-au spus”).

Cu cât citești, cu atât realizezi că volumul are un miez trist, bandajat în metamorfoze spectaculoase. Contrastul dintre vitalitatea imaginilor și apăsarea singurătății produce efecte remarcabile: nici plictiseală, nici teribilism. Este lovită exact nota potrivită: „înghesuiți printre stâncile de astă-vară/ amnezici și lipicioși ca melcii/ încleiați printre cioburile tăioase/ ca stâncile de pe fundul mărilor” („V de la viu”).

Confesiunea din poeme este placată cu frize ce conțin reprezentări barochiste, cam cum se întâmpla în „Cântecele lui Maldoror”. Dincolo de imaginile alambicate, există și puncte nodale ale unor mici efecte perfect cizelate: fluturii într-un „Poem pentru pești” („fluturii de noapte se scurg/ fără niciun farmec de fluture nicio grație de aripi”), transgenderizări culturale („Acoperit cu plante verzi și ramuri/ Ofelia nu a fost niciodată bărbat/ până la tine” – „Delir”), ori dragostea livrescă, dar neafectată gestic („în așteptarea ta cineva rostește încet/ un poem nordic de dragoste”).

Probabil că acest volum este cel mai bun din panoplia autoarei. Acest lucru se datorește bunei dozări a sentimentelor și efectelor stilistice, precum și datorită unui imaginar compozit, dar perfect închegat în imagini pregnante.

 

Introspectiv/ de Adrian G. Romila

premiuLia Faur, Lamé/trupul nu știe nimic, București, Editura Vinea, 2015, 75 pag.

Nr. 13/2016

http://www.romlit.ro/introspectiv

Douămiistă întârziată și discretă (poate și prin postura de trăitoare la Arad), Lia Faur are, până acum, câteva volume de poezie, unul de critică (despre feminitățile din opera lui Camil Petrescu), un volum-interviu cu Șerban Foarță, plus prezențe în antologii. Activitatea ei e bogată și ca manager cultural, nu doar ca profesor și scriitor.

În fine, vreau să spun că energia cu care se implică în tot felul de proiecte corespunde perfect poeziei pe care o scrie: una introspectivă, inhibiționistă, dacă pot să spun astfel, dar având nostalgia unei boeme de manual, a cărei extimitate nu reușește s-o joace, până la capăt. Lia Faur rămâne o poetă cu o visceralitate lucidă, tipic feminină, în carnația ei, chiar dacă mai face incursiuni prin lejeritatea unei poze melancolice, care trebuie admirată și înțeleasă.

Placheta Lamé/trupul nu știe nimic conține o poezie a suferinței cultivate, a singurătății provocate, a nebuniei întreținute. Există un fel de autoerotism cu iz mistic, în care intimitatea e expusă, disecată, în care dragostea presupune o corporalizare și o decorporalizare succesivă. „fiecare își aduce noaptea corpul în joc/fiecare și-l iubește pe al său/cu degetele de la picioare/cu cele de la mâini/cu liniile sale/cu ochii și buzele/fiecare vine cu pielea lui așezată frumos/peste carne și își spune/trebuie să-mi iubesc trupul/trebuie să-mi iubești trupul” (cântec poemului ucis); „aș vrea să te nasc înăuntru nu în afară/să te strecori încet în mine/și eu să te învălui/cu placenta umedă și transparentă/aș deveni femeiaînger/ iar tu ai spune/ți-au crescut sânii târziu femeie-înger” (copiii lui dumnezeu). Conturul eului e unul sfâșiat, spart, însăși conturarea taie, fragmentează, produce sângerare, ca un sacrificiu creator: „fusesem o femeie frumoasă până într-o zi/când pe neașteptate pielea a devenit tot mai subțire/oglinzile s-au spart în mii de cioburi și au rămas așa/cu chipul meu răsfrânt în zeci de fascicule/îmi caut buzele și-mi găsesc ochii tăiați/nu curge sânge/nu e rimel nicăieri nici urme de ruj/cioburile au înghețat în formă de fulg de zăpadă/uneori rama cedează și podeaua se umple de cioburi/iau mătura și le adun cât pot mai repede/le șterg frumos și le lipesc la loc/degetele mi se umplu de sânge” (o femeie). Tăierea, fragmentarea, sângerarea, carnea invadată de suferință duce, deseori, la chircire, la poziția fetală, defensivă și protectoare: „dispărem unul în celălalt ca inelele de la circ/închide ochii la loc peste unghiile mele/să devin embrion apoi făt/să mă nasc acolo alta” (la capătul zilei).

Sunt câteva metafore ale expunerii, în poemele din volum („sâmburi de piersică franjurați cu resturi de fruct”, „o rodie fără semințe, cu pielița uscată”), iar cotidianul, atunci când apare, e vag, alcătuit din elemente disparate, plasate printre viziuni colorate, cu texturi diverse și cu depuneri vizionare. Prin aceste emergențe fantaste în afară, autoarea își vădește încă o dată preferința pentru interioritate, pentru absorbția definitivă în sine: „te port în mine cu respirația ta/și mă rușinez să-ți spun că atunci/trenul a trecut ca glonțul prin gară/au coborât doar câțiva navetiști/amețiți de somn și nu era nimeni/să întrebe unde/niciunul din ei nu purta o scoică în buzunar/și nu visa la insule cu pelicani/niciunul nu purta în sac nectarine/geamul era murdar/ca o sticlă de ochelari rătăcită în buzunarul mantalei/șinele scârțâiau obosit/venise noaptea prea repede și toți se întrebau de ce” (buzele tale). Caii, fluturii, păsările, peștii sunt motive transparente pe covorul imaginarului poetic, ele încearcă să salveze un derapaj prea „realist”, prea biografist, altfel, destul de uzual, în poezia recentă. Cum spuneam, puținele poeme cu votcă, morți, vomă nu reușesc să provoace mizerabilismul. Concretul există, în textele Liei Faur, dar el e concentrat pe visceral, pe organic – forme ale introspectivului. Dualitatea carnal-spiritual, terestruparadisiac se aranjează în favoarea primilor termeni, poate și pentru că majoritatea poemelor sunt erotice. Deloc indecent, excesul de fiziologic e contrabalansat, din când în când, de inserții decorative, de referințe la bibliotecă, la cărți și la scris, însă ele sunt prea puțin convingătoare. Acestea nu sunt altceva decât eufemisme ale unui trup inconștient, dezgolit: „tu și cu mine suntem copiii lui dumnezeu/goi și singuri cu gândul unul la celălalt/eu mă uit la sexul tău/tu îl adulmeci pe al meu/pielea ne este o imensă pânză de cort/sub care se întâmplă minuni/suntem frumoși și singuri în rai/inventăm pretexte să ne putem iubi/oriunde se nimerește” (copiii lui dumnezeu).

Cu rare pasaje atinse de convențional (un titlu ca de-amor și de dor sau versuri precum „mă îmbată amorul tău cast/pe care l-am pierdut/într-o după-amiază de toamnă”), găsim în volumul Liei Faur o poezie de foarte bună calitate. Ea vorbește despre talentul unei scriitoare care mai are încă multe de spus.

Cele patru operațiuni*/ de Petru M. Haș

has-pe4Text apărut în Zona literară, Iași, 2014

Nu mai departe decât zilele noastre simt un viitor sumbru. Omenirea poate deveni chiar o zbatere sinistră. Nu neaparat în ochii oricui. Pentru că mentalitatea umană e foarte diversă, modurile de percepere – etajate. Nimeni nu mai stă la etajele superioare ale înțelesului. În fine, limbajul articulat care, de milenii a hrănit speranțe și speranțe, e trecut de oarece vreme la capitolul deșeuri textile din care s-ar mai țese câte ceva foarte îndepărtat de intenția primordială. Deși pentru Lia Faur, în acest talcioc de la sfârșitul istoriei, cuvintele sunt rejetabile, spre a-și îmblânzi un pic disperarea, ea mai încearcă să resuscite morfologia posibilității din deșeuri de limbaj: ”aș putea țese un covor zburător / din resturi de fraze / din puncte / din virgule și semne de întrebare” (Cuvintele ce s-au spus). Derutantă, poeta simulează tandrețuri calofile ca și cum s-ar pierde cu firea după ființe mici și diafane, ca spre exemplu lepidopterele atât de efemere și la zborul cărora puțini ar mai fi dispuși să privească. Dar să nu ne pripim, fluturii Liei Faur n-au s-o mai ducă nici ei prea mult, specia fiind pe cale de dispariție, adică bolnavă, altfel nu ne-am putea explica de ce o culegere de poeme se intitulează Poeme pentru fluturi bolnavi. Poate oare ”capătul zilei” să prefigureze acel fin du monde, anunțat încă din primele zile ale omenirii? Într-un text, primul dintre poemele pentru fluturi bolnavi, somnul cuplului imaginat este la marginea circului: ”dispărem unul în celălalt ca inelele de la circ”, în sensul că ”perechea” doarme ”unul cu capul la picioarele celuilalt”, iar ”ligamentele” sunt ”cuib” de ”viermișori”. În fine, ochii unuia înghit unghiile altuia, o lume și mai nefirească decât cea care suntem, amenință să se nască. Poemul se intitulează La capătul zilei. Tentată de germinația în bios și cosmos, poeta emite ipoteza înmulțirii prin partea cornoasă a speciei, prin divinele unghii: ”e târziu să mai vorbesc despre cum în fiecare anotimp mă îndrăgosteam / și cum țâșneau din unghiile mele / ca niște șerpi cuminți și îmbietori / căi lăptoase de stele” (v de la viu). Condiția terriană pare condamnată iremediabil, văzută prin lentila unui asemenea text. Desprinderea de mineral și acvatic, în virtutea elevației într-un eter atât de înalt, imaginar și îndepărtat, obsedează acest eu liric, așa cum pe bătrânul Leonardo îl obsedau aparatele de zbor. Pierderea aripilor echivalează cu o maladie incurabilă. Imaginea poetică este memorabilă: ”și ne îmbolnăvim incurabil / ca oglinda unui lac peste care se înmulțesc algele”. Cuplul Liei Faur suportă o damnațiune acvatică: ”o dragostea mea cum ne vor crește / branhii și solzi”. În fond, carnea de pești nici nu e rea. Cu ”mâini și respirație”, ”toată talpa” care atinge podeaua, ”picioarele” care ”ating picioarele”, brațele care ”cuprind”, protagonista care ”geme ușor” și se întinde cu ”mișcări de felină”, cu toate acestea erotismul din Bărbatul anonim plutește în indeterminare: ”el e același în fiecare noapte / și eu sunt aceeași în fiecare noapte”, ”și se urcă ușor lângă mine / ca o femeie / picioarele lui îmi ating picioarele / brațele lui mă cuprind în timp ce eu gem ușor / și mă întind cu mișcări de felină / mă rostogolesc și revin…” Anonimatul fiind marcă a indeterminării, e limpede că, ”bărbatul anonim” urcă ușor ”ca o femeie”, că se preface ”că așteaptă dimineața”. Eros face parte din marea stihie. E de mirare că Lia Faur n-a scris o carte pentru gasteropode (vezi Ion Barbu), călugărițe, tarantule etc. chiar în Poem pentru pești, în care este convocat un destinatar iluzoriu care nu mai răspunde, tot fluturii sunt termenul central, dar fluturi care și-au pierdut farmecul, și grația, lăsând doar ”amprente de praf cenușiu”. Bărbatul – fantasmă se înfiripă constant ca un fluture uriaș: ”un bărbat frumos și puternic în soarele mării și viu / care înoată printre pești și alge…” (Poem estival). Indeterminarea este de-a dreptul onirică: ”mă visează în fiecare femeie”, ”îmi sărută călcâiul în vis”, ca ideea de posesiune: ”el e bărbatul meu”, trecută, iluzorie, deoarece principiul acesta viril este ceva ”uitat pe o plajă departe”. Experimentul liric are în acest plan generalitate maximă ca în jocul yin-yang: ”iar eu – femeia”. Gândul ne duce la fata din ”Versetele satanice”, ea – însăși mesager al mesagerului, deasupra căreia plutesc nori de fluturi și care, goală, este îmbrăcată în feluri de fluturi, umblând așa spre cetatea sfântă, convinsă că în fața convoiului de pelerini marea se va retrage. Din păcate, fluturii sunt doar viața ultraefemeră, din care nu se alege decât un praf colorat care se trece repede, nimeni nu știe încotro. (Descântec de femeie)             La prima vedere nu s-ar zice că eul liric al Liei Faur este cucernic, religios. Dar ce altceva este Eros decât religiozitate, stil de rugăciune, de cuminecare întru coincidentia oppositorum. Adresările sunt peste tot: ”tu ești bărbatul…” (Înainte de sfârșit). Contextualizarea poetică a Liei Faur este în proximitatea atitudinii amazoanelor. După ce pe pieptul lui cresc iriși păscuți de cai ”albi și negri”, ”tu ești bărbatul”, mai și plutește în indeterminare sexuală, în metamorfoză: ”te văd plutind ca pe Ofelia / acoperit cu plante” (Delir). Lumea interferentă lasă loc de heracleitizare, de filosofare: ”e vară iar / dar niciodată aceeași” (Alt poem); ”sensul este în numele meu și-al tău /  rostite-mpreună” (Delir). Ca într-o piesă de muzică, muzică de cameră, spațiu și obiecte sunt erotizate de o impersonalitate stranie, care obsedează între dorință, amuzament și mirare felină: ”un bărbat”. Adorabilul spectru din encefal este dealtfel jucăuș: ”el se joacă în fiecare zi cu coastele mele /… / el se joacă în fiecare seară cu sfârcurile mele” (Poemul lămpii cu abajur). Narcisismul bine controlat al poemului ezită între femeie și feminitatea ”lămpii cu abajur”, cele două având ”o relație specială”, în cadrul căreia celei dintâi, șira spinării i ”se înconvoaie ușor”. În contraparte, femeia, cu toate ale ei, ”piele”, ”păr”, ”miros”, ”gust”, ”coapse”, trezește frenetice tentații de rumegare, ”centimetru cu centimetru” (Descântec de bărbat). Antropofagie, sfârșit de lume, prăbușire în abstract. Cam asta ar fi, cel puțin pe moment, gustul umanității, aproape estetic, între atâtea obișnuințe politice, economice, culturale (subculturale), absolut inestetice. Condimentul este carnea umană: ”după aceea am simțit în gură gustul cărnii tale” (Sentiment gustativ). Trei feluri de carne mai excită lumea, alea care au cam excitat-o dintotdeauna: 1. Carne de femeie; 2. Carne de bărbat; 3. Carne de carne. Alternativa acestor combustiuni e prospețimea amintirii. Viața, de la o vreme, devine set de amintiri, dintre care puține sunt plăcute: ”se întunecase la Sinaia / și doar călugării mai iubeau” (La Sinaia) Poezia Liei Faur este succesiune de stări înregistrate de un intelect pasionat, animat de gesturi gnoseologice, agitate, neliniștite, deconcertate când constată pierderea de candoare într-un flux de reflexii amare. Pesemne de aceea poemele cu fluturi / oameni bolnavi se termină tot cu o stare metonimică la un moment dat: ”deodată două mâini care nu se mai recunosc / încep să-și scrie povești”. Detalii exterioare sunt un amuzant substitut de adevăr, de, hélas, realitate cotidiană: ”apa se scurge în baie”, ”peretele umed”, ”copilul vecinilor”, ”un șofer obosit”, ”rama ferestrei”, ”trecătorii”, ”dimineața luminată la răsărit / seara luminată la apus”. Pe partea cealaltă a imaginii e pastelul nocturn al solitudinii insomniace: ”… un zgomot infernal / după miezul nopții / mașini flori insecte uriașe / … / ape tulburi / trenuri de mare viteză / … / în timp ce tu te desprinzi încet / și asculți / alții dorm înecați în vise” (După miezul nopții). La ce bun ”mugurii sânilor”, când și dumnealor poate tot fluturi sunt, iar viața începe să conjuge verbele la forme de trecut: ”fusesem o femeie frumoasă până într-o zi” (O femeie). Dansul nud al ielelor e provocator și misterios ca adevărul, ideea peste care cugetarea, în rătăcirea ei, a tot pus veșminte de concepte funeste, iar hainele sunt o erezie, de unde și idealul antichității grecești, unde atleții se produceau în nuditate perfectă – la alergări, sugerând ritualul armoniei fizice și morale, prezent înainte de toate zeilor. Vom avea adevărul despre prototipul Lia Faur doar văzând-o dezbrăcată: ”uneori aș vrea să umblu dezbrăcată în văzul lumii / și să dau foc hainelor / precum unui eretic în piața publică” (Protest). Așa că, adio poșete, pantofi, curele, mănuși, șosete, ciorapi, sutiene, rochii, chiloți, inele, mărgele, cercei, brățări. Lumea se reduce la cam atât: ”oamenii plâng”, ”oamenii fac dragoste”, ”oamenii se sărută”, ”oamenii își spun cuvinte în care se îmbracă”. Un gen de cele patru operațiuni. Nici nu-ți vine să mai crezi că unii scriau ”Critica rațiunii pure” sau ”Capitalul”.   *Lia Faur, Poeme pentru fluturi bolnavi, Brumar, Timișoara, 2013

