Archive for august, 2017

Cât contează sexul autorului în literatură? de Cristian Teodorescu

Articol apărut în Cațavencii, 26 iunie 2017

Cît contează sexul autorului în literatură?

Ei despre ele. Sau invers? de Viorica Stăvaru

Articol apărut pe site-ul cultural BookHUB în 20 iunie 2017

Ei despre ele. Sau invers?!

Apărut anul acesta, la Editura Polirom, volumul Cum citesc bărbații cărțile femeilor este rezultatul unei dezbateri propuse de către Lia Faur și Șerban Axinte, coordonatorii acestui interesant și provocator proiect editorial. După cum ei înșiși mărturisesc, inițial intenția a fost de a solicita texte doar bărbaților, 16 la număr; finalmente, cartea-dezbatere însumează nu doar textele acestor 16 bărbați (scriitori, critici și cronicari literari, editori), ci și cam tot atâtea aparținând femeilor.

Materialul primit este organizat în trei secțiuni:

A la recherche de la femme perdue”

Noi, scriitoarele”

Un bărbat citește o femeie”

Volumul se deschide cu o erudită și ludică epistolă în versuri, purtând semnătura lui Șerban Foarță, și se închide cu interviul acordat Liei Faur, prin telefon, de poeta Angela Marinescu.

Întrebându-se, retoric într-o anumită măsură, dacă e posibilă lectura textelor literare „care să nu piardă din vedere existența biologică a scriitorului/scriitoarei, a tot ceea ce reprezintă el/ea în afara camerei de plută”, cei doi coordonatori își fac cunoscută intenția și în ceea ce privește structura cărții lor:

Am conceput această carte după cum sunt construite unele romane. Cu anticipări, cu reveniri, cu idei lăsate înadins în suspensie într-o anumită zonă a volumului, pentru a-și afla clarificarea și împlinirea în altă parte”.

Vorbim, așadar, despre o carte eclectică, un produs eseistic, nicidecum despre un volum academic. Miza autorilor nu a fost niciodată aceasta, de aceea nu reușesc să înțeleg supărarea lui Mihai Iovănel, care compară acest volum cu Argonauții, de Maggie Nelson și conchide că „distanța epistemică dintre cele două volume este ca de la pământ la Lună”, reproșând eterogenia textelor („nu pare să știe ce vrea”), faptul că nu are „o ideologie explicită și coerentă”, nu este un volum teoretic, nici analitic. Concluzia lui se rezumă astfel:

Proiectul volumului e, încă o dată, foarte bun, dar ceea ce s-a obținut în urma efortului nu e nici cal, nici măgar”. (Scena 9 HotSpot Cultural)

Raportat la intenția autorilor cărții, nu are cum să fie altceva, totuși. Rămâne un volum eterogen, care poate fi parcurs de categorii de cititori la fel de eterogene. Este un proiect deschis, ceea ce nu mi se pare puțin lucru…

Parcurgând textele din cele trei secțiuni, am avut propria revelație în ceea ce privește stereotipurile de gen: cu mulți ani în urmă, când eram o adolescentă romantică și scriam, în devălmălșia specifică vârstei, texte de tot felul, dar mai ales versuri, am fost invitată la un cenaclu din oraș, alături de două colege, care scriau și ele. Cred că mai bine de o oră i-am ascultat pe doi dintre cei mai cunoscuți poeți severineni de la acea vreme; au citit texte peste texte, cu o voce voit blazată, încercând să provoace spasme de admirație din partea noastră. Poeziile erau bune, neîndoios, dar m-am simțit disconfortată de lipsa lor de atenție, de interes pentru „producțiile” noastre lirice. Ne-au condus galanți afară din sală, spunându-ne: „la revedere, poeteselor, vă mai așteptăm!” Acel„poeteselor” sunase strident, fără doar și poate. Colegele mele au revenit, eu nu. Aerul lor de superioritate mă revoltase. Revenind la volum, de data aceasta, se cuvine să amintim numele celor 32 de respondenți – colaboratori în ordinea în care apar: Șerban Foarță, Dan C. Mihăilescu, Bogdan Crețu, Bianca Burța-Cernat, Alina Purcaru, Doris Mironescu, Simona Preda; Adrian Cioroianu, Dana Pîrvan, Nina Corcinschi, Iulian Boldea, Raisa Beicu, Ruxandra Cesereanu, Doina Ruști, Ioana Bot, Angela Furtună, Maria Pilchin, Aliona Grati, Cristina Hermeziu, Teodora Coman, Melinda Crăciun, Medeea Iancu, Emil Hurezeanu, Radu Vancu, Al. Cistelecan, Adrian C. Romila, Dumitru Crudu, Felix Nicolau, Robert Șerban, Radu Pavel, Dan-Liviu Boeriu, Liviu Antonesei, Angela Marinescu. Ei și ele, cu alte cuvinte. Ei despre eleeledespre ei și despre ele. Textele, mai mult sau mai puțin subiective, se încadrează fie laautobiografice, confesiuni, evocări, fie la articole de ziar, analize pe text, eseuri, statistici, scurt istoric al conceptelor etc. Fiecăruia dintre autori i s-a lăsat libertate totală în acest sens, de aici aspectul unui mixtum compositum care poate da impresia că volumul în sine este o improvizație.

