apărut în revista ORIZONT, nr. 11 (1675) anul XXXIII

În urmă cu aproape două decenii, debutul Liei Faur, Exercițiu de striptease, a trecut oarecum pe sub radar. Era 2002, când Elena Vlădăreanu, Dan Sociu, Cosmin Perța publicau prima carte. Lia Faur a continuat cu Piele de împrumut, Poeme pentru fluturi bolnavi și Lamé, volume care semnalează capacitatea crescândă de a surprinde senzorialitatea (intens experimentată) și luciditatea (îngemănată cu disponibilitate imaginativă). În Piele pe piele (Casa de Pariuri Literare, 2021)e perceptibil un timbru distinct: dincolo de cadența recognoscibilă în frazare, putem sesiza frecvența și intensitateaunui mănunchi de teme. Altfel spus, iese în evidență un mod de a înțelege lumea prin porii feminității – văzută ca îngemănare paradoxală de corporalitate și stare de grație. Fiecare particularizare a feminității încapsulează criza și împăciuirea dintre trup, afect, memorie și nevoia de transcendență. Imaginarul Liei Faur nu e interesat de dimensiunea spectaculară a iubirii sau a traumei. Rămâne în teritoriul firescului și e înlesnit de memorie. Evocarea se petrece în trecerea vizibilului de la un semn la altul. Ori de la un corp uman la un corp de literă – prin glisarea între aducere-aminte, memorie celulară și reprezentare poetică. Tema dominantă e cea a investigării existenței, erotismului și maternității, iar continuumul de vârste pe care e construit volumul (sesizat de Alina Purcaru) asimilează poetizarea cu actul fondator al intrării în rezonanță. Perspectivei ontologice, înrădăcinate în vinovăție, i se adaugă proiecția multidimensională curprinsă în actul scrierii/ citirii. Pe hârtie și trup. Stimulată de urgența cunoașterii în orizontul vieții (și al morții, ca posibil prezent), reprezentarea developează o realitate traversată de naivități, angoase și dăruiri. Operate cu repeziciune, micile incizii autoscopice nu inhibă poemele cinematice, netrucate în miezul unei intimități care redefinește verticalizarea. Din mai multe unghiuri, poemele explorează calitatea de mediator pe care o are pielea.

Despre această însușire a epidermei a glosat Michel Serres, care a evidențiat rolul fundamental pe care l-ar avea cunoașterea prin percepția senzorială a lumii. În poeme, relația afectivă (ca principiu ce animă mecanismele conștiinței) generează reîmprospătarea memoriei și determină asocieri neprevăzute. Memoria și trupul (organic, poetic) sunt mai mult decât înmagazinări de experiențe subiective. Apar ca adevăr existențial, într-o relaționare complementară. Înglobate în precizia polifonică a imaginilor, comunicarea organică și sincopele ei amplifică tensiunea poemelor maternității. Le umanizează prin evocări reflexive, pregătite să modifice orientarea vârstelor și a înțelesului: „micul ștreang ți-a înflorit gâtul atunci/ am înțeles totul fetușii apelează la gesturi extreme/ n-am putut să te apăr erai pe dinăuntru/ neputințele s-au înșirat între noi/ până cineva a tăiat firul”.

O carte vie, compactă, expresie a unor stări care nu pot fi reduse la biologie. (G.B.)