Gheorghe Mocuța – Lia Faur: de la striptease la lepădarea de piele*

10384145_803010996377027_3121653398809195477_nText apărut în Monitorul Cultural, Arad, mai 2011

 

Piele de împrumut, 2009, noul volum al Liei Faur continuă exercițiile de striptease, literal și în toate sensurile. Dar mai ales într-un sens profund, exprimat în registru grav. Cartea este construită atent, din trei părți, în discontinuitatea tonului, de o naivitate gravă. Jurnalul e fragmentat în poeme în proză, fără titlu, care fixează câteva din întâmplările și imaginile memorabile ale copilăriei și tinereții. Poeta încearcă să-și confecționeze un discurs al ființei interioare și acest volum se apropie de poezia Simonei Popescu. Pe de altă parte încărcătura biografică și prozaismul o apropie de generația două mii. Abordând destul de târziu revolta adolescentină, așa cum s-a văzut în primul volum, poeta scrie acum un jurnal în stilul « alb » (cum remarcă poetul Șerban Foarță) dezvăluind cu impudoare un adevărat evantai al semnelor feminității. Re-scriind viața, ea atinge cotele unei intensități maxime a senzualității și intimității, dincolo de întâmplări, dincolo de prejudecăți, dincolo de propria piele. Poezia ei renaște într-un trup nou după lepădarea pielii de șarpe ; e un lirism al suferinței și frustrării, al orgoliului și maternității.
Jurnalul e alcătuit din « povești » și « realități », – « orice asemănare cu o altă copilărie e pur întâmplătoare, cele scrise s-au petrecut demult în realitatea uneia »-, din mici nuclee epice, narațiuni ale schizofreniei feminine, ale obsesiilor și reveriilor în jurul propriului corp, de un realism crud și naiv care păstrează legătura cu ființa fără corp a celei care scrie. Scrierea ei subtilă și imaginară păstrează ceva din condiția feminității ; a scrie înseamnă a (re)naște, a (se) naște din nou. Viața nu e decât o proiectare a vieții placentare, iar scriitura e o provocare, ca și nașterea :
« femeia din prag s-a întors și încearcă din
răsputeri să mă nască. Vrea să simtă și ea
durerea. burta îi ajunge până la gură și
respiră anevoie. Starea placentară e ca un
drog. mă ține din răsputeri să nu țâșnesc afară
mă zvârcolesc. cordonul ombilical mi-e strâns
în jurul gâtului. trebuie să ies. »
Ca și la poeta Angela Marinescu, drumul spre ființă e presărat cu explorări ale trupului și autoscopii atente, minuțioase ce țintesc până la urmă, în spiritul autenticismului (pe care iarăși îl remarca Șerban Foarță) obținerea unei hărți anatomice sufletești. Re-vizionăm jupuirea și lecția de anatomie a trupului. Știința disecării, a obținerii ecorșeului a putut-o deprinde de la realiști și de la Adrian Oțoiu, din romanul Coaja lucrurilor sau dansând cu Jupuita. Nu sunt excluse nici lecturile din douămiiști deși poeta încearcă din răsputeri să-și bătătorească o cărare proprie. Ințelegerea misterului vieții prin grila trupului și a intimității asumate naște mici iluminări spontane :
« mă obsedează carnea trupului meu și nu
doar atât mă obosește și îmi încurcă lucrurile.
desprind în fiecare zi câte o fâșie de piele. mă
ustură. observ carnea vie tânără încă și
sângerândă. e pur și simplu carne ce-a fost
atinsă de tine. e pur și simplu carne ! voi fi o
ființă ce va umbla scalpată interesantă de
neatins. cu adevărat carne ! pune mâna nu te
sfii sunt eu ! carnea a înghițit tot ce ar mai fi
fost de iubit. atinge-mă cu vârful degetelor
tale desfoliate ! (…) »
În ciuda eforturilor, poeta ratează explorarea “celor șapte ani mistici ai copilăriei” plonjând într-un discurs monochord, al feminității dezlănțuite. Autorul-personaj s-ar putea numi « Jupuita », nume sugerat de cartea lui Adrian Oțoiu și de trauma destinului feminin. « trupul meu de fiecare zi mă înghite puțin câte puțin » , spune poeta. E un trup autodevorator, al Marii Mume sau al Timpului. Poeta își asumă sau experimentează (aici principiul autenticist se subțiază, alunecând în derizoriu) mai multe ipostaze ale corporalității feminine : embrionul, femeia gravidă, femeia din prag, figura mamei, condiția prostituatei, dragostea carnală, iubirea cu porii cărnii, dansul în ploaie, iubirea adolescentină cu băiatul străveziu. Descoperim aici preocupările autoarei savante care se apleacă și printr-un studiu doctoral asupra subiectului.
Jurnalul intim simulează în continuare transa unei mărturisiri atroce : « ucid tot ce-și stă în cale » spune ea la un moment dat asumându-și rolul de Circe. Dar și experiența primei iubiri sau a amorului în general. Partea a doua a volumului, « Iubiri și suferințe » sugerează trauma amorului, lungul drum al supliciului feminin și popasurile sale. Prin dezgolire și striptease gândirea părtunde în sfera intimității. Spre deosebire de experiența obișnuită, intimitatea e o stare de criză a eului, la nivelul inconștientului, al vislor, al naturii impulsionale. Poeta recuperează această intimitate și o pune în propria operă. Jurnalul distinge o viziune senzorială și una a ficțiunii inspirate de propriile lecturi, de la Camil Petrescu și Gide, la Simona Popescu și Cărtărescu. Un nemăsurat orgoliu o obligă să nu-și cenzureze intimitatea și aventurile eului ; limita unui astfel de demers depinde de imaginație și de dorința celuilalt, fie el cititorul :
« poemele unor prieteni pot însemna uneori
cele mai sincere declarații de dragoste arun-
cate lumii. Veritabile exerciții de stritease.
dezbrăcat în poezie ca într-o ploaie de cuvinte
la care sunt martori cei care nu se tem de
foc și bici. Cei care își decupează bucăți de
piele pentru a cârpi pielea vânătă de la o
palmă un pumn sau un viol, poemele unor
prieteni pansează răni și strigă adevăruri ca
sfântul ioan fără să le înțeleagă nimeni nasc
emoții îmbrățișări la ceas de seară. uneori
tristeți. dar rămân poeme pe care toți ni le
dorim. »
Ipostazele aventurii eului în lumile paralele pe care le vizitează, se derulează pe o axă de identificare « între limita inocemței și cea a perversității », scrie poeta. Discursul Liei Faur emană sinceritate, generozitate, senzualitate și grație. El oferă spectacolul unei intimități împărtășite și dezvăluite în toată splendoare lui, într-un lung șir de mărturisiri mijlocite de jurnalul intim și de romanele intimității. Arma ei secretă e chiar feminitatea recuperată și și verbul delicat, fragilitatea ființei și instinctul voyeurist : « despre trup voi vorbi ca și cum aș tăcea. »
Mai e apoi înțelegerea propriei condiții, jocul, nebunia, supunerea și revolta :
« mă vrei a ta tot mai a ta. nu mă supun. mi-e
mai bine așa. respir mai ușor. tu dormi mai
bine. încalc tradiția și nu mă supun. femeile
să fie femei să nască și să-și iubească băr-
batul. nu mă supun. să fie supuse și să
înghită cuvinte dacă trebuie. nu mă supun.
să spele cearșafuri pătate cu sânge. nu mă
supun. să danseze doar pe muzica orchestrei.
nu mă supun. să fie femei. încep să înțeleg”
Ea pornește de la redescoperirea de sine prin celălalt și ajunge chiar la condiția universală a feminității.

*)
Lia Faur, Piele de împrumut, (cu o prefață de Șerban Foarță) Ed. Vinea, 2009

Vasile Dan – Piele de împrumut

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Text apărut în revista Arca, Nr. 1-2-3 / 2010

 

Șerban Foarță, din postura sa de protector, dar și degustător, liric fin, al Liei Faur, vede în ea, pur și simplu, o poetă a „despuierii/ «descărnării» echivoce, adică voluptuos-amare”. Nu-i exclude însă „erotizarea”, „fervoarea carnală”, dar care se exprimă, spre deosebire de alte poete cu feromoni, „cu demnitate”. După „exercițiile de striptease” (Exercițiu de striptease, „Mirador”, 2002), Lia Faur revine cu o carte nu neapărat nouă prin substanță – una a tuturor sugestiilor și insinuărilor ispititoare –, ci prin stil. Sînt scurte poeme în proză, prozoase mai exact, lipsite, intenționat, de orice liricizare canonică, crude în expresii, nu o dată contondente sau frecventînd teme minore, mărunte în semnificații, demne de uitat, precum atîtea altele de demult, din copilărie să zicem, pe care recuperîndu-le acum, la o maturitate deplină și nesățioasă în toate, iată ele capătă ceva delicat, liric, vibrant ca orice lucru vechi, uitat, desuet: „e noapte și visez că ninge, focul arde în vatră iar eu copil desculț mânjit pe obraji cu magiun de prune roșii fiert într-o căldare de aramă îmi încălzesc picioarele și o privesc pe mama și ea copil cum își piaptănă părul negru și lung. bunicile mele vestite îmi fac vânt cu fustele largi de mătase și îmi curăță fața cu un petec de pânză înmuiat în apă. mama crește văzând cu ochii și se pregătește să facă dragoste întâia oară cu un băiat ce va veni într-o zi și o va cere de nevastă, bunicile îi vor pregăti zestrea și nu îi vor spune nimic despre contracepție. astfel de lucruri nu se discută, e târziu și toți se pregătesc de culcare” (p.19).

Alteori e loc și pentru tandrețe, și pentru tristețe, și pentru reverie, reveria aproape mistică: „astăzi am terminat de citit o carte despre îngeri, chiar azi când a murit mama. plâng înfundat și frec dușumeaua în urma sicriului, încerc senzația aceea din urma morții, deschid dulapuri caut urme strâng amintiri, înjur îngerii pentru neglijență, descopăr inutilitatea unor vorbe și gesturi” (p.25).

Prima secțiune a cărții este dedicată unor astfel de reverii crude, răzmerițe post-factum ale memoriei afective a unei ființe trăind intens nu doar clipa, ci reciclînd, din nevoia unei plenitudini a plăcerii, inclusiv trecutul.

Secțiunea a doua a cărții, „Povești despre iubiri și suferințe (orice asemănare cu viața ta, e pură coincidență)”, conține poeme de dragoste sadea, nu doar ca în prima parte prin tehnica insinuării: „astăzi am iubit prima oară cu toate cântecele de dragoste în urechi, îngânam cântarea cântărilor într-un murmur nedeslușit epuizant într-o versiune suprarealistă, șoaptele îndrăgostiților de pretutindeni se amestecau cu saliva în aerul încăperii văruite în alb. astăzi am iubit prima oară și-mi voi striga în urechi pentru a nu uita mirosul pielii tale ce-mi acoperea gura. senzație aproape delirantă de sunete înfundate, nu extazul a fost senzația primului orgasm ci lacrima gelatinoasă adunată în colțul ochiului drept, astăzi am iubit cu toți porii cărnii mele pielea ta” (p.28).

Obsesia poetei este una tactilă, „pielea poetei”, percepută ca mijloc preferat și insistent cultivat de comunicare și receptare erotică: „erai atât de fierbinte încât mă temeam în orice moment să nu incendiezi camera cu respirația ta. totul aluneca într-o frângere de linii când curbe când paralele când una singură, pielea ta mirosea foarte tare a lavandă și părul tău a ierburi uscate, simțeam că timpul se dilată pentru noi ca o plasă elastică întinsă la circ. eram într-un fel doi acrobați pe o sârmă care priveau fix înainte” (p.31).

E subsumată, de asemenea, ideea de jurnal liric intim, centrat tot pe fantezii erotice: „am încercat să mă identific pe o axă între limita inocenței și cea a perversității, mă atrage partea neacceptată ca fiind ideală, urăsc ipocrizia tuturor celor care-și pretind candoarea privirilor așteptând ca o privire să-i scape de «dulcea ușurătate a ființei»” (p.50).

Poezie – în sens exclusiv de substanță lirică a underground-ului unei femei frumoase ce nu se teme să trăiască, inclusiv la nivelul expresiei –, poezia Liei Faur poate incomoda paradoxal femeile, dar incită, sînt sigur, cititorii care o admiră.

Ioana Pârvulescu/ Piele de împrumut de Lia Faur

ioana-parvulescuText apărut în revista România literară nr. 1, 2010

 

Ceva din tonul dezabuzat al cântecelor Patriciei Kaas există în poezia Liei Faur, mai ales când pomenește de „tipul meu”, un fel de mon mec à moi, și de raiurile artificiale ale unor Adam și Eva contemporani. Vocea poetei aflate la al doilea volum (primul a apărut în 2002 la Editura Mirador) s-ar potrivi foarte bine cu femininul tip Gavroche impus de cântăreața franceză. Volumul Piele de împrumut are o autenticitate pe care prefațatorul – {erban Foarță la ale cărui „eșarfe” poetice se face trimitere și într-unul dintre texte – o pune în descendență camilpetresciană. E posibil, într-adevăr, pentru că Lia Faur este doctorandă și pregătește o teză despre Camil Petrescu, iar o contaminare cu dezamăgirile lipsite de răutate ale naratorului din romanele lui este vizibilă în măștile („pieile”) ei.
Sunt trei felii de viață „povestite” în poemele în proză ale Liei Faur: copilăria, care durează până la moartea mamei, tocmai în ziua în care fata citea o carte despre îngeri (secvență care mi-a evocat imediat volumul despre îngeri al lui Andrei Pleșu), tinerețea tuturor iubirilor și, în ultima parte, un moment de grație aflat în spațiul incert dintre vis, dragoste și poezie. Tonul cel mai pur și mai bun este atins în prima secvență, Povești despre cândva, extrem de convingătoare încă de la primul poem: „sigur nu credeai că voi povesti cum a fost ziua aceea n-am spus nimănui și te rog să rămână așa. șșșt. mama încercase câteva săptămâni la rând să mă piardă. luase pumni de medicamente de la o moașă comunală. după naștere singura vizită a fost a vecinului {tefan. tata nu a putut pleca de acasă. avea treabă.” (p.10)
Versul o situează pe Lia Faur pe o axă care merge de la inocența maximă la perversitatea maximă (ca să-i preiau o metaforă, p. 50), dar nu la capătul liniei „spre stânga”, cum afirmă, ci mai degrabă în auritul punct din mijlocul axei, de unde, în explorările ei poetice alunecă ba într-o parte, spre ideal, ba în cealaltă, spre vagabondaj sentimental.Exercițiile de nesupunere ale Liei Faur eșuează în blândețe, înțelegere, acceptare a lumii așa cum este. Poezia ei, în schimb, izbutește. De ce? Pentru că aduce un ton de luciditate lipsită de cruzime, luciditate care, prin această particularitate, e nouă și poetică. Fiindcă noi, ceilalți, ne-am obișnuit să credem că luciditatea și cruzimea se implică obligatoriu.

Gheorghe Grigurcu/ Între vârste

Gheorghe-Grigurcu-in-2015Text apărut în revista „Acolada”, Iunie 2011, (anul V), nr. 6 (44)

 

„Avem a face aici cu un sincretism al vîrstelor, cu un conglomerat de trăiri în care predomină o simțire aurorală, o senzualitate în stare născîndă. Încă insuficient sexualizate, senzațiile plutesc într-o sălbăticie candidă…”

Lia Faur e recomandată astfel, într-un Cuvînt-înainte, de către Șerban Foarță: „nu știe să mintă (poeticește, bineînțeles); nu vrea, nu poate, nu se-ncumetă să mintă… Doctorandă în Camil Petrescu și, prin contaminare, și autenticistă, ea își va fi făcut, pesemne, un credo din «sinceritatea liminară» a celui ce a scris Patul lui Procust. De unde, implicit, și o anume anticalofilie evidentă. Stilul ei e, «alb», fără, -ndeobște, nicio cochetărie feminină, – fie și dacă, -n ea, feminitatea pare să dea în clocot”. De precizat cîteva lucruri. „Autenticitatea” poetei e mai curînd obiectiv biografică decît instrumentată de-o „sinceritate liminară”, aceasta din urmă supusă cerințelor, ca și inevitabile în cazul poeziei, ale unei „poze” a … „autenticității” (în proză confesionalul, sub forma precizată de scriitorul interbelic amintit, de „proces-verbal”, e mai ușor de asimilat). „Anticalofilia” are un caracter relativ, nefiind dusă pînă la suprimarea unei cursivități grațioase, vag joculare precum acolada unei metafore generalizate. Cît privește „cochetăria feminină”, aici într-adevăr nu e nimic de comentat. Feminitatea dînd „în clocot”, avem a face cu o „autenticitate” a psihiei, irepresibilă, amalgamîndu-se cu „poza”, ea însăși în cazul eternului feminin, o „autenticitate” suigeneris, nu-i așa? Dar cochetăria Liei Faur e una specială. Deosebită de cea cultivată, după cum cu justețe observă Șerban Foarță, de către „multele noastre poetese care erotizează, astăzi, de la isteroid la stercorar”, ea face un pas înapoi către „demnitate”, „discreție”, chiar, pe alocuri, „sfială”. E o comportare, s-ar putea zice, retro, lilială, precum a Ofeliei shakespeariene, floral evocată de Rimbaud („flotte comme un grand lys”). Frageda ființă a autoarei are o componentă adesea infantilă. Visătoria d-sale nu depășește de regulă pubertatea, pierzîndu-se în povești, fantazînd într-un stil ușor ștrengăresc: „la încheietura mîinii tale iedera seamănă cu o brățară verde. Jocul tău de-a prințul cu prințesa îniederată nu e din seria filmelor estice. E dintr-un film american permis sub 12 ani. Hai să fugim la furat de mere ca niște copii dintr-a șasea. Să fumăm frunze de nuc și să ne credem mari. Să intrăm într-o casă părăsită și să ne spunem povești cu fantome. Hai cu mine doar știu și alte povești”. Avem a face aici cu un sincretism al vîrstelor, cu un conglomerat de trăiri în care predomină o simțire aurorală, o senzualitate în stare născîndă. Încă insuficient sexualizate, senzațiile plutesc într-o sălbăticie candidă: „cînd te-am văzut am început să strîng repede pietre ca să opresc apa. am alergat desculță ca să prind fluturi. am băut ceai de iasomie. am mîncat roșii direct din grădină. am vorbit serios. m-am tăvălit prin iarbă am respirat”. Sau: „e noapte și visez că ninge. focul arde în vatră iar eu copil desculț mînjit pe obraji cu magiun de prune roșii fiert într-o căldare de aramă îmi încălzesc picioarele și o privesc pe mama și ea copil cum își piaptănă părul negru și lung. bunicile mele vestite îmi fac vînt cu fustele largi de mătase și îmi curăță fața cu un petic de pînză înmuiată în apă. mama crește văzînd cu ochii și se pregătește să facă dragoste întîia oară cu un băiat ce va veni într-o zi și o va cere de nevastă. bunicile îi vor pregăti zestrea și nu îi vor spune nimic despre contracepție. astfel de lucruri nu se discută, e tîrziu și toți se pregătesc de plecare”. Consemnările biografice nu se îndură a se desprinde de un angelism ce topește asprimile: „astăzi am terminat de citit o carte despre îngeri, chiar azi cînd a murit mama. plîng înfundat și frec dușmeaua în urma sicriului. încerc senzația aceea din urma morții, deschid dulapuri caut urme strîng amintiri. înjur îngerii pentru neglijență, descopăr inutilitatea unor vorbe și gesturi”. Sub același semn angelic, identitatea corporală a autoarei dispare. Visîndu-și într-o noapte îngerul roz-alburiu, a rămas imobilizată, fără grai, căci, în învăluirea lui, gura, nările, urechile îi devorează simțurile devenite inutile. La plecare îi dăruie un sărut pe cerul gurii care persistă și acum. Trecînd prin acest strat purificator, erotismul în cauză se conturează treptat, nu o dată șovăitor între inițiala ingenuitate și impulsurile trupești cărora nu se îndură a le da cale liberă. Le inhibă, le temporizează, le deviază prin trucuri naive, prin proiecția în peisaj. Peisajul funcționează ca un factor proteguitor al copilei intrigate de evoluția sa psiho-somatică, neștiind (încă) ce să facă la hotarul anotimpurilor existențiale: „visam la clipe decupate din cotidian. așa cum decupezi fotografiile alb-negru și le lipești într-un loc unde nimeni nu s-ar aștepta să le vadă. gestul tău de animal nestăpînit cu zăbala în gură mi-a provocat dorință și am început să număr pașii pînă la tine. unu doi trei trei doi unu. am învățat singură drumul înainte și înapoi ca o furnică grăbită. azi se lasă întunericul și noaptea de vară e friguroasă. vîntul adună frunzele la marginea trotuarului și le împrăștie ca într-un alt anotimp. cuvintele tale nespuse nasc răni gata cicatrizate”. Nubila ia conștiință de sine cu greutate, mixîndu-și noile senzații întrezărite cu imaginarul. Dorind a se risipi în chip de praf pentru a ajunge în respirația tuturor, speră să se nască odată cu toți cei ce se vor naște de-acum înainte și astfel să întîlnească un băiat străveziu cu care să facă dragoste în iarbă, să danseze goală în ploaie, împlinind la atingerea fiecărei picături un orgasm. E mai curînd o viziune fabuloasă a ceea ce va să vină, o feerică așteptare decît consemnarea unor experiențe consumate. Patetismele sunt rare în acest discurs înfrigurat și nu foarte expresive. „Autenticitatea” poetei rezidă în rezervă, în postura pudică. Dispoziția d-sale cu adevărat prielnică poeziei e cea a unei fine abstrageri, a unei abateri din drumul ferm al instinctualității stîrnite. Iată o glumă melancolică, în maniera unei stampe japoneze: „în ziua aceea dragostea a venit ca ploaia. Oamenii își purtau umbrelele ca pe niște parașute deschise. Viu colorate. Vîntul mi-a întors umbrela pe dos”. Se ivesc la tot pasul lunecări în ludic. Încercînd impresia că un poem i se scrie mereu pe cămașa de noapte, autoarea se străduiește a-l reconstitui din dezordinea literelor. Dacă într-o dimineață apare un „d”, n-ar putea urma decît cuvintele cu aceeași inițială: „am început să ghicesc: dans. distanță, dincolo. dimineți, duce. dor. doare. dorință, deget, dilemă”. Rezultă un modernism zglobiu, al femeii care vorbește „pe fugă” cu iubitul său despre „secretele națiunii” și are „oră la coafor”, dar care, „ca să treacă timpul”, mîzgălește „bucăți de cuvinte” și „aripi” pe „ziarul de seară”. Așadar practicile mondene sunt corectate de altele evazioniste.
Evitînd o confruntare cu existența solară a instinctului, cu semenii temerari „care nu se tem de foc și bici (…). care își decupează bucăți de piele pentru a cîrpi pielea vînătă de la o palmă un pumn sau un viol”, Lia Faur dă glas unei imaturități funciare față de care ia poziție în două moduri. Pe de-o parte întorcîndu-se spre vîrsta incipientă a jocului contras în ritualuri tandre, în grațioase înscenări care ne duc gîndul la Emil Brumaru și la Șerban Foarță. Ceremonii ale gingășiei ce rămîn tangente la „taine”: „te las să pleci singur și în dimineața aceasta. să descifrezi singur cifrul genții de voiaj. să numeri singur cămășile albe cu mînecă lungă. să-ți înnozi singur șireturile. între noi să rămînă măcar niște taine”. Ca și: „azi ai uitat să mă scoți din cutia cu naftalină mirosind a lavandă. credeai că-mi voi aminti cîmpurile de anul trecut din provence în care și greierii se coloraseră în violet. sau poate lumina amăruie în care se scăldau ochii mei căutînd cerul”. Pe de altă parte, abordînd un registru autoanalitic, vag „camilpetrescian” prin speculație consacrată sieși: „am încercat să mă identific pe o axă între limita inocenței și cea a perversității, mă atrage partea neacceptată ca fiind ideală. urăsc ipocrizia tuturor celor care-și pretind candoarea privirilor așteptînd ca o privire să-i scape de «dulcea ușurătate a ființei». îmi fac bilanțul unor regrete tardive dar ființa mea se situează la capătul liniei spre stînga”. Inocența fie și atinsă de cochetărie, autoscopia fie și atinsă de proză, reprezintă deopotrivă eschive ale vîrstei mature la care eul auctorial ezită a se adapta.

Gheorghe GRIGURCU

Lia Faur: Piele de împrumut. Cuvînt înainte de Șerban Foarță, Ed. Vinea, 2009,
96 pag.

Emanuela Ilie/ Lia Faur, Piele de împrumut

emanuela-ilieText apărut în revista POEZIA / Anul XV, nr. 4 (54) / 2010

Lia Faur face păarte din puținele poete de astăzi care, fără a-și nega vehement vulnerabilitățile, și le întorc în spirit volitiv de o forță aproape virilă. Nu-i vorbă, identitatea ei lirică este pusă (doar pe jumatate serios, totuși) sub semnul animei, dacă exclusiv de anima ar ține un anume fanatism erotic – afișat cu prea multă ostentație pentru a fi chiar autentic – drept etichetă identitară: “iubesc bărbații pe stradă și îi ating cu privirea ușor senzual, ei își îndreaptă capul în direcția mea, uneori iubesc și femeile și le ghicesc sânul și abdomenul fierbinte cu secreții spermatice care le fac să pășească altfel, să miroase altfel, să întoarcă mințile altfel, iubesc pașii pe stradă troncăniți în trotuar fără nicio grație ca un instrument dezacordat. iubesc tot ce mișcă în libertate și e viu în agonie sau nu. iubesc!”. Întregul volum se naște dintr-o astfel de succesiune, oarecum neutrală și lentă, de enunțuri în aparență deloc atașante, și cu siguranță deloc preocupate să corespundă inerțiilor de lectură ale unui cititor obișnuit. Curgând unele din altele, poemele în proză scrise de Lia Faur consemnează, de regulă cu o agresivitate studiată, întâmplările din (i)realitatea imediată a unei autoare ce se încăpățânează, parcă, a-și striga dreptul de a-și învesti propria biografie lirică cu datele unei veritabile arheologii a sinelui supus, fără anestezie, unei disecții menite a înlătura sentimentalismele excedentare: “azi ai uitat să mă scoți din cutia cu naftalină mirosind a lavandă. credeai că-mi voi aminti câmpurile de anul trecut din provence în care și greierii se coloraseră în violet. sau poate lumina amăruie în care se scăldau ochii mei căutând cerul. nu-mi amintesc nimic. sunt o lavando-amnezică. un sindrom ce-ar putea deveni alertă planetară dacă e scăpat de sub control. am citit că parfumul de lavandă e periculos. în exces. că sensibilitatea e dăunătoare pentru molii pudrată în exces.” În cele trei secțiuni ale volumului (I. Povești despre cândva (orice asemănare cu o altă copilărie e pur întâmplătoare, cele scrise s-au petrecut demult în realitatea uneia); II. Povești despre iubiri și suferințe (orice asemănare cu viața ta, e pură coincidență) și III. Realități ce (nu) s-au întâmplat (nici măcar) în vis, (ori poate că da, însă dormeam) ori poate că eram trează), procesul metamorfotic arde câteva etapee esențiale: revitalizarea copilăriei ca pendulare între obișnuita percepție a vârstei de aur și stigmatul copilului nedorit („mama  încercase câteva săptămâni la rând să mă piardă. Luase pumni de medicamente de la o moașă comunală”), tinerețea împărțită, egal, între pasiuni și pierderi și, finalmente, vârsta suverană a oniricului taumaturgic (transferat într-un „limbaj fluturogen” sau, dimpotrivă, învins de un realism întunecat și crud). Modulațiile acestei voci proaspete, chiar și atunci când se lasă tentată de beneficiile personismului poetic, sunt credibile și prin urmare de urmărit.

Lavinia Ionoaia/ Rafinament avant toute chose*…

imagesArticol apărut în revista ARCA, Anul XXIII, Nr. 7-8-9 (268,289,270) 2012

 

Pe un eșichier imaginar, Șerban Foarță și Lia Faur fac mutări grațioase, aproape pași de dans, unul către celălalt.

Stabilirea unor reguli și a unor semne de punctuație pentru acest dialog șahist susține ipoteza unui joc asumat și practicat cu plăcere pe tot parcursul cărții: „Șerban. Am tras la sorți (…), iar ție ți-au căzut piesele albe” (p. 9). Prima mutare aparține Reginei.

Pionii cu care joacă cei doi autori (păsări, flori, fluturi, culori, mirosuri, gusturi, imagini ale copilăriei, literatură) se deplasează în profunzime pe niște pătrate situate la niveluri diferite unul de celălalt, care ignoră bicromia și transformă tabla de joc într-un spațiu flexibil și reliefat de imaginație și anamneză.

Lia Faur este o inteligentă și sensibilă Alice în țara minunilor lui Foarță. Ea face mutări pentru a interoga subtilitățile unei personalități ale culturii române. Și îi reușește din plin. Cartea este impregnată de stilul ludic, poetizant, pictural și muzical, rafinat estetic, cultivat și livresc al lui Șerban Foarță, stil care plutește seducător, ca o dantelă imponderabilă peste orice subiect.

Întrebat, de exemplu, de interlocutoarea sa ce flori ar alege pentru o pălărie de Regină, poetul răspunde: „Floarea ce i se cuvine: «a Reginei» (ajunsă în exclusivitate, când regii erau puși la colț, floare-de-colț (greu accesibilă, altminteri); aspectul ei fiind vag pâslos, ar fi, prin excelență, fetrul optim. Apoi, pentru ceremonii de orice fel, aș alege crinii, dragă Lia, – fie heraldici, ca în herbul Franciei, fie naturali pentru aceia care tivesc, într-un poem de Macedonski, o insulă (a șerpilor și a lui Ahile!): Ostrovul alb, alias Lewki: «Crini regali, jur-împrejur». Iar dacă nu ca bor al pălăriei, întrețesuți, atunci, în pletele Reginei, ca într-o pânză prerafaelită, – imagine, azi, cam desuetă (dacă nu chiar frizând un soi de kitsch); având, cu toate acestea, avantajul că, printr-un mic hazard lingvistic, cuvântul crin aduce cu acela desemnând, în limba franțuzească, «pletele», «coama» sau «panașul», – la crinière!” (pp. 14-15).

Spre deosebire de o altă carte, scrisă cu Alex Ștefănescu (Cum e să fii femeie), în acest dialog Lia Faur ne se pune foarte mult în evidență (cu o singură excepție, în finalul textului, când joacă singură șah). Este atrasă și, cu voluptate, se (lasă) dusă în Aestetica, un tărâm fără granițe pentru interlocutorul ei. De la un cuvânt precum flori, acesta o poartă spre fiori și ea, „jucând cu negrele”, se lasă provocată și rememorează episoade colorate și parfumate din copilărie. Rolul pe care și-l asumă coautoarea este acela de a prilejui, prin curiozități plasate strategic, o desfășurare sintactică și stilistică, în stil propriu, a lui Șerban Foarță, care pornește de la sine și se întoarce la sine.

Curiozitatea și admirația nedisimulată, direcționate spre interlocutoarea sa, fac însă posibil un dialog, și nu un interviu. Exercițiile de admirație sunt practicate de ambii poeți, care, pe alocuri, motivat și de curgerea discuției, inserează în text fragmente din propriile poezii, descoperind cu uimire, corespunderi tematice.

Mutările celor doi în planul dialogului nu urmăresc o finalitate a jocului. Dimensiunea competitivă a oricărui joc este aici în totalitate absentă. Firul discuției este unul foarte subțire și delicat, care se ondulează la un cuvânt, o sugestie, o aluzie, merge înainte și nu duce nicăieri. Exclusiv pentru plăcerea jocului/ dialogului.

Dialogul celor doi nu are niciun nod polemic, este perfect empatic, discursurile lor se pliază pe aceleași linii, încât, ca cititor ai impresia că asiști la un dans grațios, pe tabla stilisticii și a culturii, realizat de o singură sensibilitate, androgină. Sunt foarte puține zonele în care cei doi jucători reacționează diferit, dar tot nu polemizează. Opiniile lui Foarță cu privire la literatura lui Petru Dumitriu și filmele lui Pintilie sunt categorice, iar Lia Faur nu face decât, eventual, să-și completeze interlocutorul, în fond aprobându-l.

În mod firesc, un dialog fără nerv polemic nu transmite cititorului, nu îl activează în planul lecturii. În cazul de față, pericolul acesta de receptare este evitat, cel puțin parțial, prin spectacolul ideilor și prestanța nuanțelor la care cititorul asistă. Iată un exemplu în acest sens. Pornind de la menționarea unui autograf pe o frunză de arțar pe care i l-a dat Manolescu în 1996, Șerban Foarță vorbește la îndemnul Liei despre semnificația autografului în accepția sa, se confesează, amintindu-și de autografele personalizate dedicate Ioanei Pârvulescu și „amicilor de la Kinema Ikon”, revine la regnul vegetal („dintr-o amară nostalgie, poate, a Paradisului pierdut”) și lansează din nou o discuție… despre gusturi.

Realitatea despre care discută cei doi este una cu preponderență a simțurilor, evanescentă. Concretețea și densitatea factuală sunt evitate parcă printr-un pact secret al celor doi, care vor să rămână într-un soi de paradis, de lume paralelă, asemănătoare prin prospețime și ingenuitate, cu cea a Micului Prinț. De altfel, diversele reprezentări picturale din cartea de față trimit, la fel ca în Micul Prinț, la o sensibilitate specifică vârstei copilăriei și jocului.

În ultima parte a cărții, cele două euri se desprind din dialog și fac exercițiul jocului individual. Ceea ce rezultă de aici pentru ochiul cititorului este o diferență de plasare în viață și de transfigurare a ei, în literatură. În timp ce Șerban Foarță literarizează cu farmec și competență pornind de la amănunte care se pierd în țesătura sofisticată a textului, Lia Faur intră în zona dramatică a vieții, pe care încearcă să o croiască textual sub forma unei table de șah.

Boala tatălui, concretețea derizoriului uman sunt ilustrate prin pasaje literare aparținând unor autori ai destinului (Preda, Rebreanu, Garcia Marquez). Această punte, împreună cu întoarcerea, printre tranșele de viață concretă, în fața spațiului alb al laptopului și punctarea lui cu negru o readuce pe poetă în spațiul protector al literaturii.

Literatura ia forma unei salvări atât pentru Șerban Foarță cât și pentru Lia Faur. Cu mijloace diferite. Și la un alt nivel de transfigurare și expresie.

 

* Șerban Foarță, Lia Faur, Eșichier, Timișoara, Editura „Brumar”, 2012, 148 p.

Marcela Ciortea/ Să îmbrăcăm caftanul de vizir!…

167990_101329956609400_6524652_nȘerban FOARȚĂ – Lia FAUR, Eșichier, Editura BRUMAR, Timișoara, 2012

Articolul a apărut în revista Timpul, Iași, 2013

 

Dans une vaste salle ornée de lustres et de glaces, une vingtaine de graves personnages, qui jouent aux dames ou aux échecs sur des tables de marbre, et qui sont entourés de spectateurs attentifs à les voire jouer. Les uns et les autres gardent un si profond silence que lʼon nʼentend dans la salle que le bruit des pièces que les jouers déplacent. (Alain René Lesage, La Valise trouvée), fragmentul ales drept moto volumului de față, sună, în traducere așa: Într-o sală vastă adornată cu policandre și miraze, vreo douăzeci de ipochimeni gravi, jucând, pe niște mese cu tăblie de marmură, dame sau șah, cu, împrejurul lor, chibiți care privesc cu luare-aminte jocul. Unii, ca și ceilalți, păstrează o tăcere-ntr-atâta de adâncă, încât nu se aude,-n toată sala, decât zgomotul pieselor pe eșichier. (Alain René Lesage, Cufărul găsit). De privit jocurile lui Șerban Foarță, cititorul le va mai fi privit în cel puțin câteva situații, fie cu prilejul unor interviuri , fie în consistentul dialog din colofonul căruia cităm:
ACEASTĂ CARTE (CU DESEN
LILIACHIU, PE-NTÂIA SCOARȚĂ),
UNDE IOLANDA MALAMEN –
ÎL HĂRȚUIE PE ȘERBAN FOARȚĂ,
FĂR’ DE RĂGAZ, CU ÎNTREBĂRI
MAI LESNICIOASE SAU MAI GRELE,
DE CARE POȚI SĂ TE DEZBĂRI
DOAR RĂSPUNZÂND, PE RÂND, LA ELE,
MAI ALANDALA SAU MAI JUST,
APARE, ÎN ÎNTÂIA ZI A
PETRECERII ÎN CARE GUST
DE TRUFE ARE POEZIA…
Oricum ar fi, în toate situațiile citate, cineva întreabă și altcineva răspunde, lucru obișnuit în orice interviu: în ce-l privește pe Șerban Foarță, de fiecare dată până acum, el este intervievatul, fie pe o temă anume, cum este în interviul realizat de Ana Ocoleanu (cu tentă religioasă), fie pe orice temă din lume, cum este în cel realizat de Iolanda Malamen. Eșichierul însă are să schimbe rolurile, Șerban Foarță devenind un curios intervievator al partenerei sale de șah, Lia Faur, pe care o provoacă ex abrupto: Care e mișcarea ta dintâi?, întreabă, fără preget, poetul, după ce, într-o suflare stabilise pozițiile de joc: Am tras la sorți […] iar ție ți-au căzut piesele albe. Iată-l, așadar, vânatul ajuns vânător, femeia stabilind acum regulile jocului: Înainte de a face vreo mișcare, ar fi bine să lămurim ce sunt semnele de punctuație în șah. […] Așadar, „!” – mutare bună; „!?” – mutare interesantă; „!!” – mutare excelentă; „:” – luarea unei piese; „?” – mutare slabă; „?!” – mutare de valoare îndoielnică; „??” – greșeală mare; „=” – joc egal… (p. 9). Curiozitatea este dublu împărtășită și recunoscută ca atare: Șahul pe care îl vom juca – spune Lia în continuare – va fi un joc (sau o joacă) ce va respecta regula oricărui joc de pe lumea asta; cu cel puțin doi jucători curioși, suficient de imaginativi ca să amestece realitatea cu ficțiunea… (ibid.) și plusează: Îl vom juca virtual sau față în față, telefonic sau telepatic, pe anotimpuri, pe zile și luni, pe ore și secunde (ibid.). Cavaler, poetul va fi zâmbit curtenitor, cu siguranță: pare să știe dintru început că regula semnelor de punctuație va fi uitată imediat ce a fost trasată, dar – elegant – își face timp să întregească tabelul dintr-un exces de scrupul strict șahistic – spune el, cu semne deloc, pe parcurs, folosite: „+” – șah; „++” șah dublu (prin descoperire); „0-0” – rocada mică; „0-0-0” – rocada mare; „+” albul stă mai bine (sau chiar a câștigat) (p. 10).
Cum ajunge Lia Faur Regina jocului de șah? Prin alegere proprie: Pot fi tură, dar prefer să fiu regină: am mai multă libertate de mișcare. Mă și văd o regină excentrică purtând o pălărie pătrată cu pene în formă de X, pășind cu pași mici, ca de gheișă, din cauza fustei, cam prea strâmte pentru o regină… (p. 11). Ce va să însemne acest amestec vestimentar? Poate fi semn că interlocutoarea lui Șerban Foarță știe deja că-n spatele poetului pândește bărbatul; ea devine, pe loc, Majestate și, cum se întâmplă când vine vorba de magnificențe, privitorul este, mai întâi răpit de vestimentație: Penele cărei păsări le-ai alege? întreabă el, referindu-se la penele încrucișate din pălăria Reginei. Cocorul alb american, păunul alb care trăiește în Congo, […] câteva pene, galben paille, de la Pasărea paradisului și, poate, pentru nuanță, una de la de la Pasărea-liră (p. 12), și iat-o pe Lia Faur pregătită să intre în lumea Menurae superbae, prevenindu-și interlocutorul: Poate că în cuprinsul textului, voi mai păcătui astfel, deoarece, odată ce intri în jocul lui Șerban, cuvintele devin uleiuri plăcut mirositoare, cu care se unge corpul, care îți pătrund în nări și transformă diferitele izuri în aer respirabil (p. 13). Deloc timidă, așadar, însă deplin conștientă că fusta prea strâmtă pentru o regină și penele de împăunat sunt podoabe ce ar putea părea obișnuite la o curte atât de înaltă, Lia Faur pornește alături de Șerban Foarță, într-un periplu de 150 de pagini, cu pas hotărât, dar echilibrat: Nu am văzut niciodată o floare de colț, decât în fotografii. Este încă o plantă candidă, inocentă, virginală, pe care o păstrez între dorințe și care aș vrea să rămână mereu așa, în gând, spunea ea pe un ton adânc (p. 17). E dreptul tău să o idealizezi […]. Văzută de aproape, însă, această floare-a-reginei e, mai degrabă, realistă, în sensul unui pragmatism al trăirilor (faună, floră, oameni) într-un climat ostil, pe un sol vitreg, arid, stâncos, a cărui solicitare îi caracterizează și pe ei, o liniștește poetul, simțindu-i freamătul, trecând – probabil de aceea – la un amănunt legat de un autograf primit de la Nicolae Manolescu pe o frunză numită ad-hoc Folium Manolescensis.
Dar vraja ruptă se reface de îndată ce poetul voiește să afle ce flori a mestecat Lia-copilă și, mai ales, ce gust aveau, prilej pentru femeie să constate explicit schimbul de roluri: Credeam că doar eu voi avea cele mai multe curiozități, iar tu îmi vei răspunde, pe rând. Se pare că, uneori, vom inversa culorile și voi juca eu cu negrele. Dar nu-mi displace asta, mă provoci să-mi amintesc ceea ce părea uitat și în acest fel îți vei aminti și tu. Va fi un eșichier al amintirilor?! Nu cred, dar încercăm inventându-ne propriile reguli (p. 21). Mișcarea îi va fi părut interesantă Liei, dacă e să ținem cont de apelul discret la regula semnelor de punctuație, pe care însăși a instituit-o, și de spațiul generos, de patru pagini, aflat la dispoziția florilor. Cu toate acestea, poetul constată cu amărăciune: …săraci suntem, dragă Lia, atunci când vine vorba de gusturi și mirosuri, greu descriptibile prin vorbele, puține, aproximative și sumare, privind cutare frunze și petale ce ne vor fi încântat copilăria (p. 24). Dacă va fi fost vorba de un reproș sau de vreo stângăcie masculină, aceasta nu reiese în mod limpede chiar din fragmentul dat; însă la doar câteva pagini diferență, momentul este salvat – trecut cu brio! – chiar de Lia, când, răspunzând unei aprecieri privitoare la stângăcia bărbaților în a descrie un parfum, ea marchează clar: …cred că se pricep mai bine la a adulmeca un parfum decât la a-l aproxima în cuvinte. Se lasă adesea cuceriți fără să știe ce le-a determinat capitularea. (p. 29). Subtilă (ca parfumul) observație…, constată poetul, cucerit și inezitant în a-i oferi inteligentei sale interlocutoare Gama Parfumurilor din lʼIllustration 1894, urmată de o poezie proprie în culoarea lavandei și chiar așa intitulată, Bleu lavande, scrisă cu nici o săptămână înainte de a o fi întâlnit prima dată în carne și oase, la Arad: Să dai ocol parfumului ce tocmai / emană din flaconul de cristal / al unei doamne ce-l destupă tocmai / de jos, de la parter din roșu-i stal // în timp ce-n trisilabicul teatru / tu stai la cucurigu și ai vrea / să-i fii parfumul care în teatru / se-mprăștie și să te-ntorci la ea // în șipul cel pe cale să-l astupe / înșurubându-i dopu-i auriu / ar vrea când prea târziu e să-l astupe / iar boarea-nspre plafonul azuriu // (ce pare zugrăvit de Giambatistta / Tiepolo zugrav cvadrisilab) / tot urcă în volute din batista / pe care-a impregnat-o-n el – prea slab // părându-i al lavandei ce aproape-i / șters ca pe-un fluviu dâra de șaland / pe când reversu-mi ìntim al pleoapei / e negru după ce-a fost bleu lavande (p. 38). Superb! Ce dar mai însemnat poate primi o femeie, când, știut este, cel dintâi este cuvântul?! După care, timid: Scuză-mă că te-am întrerupt… Ce-i răspunde Lia? Te scuz – spune ea – (să nu mă crezi indiferentă la spusele tale, încerc să-mi joc rolul cu albele, dar după propria-mi regulă: povestesc pentru a afla) și îmi continui gândul: la figurat vorbind, suntem și noi un fel de parfumieri ai miresmelor memoriei noastre… etc. etc. etc. (ibid.). Discursul continuă (despre crini) și aflăm că Lia preferă ambra, cu iz de fum și miere, de la sălașul de vară al bunicului, precum și iasomia sau liliacul, care-mi înfloreau acasă, sub fereastră; tu alegi probabil, rozele și crinii, spunea ea, mai departe. Să fi fost aceasta propria-i regulă în a juca rolul cu albele? Se poate. Însă poetul acceptă în mod tacit zbaterile Liei care se autodefinește pe scara culorilor: Iubesc roșul, dar mă îmbrac în negru; îmi place alb, dar aleg bej; întorc capul după galben, dar îmi lipsește din dulap cu desăvârșire, port brățări din argint platinat, dar ador auriul; mă atrage ametistul violet, dar aleg mai degrabă malachitul verde sau lazuritul albastru (p. 63). Cine să mai înțeleagă? Numai poetul, care-i (trans)scrie: Dacă,-n fiece culoare / pătimește albul pur / al luminii, – în paloare / mântuirea e, ți-o jur! // Șapte, benzile, la număr, / au un singur alibi: / dacă o rotești pe umăr, / newtombrela va albi (p. 65). Și iată-ne propulsați într-un fragment cu tentă onirică: Sunt sigur că, dacă ți-aș cere să-mi povestești un vis al tău, răspunsu-ți ar fi nu și nu (p. 115), spune Șerban și continuă: Ți se pare o impietate să rupi (cum, parcă, mi-ai mai spus-o, referitor la altceva) pactul tăcerii, să-ți descetluiești intimitatea, inenarabilul secret al unui vis (ibid.). În mod surprinzător, Lia răspunde, dar nu prin povestirea unui vis recent, ci printr-un poem personal, din care cităm: e noapte și visez că ninge. […] și o privesc pe mama și ea copil cum își piaptănă părul negru și lung. […] mama crește văzând cu ochii și se pregătește să facă dragoste întâia oară cu un băiat ce va veni într-o zi și o va cere de nevastă. […] // […] // va trebui să fiu martoră la tot ce va urma. Să mă risipesc în chip de praf în respirația tuturor să mă nasc cu cei ce se vor naște de acum înainte. în felul acesta voi întâlni un băiat străveziu cu care să mă iubesc prin iarbă de-a lungul anotimpurilor să mă purific dansând goală în ploaie. pielea mi se înfioară la atingerea picăturilor și fiecare dă naștere unui orgasm (p. 117). Mărturisirii de față, poetul îi adaugă un vis decupat în culoare verde – culoarea speranței, cum spune el în altă parte (p. 63) – verde-umed, chiar de el, din alt poem al Liei: mi-am găsit un copac. îmi ține de frică și frig. el s-a născut cu mult înaintea mea. de aceea știe multe povești. când tace le inventează. câteodată îmi spune adevăruri. eu râd (p. 28). Între visuri, sentința Liei cade calm: Cred că prefer lʼamour courtoise, potrivit căruia (în principiu, cel puțin) trubadurul își zărea muza la fereastra vreunui turn și, dureros de lucid și de constant, o iubea în taină, păstrându-și cu sfințenie obiectul adorației – iubita, castelana – , devenită uneori doar o iluzie sortită să rămână astfel pentru a îndeplini idealul intangibil al iubirii. Pentru a evita suferința și a prelungi sacralitatea gestului în sine (p. 45).
De recitit consemnul de la capătul dintâi al volumului, decupat din capitolul V din Soarele în baltă sau Aventurile Șahului de Mihail Sadoveanu: Când a venit vremea ultimei partide, strălucirea sa marele și înțeleptul Abderam a zis sărmanului: – Ali-Amru, ca să ai dreptul să joci cu califul, trebuie neapărat să fii îmbrăcat cu caftanul de vizir și atunci vom juca. Din această istorisire foarte adevărată, se vede, sfârși doctorul Abu-Selim, se vede că în fericitele locuri eterne se joacă șah și nici unui bine-credincios nu i-i îngăduit, în această lume, să nu se pregătească pentru cealaltă în chip cuviincios, învățând acest joc.

Șerban Foarță/ VICISITUDINILE UNEI ”PIEI DE ÎMPRUMUT” ȘI ALE ”CĂRNII” SUBIACENTE

11659277_111359009206408_4503515304319019263_nÎn revista Orizont/2010

Pielea este ultima barieră a corporalității noastre și, într-un fel, a ființei noastre înseși. Ființa, evident, nu se rezumă la simpla corporalitate, la carnea învelită într-o dermă. Dar derma asta, pielea, poate, la limită, să țină loc de ființă. Fapt pentru care, în română, un personaj cu, numai, aparență de ființă, un non-ens adică, se mai cheamă și Împielițatul. „Împielițarea” e prezentă în nu puține, totuși, activități umane, de la dublura unor căpetenii la incognitoul care-i un soi de mască (a, dacă vreți, invizibilității). Histrionii care suntem noi (nu doar actorii înșiși), jucând diverse roluri pe ceea ce se cheamă „scena vieții”, intrăm în pielea unor varii personaje (de la, să zicem, cerșetor la prinț), ca în teatrul unui Luigi Pirandello. „Împielițarea” asta are, însă, și o latură/o funcție pozitivă. Dacă nu „intri-n pielea” celuilalt, ratezi intropatia, cum i se zicea, pe vremuri, empatiei. Scriitorul, îndeobște, e empatic, transpunându-se în pielea celuilalt. În pielea și în carnea lui… Și nu doar scriitorul-dramaturg, sau scriitorul-romancier, sau scriitorul-poet epic, ci și acela egolatru și autist (!), în aparență, – poetul liric, așadar. * Versul (sau, mai curând, versetul) Liei Faur (cf. Piele de împrumut, Ed. Vinea, 2009), în principiu liric, adică egotist, nu exclude un anume prozaism, fiind ancorat în realitatea cea mai vie, – care, adesea, e o „carne vie”. O „carne” fără, dacă vreți, „împielițare”, fără, adică, ambalaj (epi)dermatic, fără învelișul unei piei, – a uneia, măcar, „de împrumut”. Când, însă, carnea se preschimbă-n carte, nu doar coperta-i, care, uneori, e chiar din piele (de Córdoba sau de Damasc), are puterea să-i proteguie, învăluind-o, vulnerabilitatea excesivă. (Continuând metafora aceasta, aș spune că tot o piele este și fila cărții, – bidimensională ca și scoarța-i, și descuamabilă adesea.) Dar propriu-zisa „piele de împrumut” rămâne scrisul, care „îndepărtează” de la sine – ca, după Hegel, lacrima – durerea. O „îndepărtează” fără s-o alieneze, obiectivând-o, numai, și chiar exagerând-o cu, cel puțin, un ton, un semiton, un sfert de ton ș.a.m.d.; și, astfel, făcând-o mult mai expresivă, potențându-i expresivitatea în felul unei măști din teatrul antic. Or, masca e o altă piele, – un mulaj al unui obraz (fictiv sau nu) care devine obrăzar! O piele, evident, „de împrumut”… Cartea Liei Faur începe de la titlu. * După ce vom fi frolat (firește,-n treacăt) „pielea” acestei poezii, să zăbovim puțin asupra „cărnii” sale. Senzualitatea Liei Faur e fățișă, – fără, însă, ostentație, nici tapaj. La câte, oare, dintre multele poete ce erotizează, hic & nunc, de la isteroid la stercorar, erotismul și fervorile carnale se exprimă cu atâta demnitate?! Aceasta se conjugă cu franchețea și cu firescul confesiunii, care, fie și frizând o impudoare a dorințelor dezlănțuite, nu trec dincolo de un anume prag, de pragul „climei [bine] temperate”. În fond, obsesia corporalității, a cărnii vulnerate, nevralgice, dolente, căutându-și, parcă, – am mai spus-o – un înveliș dermatic, o „husă” de protecție, prevalează,-n cazul Liei Faur, asupra joaselor pulsiuni obscure, – narcisismul însuși feminin, deliciul contemplării unui corp „qui tant es[t] tendre,/ Poly, souef, si précieux” (vorba maestrului Villon), convertindu-se, pe nesimțite, într-o alarmă, o neliniște a cărnii… A cărnii „vii”, „tinere încă”, „sângerânde”; a unei cărni ce, „biciuită”, „… se întinde peste trupul uscat ca un monstru încet transformat în mumie”. De unde, febra unui erotism compensatoriu și paliativ, așijderi unui „carpe diem!”. Lia Faur este o poetă a despuierii/”descărnării” echivoce, adică voluptuos-amare.

Andreea Coroian – Întrebare cu miza schimbată

13529245_1209993929019558_253797410100954126_nAndreea Coroian – Întrebare cu miză schimbată, în revista CULTURA, NR. 385 din 16-August-2012

Alex Stefanescu, Cum e sa fii femeie? Dialog cu Lia Faur, Ed. Masina de scris, Bucuresti, 2012, 159 p.

Celebre scene ale copilariei in care baietelul este curios ce are fetita sub rochita pot insoti in imaginatia cititorului un titlu de tipul „Cum e sa fii femeie?“. In postura copiilor care sunt deja la varsta constiintei ca viata nu e joc si jocul nu e viata, pentru rolul de baietel, la peste saizeci de ani, criticul literar Alex Stefanescu, iar fetita cautata si chestionata este scriitoarea aradeana Lia Faur. Cartea de dialoguri „Cum e sa fii femeie?“ propune astfel mai degraba o denudare a celor doi literati in pielea lor de barbat, respectiv femeie, avand la indemana abilitatea manuirii limbajului si referintele culturale specifice domeniului, dar propunandu-si sa intre in cele mai cotidiene aspecte ale vietii.
Marturisind ca i-a fost toata viata mai usor sa inteleaga cum functioneaza un copac decat cum functioneaza o femeie, Alex Stefanescu isi recunoaste cautarea indelungata a unei femei care sa-i clarifice zona de abscons in care se scalda femininul. O gaseste si n-o gaseste in persoana Liei Faur care, desi indeplineste cu succes toate criteriile selectiei, se dovedeste pe parcurs dincolo de tiparul unei femei care raspunde doar ce-i intrebata. Mai mult decat atat, dincolo de zonele unde criticul este invatat cum sa citeasca raspunsurile sau unde scriitoarea ii psihanalizeaza usor intrebarile, exista un fragment in ultima interventiei a Liei Faur menit sa inainteze o problematica sub semnul careia ar fi interesant de citit intregul interviu: „oare de ce este atat de important sa stii cum e sa fii femeie, s…t de ce barbatul e atat de dornic sa afle cum este o femeie, el nu ajunge sa o cunoasca in mama, in bunica, in sora, in sotia sa?“
„Oglinda, oglinjoara, cine-i cea mai femeie din tara…?“
Alex Stefanescu pare a cauta proprietatea generala de a fi femeie in interlocutoarea sa. Dar generalul nu face decat sa duca la o idealizare. Era imposibil sa nu fie asa. Pentru ca e cert, si devine si pentru cei doi la finalul cartii, ca un raspuns la intrebarea „Cum e sa fii femeie?“  e greu de formulat fara a cadea in particular. Or, tocmai de asta pare a se teme Alex Stefanescu: ca nu cumva sa fie la final fata in fata cu oglinda Liei Faur si nu cu cea a femeii in general. Pentru ca, in definitiv, cel mult aceasta ar putea fi miza unui asemenea dialog – sa afli cum e sa fii Lia Faur. Dincolo de a cauta femeia comuna, insa, barbatul cerceteaza, el insusi, adresand intrebarile, femeia suficient de putin „retinuta pentru a se dezvalui intru totul“, cu „suficient talent literar ca sa exprime idei greu de exprimat“, fara un „orgoliu excesiv“, fara sa fie „preocupata mai mult de propria imagine decat de succesul discutiei“ si chiar fara a „avea un sot care ar fi considerat un afront faptul ca sotia lui isi divulga cele mai ascunse trairi altui barbat“. Un ideal.
Din pacate, cautand in mod deosebit generalul, Alex Stefanescu ajunge nu de putine ori in campul cliseului, acolo unde  generatii intregi au convenit ca nu exista raspunsuri.  Cam ca titlurile unei emisiuni gen „De 3x femeie“, rand pe rand, chestiuni ca atractia pentru un mascul transpirat sau bolnav, dificultatea mersului pe tocuri, flirtul, obiceiul de a merge cu barbatul la shopping, momentele in care femeile  se imbratiseaza unele pe celelalte, nevoia femeii de a proteja, dificultatea de a se face remarcata intelectual in societate,  puterea emotionala a acesteia, prietenia dintre un barbat si o femeie, aventura in viziunea femeii, ori suportarea singuratatii de catre cei doi, intra in sfera de interes a barbatului Alex Stefanescu. Pusa fata in fata cu subiecte care ar obliga teoretic tot la invocarea unor locuri comune, Lia Faur se achita cu usurinta de sarcina chiar si in momentele cand intrebarile frizeaza fie un subtil misoginism, fie o curiozitate care tine de privitul pe gaura cheii. Indignarea ca trebuie sa placa, senzatia intalnirii cu ginecologul, actul sexual, graviditatea si o eventuala dezerotizare a mamei sunt poate teme mai greu de dus, dar stau sub semnul unei sinceritati care depaseste orizontul de asteptare al cititorului amator de tabu. Sunt, de altfel, zonele in care discutia curge poate cel mai firesc prin adresarile directe si tonul vioi ce te face sa iti imaginezi chiar momentul unei discutii la o cafea, unde raspunsurile aluneca in sfera artisticului pentru a exprima dominatia erotica a masculinului si senzatii ca aceea de placere sexuala a femeii: „ea este partea rodnica, fecunda si aceasta o multumeste inlauntrul fiintei sale, il inghite pe el, il confisca, in timp ce ii simte incandescenta trupului, zvacnirea prin care primeste caldura si viata“. De altfel, discutiile pe teme sexuale au savoarea lor tocmai prin sinceritatea interiorizarii sexualitatii.
A fi sau a nu fi (femeie)
Definirea femeii se vrea facuta mai mult prin contrast si comparatie. Ceea ce nu pare a-i displacea Liei Faur atunci cand discutia antreneaza referinte culturale ori vizeaza descrierea unor exponente ale aceleiasi clase. De observat cum Femeia se prezinta superioara acelora din categoria „moda femeilor care nu se pricep la nimic“ sau acelora care cheama o pisica la ele prin „Hai la mama“ (tipologie invocata de Alex Stefanescu) ca dovada a faptului, va explica scriitoarea, ca n-au trait sau n-au inteles nimic din experienta maternitatii. Alte doua categorii de femei, taxate cu fina ironie intelectuala, sunt nuantate intru deliciul celui care, imaginandu-si discutia in direct si nu prin e-mail, cum are ea loc de fapt, n-are cum sa-si ascunda un zambet aprobator: sunt intai femeile pentru care viata se imparte intre „o perioada Nelu, o perioada Gica“ (A. S.), sau acelea care „traiesc o viata intreaga langa cineva care le numara ca pe maruntisul din portofel“ (L.F.). Dar aici, Alex Stefanescu forteaza nota printr-o revenire in aproape jumatate din intrebarile sale la clasicul conflict al genurilor. Un dracusor care parca nu-i da pace il determina sa-si intrebe de doua ori interlocutoarea daca nu si-ar fi dorit sa fie barbat, apoi daca e mai usor sa fii barbat ori femeie. Intrebari fara miza ale caror raspunsuri evident mimate, adesea, ii vor aduce scriitoarei acuzatia ca „infrumuseteaza realitatea“. Dincolo de o estetizare a realitatii stau insa marturiile ei despre cum mama a vrut s-o piarda si amintirile socante despre numeroase scene de acest tip din viata satului care i-au conturat o imagine a dificultatii de a fi femeie. Vecina care are o hemoragie in timp ce scotea painea din cuptor si memoria mirosului de paine si sange, gasirea unui fetus in iarba sau imaginea femeii asezata in sicriu cu pruncul pe brat ca o icoana a Maicii Preciste inramata de sicriu raman pregnante mult timp dupa incheierea lecturii.
Finalmente, reusita interlocutoarei este tocmai aceea de a nu vorbi despre sine ca feminin, ci de a vorbi despre feminitate dandu-se pe alocuri exemplu pe sine si conturand o imagine-simbol a femeii. Astfel, femeia despre care vorbeste scriitoarea este adesea Lia Faur, dar este mai ales Femeia. Din nou, un ideal: „sfemeiat stie ca barbatul are aspiratii pe care ea le intretine s…t. Prin acest sentiment matern, femeia stie sa-ti ofere libertatea ca unui copil nastrusnic, dar nu se va purta altfel, pentru ca tu ii ceri de fiecare data altceva. Ea va ramane stabila, mereu alaturi, ajutandu-te sa cresti, sa-ti indeplinesti nazuintele, sa-ti scrii opera“. La cate dintre femei se refera aici? Si in ce masura dorintei acerbe a lui Alex Stefanescu de a cunoaste tenebrele femininului i se raspunde cu adevarat punandu-i dinainte oglinda unei femei care nu este o femeie ca toate femeile, ci care ar fi, asa cum ar spune Camil Petrescu (ca tot ii place autoarei si il aduce in discutie de cateva ori), femeia superioara? Una foarte constienta de feminitatea sa, care a avut timpul si resursele intelectuale de a analiza ceea ce simte, gandeste sau exprima, dar si ceea ce feminitatea sociala, literara si chiar politica a creat in ea. Adica exact ce cauta Alex Stefanescu. Privita din aceasta perspectiva si cu aceasta asteptare, cartea este o reusita.

Gianina Druță/ Șah-mat!

1456019_3628462326291_1409473989_nGianina Druță – Șah-mat!, în revista CULTURA, NR. 384 din 09-August-2012

Serban Foarță, Lia Faur, Eșichier, Editura Brumar, Timișoara, 2012, 148 p.

„Lia: Serban, tu în lumea cui ai vrut sa intri? Eu am vrut sa intru în lumea ta si sa-ti descopar viata. Tu ce-ai vrut sa faci cu aceasta carte? Serban: Eu am vrut sa te bat la sah…!“

Asa îsi anunta Serban Foarta si Lia Faur, în cadrul recentei lansari de la Arad, „Esichierul“ pe care disputa, într-o ambuscada studiata de întrebari si raspunsuri, rolurile de Rege si Regina. Însa pretextul acesta cvasi-teatral, regizat cu o pasiune de aristocrat sucit, este mult mai periculos, caci autorii asaza între faldurile unui hazard declarat cele mai ticluite puseuri de realitate si cele mai încâlcite tâlcuri. Si tocmai dintr-o ispita savuroasa a urzelilor pe care o cultiva dialogul propus, nu m-as încrede nici în intentiile declarate si nici în strategiile confirmate. Ci, ca un jucator (cititor!) de sah bine instruit, as gândi cu trei sau patru mutari înainte.
Însa nici vorba de asemenea miscari anticipate într-o carte care e stringent preocupata, se pare, de cum sa „divagheze“ cu stil, cuceritor ca tertipurile unui Don Juan, si organizat ca Napoleon în vremile-i de glorie, cu un farmec al evocarilor, à la Proust, ca si al zabovirilor cu rost. Poticnenile nu îsi au locul în aceasta fluiditate ondulata a discursurilor, în care secretul e jongleria fina a palierelor textual-umane, totul cu o (supra)doza de cultura, care însa nu are nimic ostentativ, ci e consecinta fireasca a dialogului.
„Într-o vasta sala…“
Serban Foarta si Lia Faur, cei care simuleaza ca ar trage la sorti piesele pentru un joc de sah, împartind, „echitabil“ piesele albe si cele negre, creeaza de la bun început un spatiu al sarjei, al cautarilor, al calatoriilor, al amintirilor, ca într-un prelungit stream-of-consciousness, în care „tu“ tradeaza, în fond, si o teama de a nu ramâne singur în fata propriilor obsesii poetic-ontologice. Confesiunea textului catre un alt text imprima o tusa abia perceptibila, în care Seherezadei (când Lia Faur, când Serban Foarta) nu-i mai poate fi teama de cititor, ci de însusi textul capabil sa se întoarca împotriva celui care l-a creat. Cartea gliseaza pe mai multe planuri, într-un palimpsest în care trecerile sunt insesizabile, de unde si ironia taioasa, dar subtila, detectabila numai de un ochi fin, exersat, tacut – de sahist într-ale dialogurilor/lecturilor/scriiturilor etc. De altfel, în aceasta metaliteratura uschita, lectorului ingenuu i se da sah-mat de la prima mutare, acolo unde în cele mai simple întrebari e construit un veritabil cod de citit cu laptopul, biblioteca, pianul si gradina/padurea deopotriva aproape, astfel încât sa te poti impregna de o carte-aventura.
Un autograf dat pe o frunza de artar de Nicolae Manolescu, jocurile lingvistice, (auto)citarile permanente, excursurile confesive despre flori si pasari, curtenia amorului livresc, povestile copilariei cu bizare gastronomii si cu credinta ca exista „moronite“, visele „contrafacute“ si cele „autentice“ scormonite de Freud si Jung, un rafinat balcanism barbian si umor tacit sadovenian, Biblia cu aroma de tamâie, ambianta sonora cu muzica medievala, cu Regina Spektor si cu Chopin, ermetismul tacticos si sugubat al unei fantezii debordante, alfabetul „wessex“ si mutenia, yin si yang în varianta cromatica alb-negru transgresând linia strategiilor de sah Philidor, gama parfumurilor (si lista ar putea continua la nesfârsit…) sunt puncte discontinue în toata aceasta bucata cântata la patru mâini si peste care nu cade capacul pianinei, ca în cosmarul lui Serban Foarta, si nici nu cheama printr-un e-mail raspunsul, asemenea Liei Faur.
De altfel, acest conglomerat de amintiri cu efect de bumerang împleteste în „madlenele“ celor doi parfumuri deopotriva vechi si noi, ca si cum totul ar fi un album în care s-a presat perfect ceea ce odinioara nu putea fi spus. Poate de aceea în povestea lui „dulcut“, de la „dulce“, „la dulceag“, toate cuvintele, rememorarile, par a fi excese, dar ele nu sunt, în fapt, decât imagini care, desi joaca pe acelasi tarâm, descriu mereu alte nuante. Replicile torsionante dintre Lia Faur si Serban Foarta recheama aproape halucinant scenariile culinar-aromatice din copilarie sau cele cvasi-fabuloase cu strigoi („vâlva lupilor“) sau femei-vrajitoare. Nu întâmplator, toate par sa aiba un aer vetust de camara, reiterând un univers cu spectru de comunitate traditionala, acolo unde jocurile erau si rituri, unde textele erau nu (doar) prilejuri de arta, ci mai curând un mod de a alunga sau de a chema spirite, de a ghici, de a meni, de a recrea Lumea.
„Ars combinatoria“
Definitiile pentatonale în care flora si fauna capata un iz de proza, poezie sau critica descriu adevarate capricii teoretice de intelectuali stilati, ca expresie a dulce-acrisor-amarui-salciului ce ajunge sa evoce, în final, însasi literatura. Reproducerea unor texte proprii, uneori în culori, precum si ilustratiile ce le acompaniaza (poze, tablouri, desene) dau viata si tremur unei carti ce ameninta sa devina un santaj sentimental atât pentru autori, cât si pentru cititori, toti devenind nostalgici „parfumieri ai miresmelor memoriei noastre“. Printre avataruri dendromorfe si idile arboricole se strecoara subtila somatie la a rasfoi dupa definitii, informatii, citate si lamuriri deopotriva pe mult prea-uzitatele „Google“ sau „Youtube“, dupa cum si în carti care cer o atentie aparte, si pentru care interlocutorii nu ezita sa dea chiar indicii de ordin tehnic (de pilda, cum e cazul lui Foucault si lucrarea sa „Ce este un autor?“). De la Tristan si Isolda, Don Quijote, Seherezada, trecând prin Bachelard, Julius Evola, Denis de Rougemont, Calinescu, Vianu, ajungând la Valéry, Ezra Pound, Barbu, Vinea, Tzara, extrapolând palierele istoriei, ale cinematografiei, ale muzicii, ale picturii, experimentând traduceri ad-hoc, aproape ca s-ar putea face un „Index“ al numelor si al lucrarilor citate, acest tip de textualitate voioasa putând coplesi cititorul prea preocupat sa le memoreze. De aici si tentatia de a reciti mereu, ca într-un dictionar ghidus, pasaje seducatoare. Altfel, plimbarea printre genuri si timpuri literare, citarea cu dichis a unor poezii care ar sustine, mai degraba, o întortocheata evocare, fac din dialoguri prilej de cultura, de efervescenta intelectuala, mustind de tarii si esente carora nu întotdeauna le poti da de rost atât de usor.
Astfel de confesiuni culturale si deconspirari implicite exprima o naturalete jucata la scena deschisa si, totusi, în hotarele unei intimitati excelent construite, cu o recuzita cel putin minimala, tabla si piesele de sah. La urma urmei, placerea unei astfel de conversatii deconspira un joc de dincolo de joc, pentru cei tentati de asemenea guimbuslucuri lingvistice, ce respira o tandrete catifelata, dar si ironica. În acest fashion literaturizat în care Lia-copila nu voia sa poarte rochite, iar lui Serban Foarta nu-i reuseste pariul de a cersi îmbracat în haine de firma, cei doi îsi daruiesc ragazul de a îmbraca vesmântul de Rege si Regina si de a purta un dialog ca si cum ar concura la un duel.
Nu e de mirare ca în acest „esichierlâc“ cu alura scriitoriceasca razbate o excentricitate senzuala, putin avangardista, caci, dupa un „concert salt greierimii îndragostite“, ce combina ametitor un Konzertmeister cu „târcovnicul amarât“, Serban Foarta experimenteaza alaturi de Lia Faur cum e sa fii un Gulliver în propriul „pod cu amintiri“, dupa ce ai tras la raspundere pe Holderlin si o armata de cuvinte aparent cunoscute. Pe de alta parte, ca adevarati curteni/curtezani ai literaturii, cititorii se pot întreba ce are de-a face Papa Iulius al II-lea Giuliano delle Rovere cu destinul melcilor si al fluturilor, ori cu plimbarile prin „selva oscura“ sau cele cu bicicleta. Dar de la curteanul-trubadur la Pietro Gralla si pretentiile de intelectualism ale lui Camil Petrescu, distanta nu e chiar atât de lunga, miza fiind tocmai suprimarea acesteia sau crearea unor legaturi între „toposuri“ discrepante.
În consecinta, rascumpararea dreptului la lectura/poveste, a dreptului la viata/moarte apare ca o „chicitoare“ ce demonstreaza ca si pentru literatura e nevoie de un instinct strategic, pentru a muta povesti în povesti, pentru a preschimba extravaganta si capriciul în viata (sau, cine stie, chiar invers), dupa modelul unei batalii cu resturi de bandaje uitate pe front sau al unei decapitari à la Cristofano Allori în tabloul „Juditta con la testa di Holoferne“. De altfel, „cozeria despre fluturi“ si îngeri biciclisti, ca si despre „omul metamorfic“, în combinatie cu poetica „fluieratului“ si cu pitorescul baroc al „personajelor“ lui Foarta amintind de Craii de Curte Veche dau seama despre o memorie-caraus, care topaie cu rafinament prin istorii.
Cu amendamendul ca autorii (re)construiesc adevarate parcursuri stiintifice într-un mod eliberat de conventii, tratatul jocului de sah pare mai serios decât ne-am închipui, acolo unde asumarea de „piese“ sau de simboluri devine extrem de fragila si, nu în cele din urma, fascinanta pentru cititorul pasionat de astfel de jonglerii. Mutenia cartilor, ca si a sahului, asa cum e decretata ea chiar de la început, justifica o mutatie permanenta în cautarea unui grai, de aici poate si necesitatea hamletiana de a monologa, din finalul volumului: „Or, partenera mea sau eu, nemaiaflându-ne, pentru un timp, în legatura e-mailara, ne mai ramâne sa jucam un sah care aduce a monolog (în sens dramatic)“. De aceea, „feericirea“ pare aici atât autotransare schizoida, cât si „seherezadism“ oniric si pasiune pentru inventie, iar „finalul e mereu un sah încheiat cu o înfrângere…“. Însa un final ca o invitatie de (re)lectura a unei carti ce si-a câstigat un drept intangibil pe „esichierul“ literaturii.

Gheorghe Mocuta – Lia Faur: confesiune si patos interior

10384145_803010996377027_3121653398809195477_nGheorghe Mocuța – Lia Faur: confesiune și patos interior, în revista ARCA, Anul XXV, nr. 1-2-3 (286-287-288), 2014

Condiția feminității și avatarurile ei

După ce a căutat avatarurile feminității în opera lui Camil Petrescu, dar chiar și înainte de această aventură academică, Lia Faur și-a croit drumul spre inima propriei feminități. Poeta își dezvăluie încă din primul ei volum din 2002, Exercițiu de striptease, o identitate fragilă și rebelă, călită mai apoi în episoadele spectaculoase ale dialogurilor cu Șerban Foarță și cu Alex Ștefănescu. Sunt treptele devoalării vieții secrete a femeii și a universului ei tainic. Lia Faur a devenit între timp, după publicarea celui de al doilea volum, Piele de împrumut, 2009, o poetă puternică ce-și etalează, prin sentiment și obsesie, fibra creatoare a eternului și efemerului feminin pe care o toarce în caierul intimității răscolite de războiul cu viața, cu trecerea, cu dragostea și literatura. Poeta își poartă bătăliile lucid și demn elaborând o strategie confesivă proprie, nu lipsită de oscilații și îndoieli. Am putea-o apropia de poetica Rodicăi Draghincescu, cu discursul condiției feminine, fracturat, autobiografic, aflat mereu în răspăr.

Placheta poeme pentru fluturi bolnavi, 2013, începe cu un poem de dragoste, La capătul zilei, cu o contopire a perechii pâ­nă la revenirea la starea de embrion. Această metamorfoză inversă spre starea de increat străbate de altfel întreaga ei confesiune:

„adormim în fiecare zi/ unul cu capul la picioarele celuilalt/ picioarele mele se întind până înspre gâtul tău/ îți intră prin omoplați și se topesc/ încet ca o felie de unt/ îți pleci capul peste genunchii mei înfloriți de cicatrici/ pe care le numeri și le cureți/ de pământ și de frunze/ (…) dispărem unul în celălalt ca inelele de la circ/ închide ochii la loc peste unghiile mele/ să devin embrion apoi făt/ și să mă nasc acolo alta”

Condiția de Izaură a femeii, de sclavă a celuilalt și-o descoperă în pasul următor, după ipostaza femeii nebune din Simplu poem, femeia care se despoaie în public și strigă, prin descoperirea diferenței față de ceilalți: „pe mine nu m-a învățat nimeni să cânt/ sau să iubesc”.

După cum se vede încă de la început, nu e vorba de o asumare formală a feminității. Într-un alt poem, Strigăt de seară, poeta așteaptă într-o atmosferă tensionată a solitudinii și depresiei, ora iubirii, văzută nu ca o împlinire, ci ca pe o contaminare cu morbul alienării:

„nu-ți mai vine nici să iubești/ nici să cânți/ nici să-ți mănânci porția de mere/ care te poate face fericit/ ciorile îți ciugulesc din ce în ce mai aproape creierul/ simți doar că în jur lipsește ceva/ să-ți înfunde nările ca unei fiare turbate înaintea împerecherii/ decorul nu mai e demult același/ nici seara nu e aceeași/ lipsește ceva dar ne iubim ca și cum am fi acolo/ sub același cer”

Aceeași stare de marasm și amnezie pândește ființa în poemul Amnezia zilei de azi în care poeta lipsește din propriul ei vis și se luptă cu propriul trup simțindu-se invadată de semnele unei boli:

„mă invadează adesea ciupercile otrăvite/ până la sângerare”.

Ipostazele bărbatului – faraon îmbălsămat în alge și nisip, bărbatul anonim, bărbatul care iubește femeile de pe alte plaje, bărbatul care calcă pe cioburi ca un fachir, cel care plutește în apa unui lac, iubitul care îi descoperă corpul și intimitatea, bărbatul descântat de iubită, … multiplică și ilustrează de fapt condiția feminității și a cuplului – spre o nouă ordine amoroasă – în care „fiecare își aduce noaptea corpul în joc”. Modelul îndepărtat al psalmilor biblici îi hașurează perspectiva; doar că nu bărbatul înțelept e creatorul acesteia, ci femeia titrată. Avem de a face cu un discurs frapant erotic, controlat, și cu un metadiscurs mai candid, îndrăgostit de sine.

Mic tratat de apărare a senzualității și a efemerului trup

Desfacerea limbajului în cuvinte și rostirea goală se petrece paralel cu dezgolirea trupului și uscarea pielii până la transformarea lui „într-un sarcofag modern”. Pentru Lia Faur dragostea e pseudonimul unei boli necunoscute care îi oferă perspectiva explorării limitelor. Nu întâmplător ea e cuprinsă de nostalgia anotimpului iubirii și regretă o fericire primară ce virează spre această boală; nu întâmplător ea își contemplă renunțarea la zbor și adaptarea la viața acvatică. Imaginile conturează o hartă a inițierii perechii în senzualitatea primară.

Sunt poeme de dragoste în care ipostaza iubitului „uitat pe o plajă departe” alternează cu îndoiala, teama și prudența, alteori cu delirul iubirii rituale în apa în care a plutit Ofelia. O anatomie a comportamentului erotic cu detalii izbitoare care mizează pe descoperirea unui mecanism al ființei. Alte poeme devin adevărate imne aduse dragostei și bărbatului, iar altele care merg până la identificarea cu destinul acestuia:

„te simt în mine cu tot ce ești/ îți simt mirosul pielii al părului/ îți simt gustul coapselor/ mă strădui din răsputeri/ să nu fac poezele/ îmi ești atât de antipatică astăzi/ încât mi-aș dori să te rumeg/ centimetru cu centimetru cum sunt convins/ nimeni n-a făcut-o până acum/ ca să te fac liberă cu adevărat/ și cu adevărat frumoasă” (Descântec de bărbat)

Lia Faur e o poetă a atingerii și a senzualității, a tactilului și a gustului intim; nu întâmplător ființa descoperă pe celălalt și exultă, prin „desprinderea de piele” și printr-o explorare a intimității, transformată imediat în poem și vibrație. În poem cast se vede potențialul feminității asumate până la capăt, fără alunecări și îndoială în timp ce în poemul următor asistă, la o explozie sălbatică – și impudică – a dragostei ca manifestare atavică. Trupul iubitului devine gust și hrană mistică, un fel de fruct interzis. Există un joc și o ironie a refuzului în Poem pentru bicicliste, după cum există o ironie a iubirii paradisiace în poemul Copiii lui Dumnezeu, cu ipostaza femeii-înger. Aici poeta explorează limitele senzualității în varianta paradisiacă a perechii fericite. După cum în Cai pe jumătate albi e vorba de iubire sălbatică și de exultare vie a organelor și a trupului până la descompunere. Această vibrație magică a chimiei feminine și manifestarea impudorii dau o notă de autenticitate și inefabil poeziei.

Întregul volum e o manifestare a capacității de a iubi, o vibrație aproape masculină a feminității cu ipostazele ei și un document confesiv despre vârsta deplinei expansiuni. Sunt pagini dramatice ale agoniei și extazului feminin, traduse în imagini și sentimente, după cum sunt pagini ale tristeții și ivirii oboselii. Retragerea strategică în foetus și fluturii bolnavi sunt două imagini premonitorii. Dar sunt și pagini ale protestului ființei în fața mărginirii și a falsei pudori. Un adevărat tratat de apărare și ilustrare a feminității, a senzualității și a efemerului trup. Din imaginarul manifestărilor trupului nu lipsește jubilația, delirul, pasiunea, dar și criza, depresia, resemnarea.

Poezia Liei Faur nu e o poezie cinică, în nota predominantă a ultimei generații, vocea poetei trădează un patos interior și dorința de a experimenta.

Lia Faur, poeme pentru fluturi bolnavi, Editura „Brumar”, MMXIII