Dincolo de așteptările cititorilor, destule dintre textele de aici merită parcurse și analizate, fiind ele însele premise pentru o altă eventuală dezbatere pe temă. Inevitabil, autorii/autoarele acestor texte și-au dezvoltat ideile/opiniile pe două paliere: poziția femeii, în general, în societatea de ieri și de azi; poziția femeii-scriitoare, receptarea literaturii scrise de femei de-a lungul timpului în lume, dar cu deosebire în societatea românească. Firesc să se întâmple așa, deoarece statutul social al femeii îl determină, în timp, și pe cel cultural-artistic. Discriminarea, stereotipurile de gen au existat și există, din păcate, și azi pretutindeni în lume. În România, societatea este cu deosebirefalo-centrică, după cum recunoaște Liviu Antonesei, dar și alți respondenți. Machismul românesc este în continuare o virtute sau cel mult o greșeală pardonabilă. Tot inevitabil, din unele texte răzbat inerente accente misogine/machiste, justificabile până la un punct, deranjante la un moment dat. Dan C. Mihăilescu, de pildă, căruia în tinerețe formula „lirism feminin” nu i se părea deloc„anormală” sau „disprețuitoare”, nici „jignitoare”, crede ulterior că femeia este vinovată pentru„condiția ei ancilară”, întrucât – vreme de secole și milenii – a acceptat umilă să trăiască în umbra bărbatului, să fie „supusă”, în timp ce EL era „stăpânul”, „vraciul”, „vânătorul”, „preotul” sau, mai nou, „artistul”„La ce bun să ne revoltăm inutil – spune Dan C. Mihăilescu -,să ne șocăm fariseic și să condamnăm pe nedrept realități clare ca lumina zilei?” (p.21)

Mai ponderat și adaptat la tema propusă, Bogdan Crețu face un istoric, o trecere în revistă a modului în care a fost receptată, de-a lungul timpului, dar mai cu seamă în secolul trecut, literatura scrisă de femei în România, din primele decenii și până azi. Menționează astfel apariția primelor societăți de apărare a drepturilor femeilorperiodicele de profil și unele dintre cărțile feministe(formele incipiente ale mișcării românești), precum și eforturile unor critici literari de a sprijini cauza femeilor scriitoare (Garabet Ibrăileanu, Eugen Lovinescu). Sunt amintite numele unor cunoscute scriitoare interbelice: H. P. Bengescu, Cella Serghi, Sorana Gurian, Ioana Postelnicu, H. Ivonne Stahl, Lucia Demetrius etc. Mai sceptic în privința capacității creatoare a femeii, George Călinescu este de părere că „rostul femeii române în viață” este acela de a-l„interesa pe artistul-bărbat, de a-i da noțiunea unei arte erotice”. De a-i fi muză, cu alte cuvinte. Nu mai insist, misoginismul călinescian era cunoscut în epocă. Lovinescu măcar încercase o delimitare a conceptelor, între categorii precum „literatura femeilor”, „literatura feminină” și „literatura feministă”.

În perioada comunistă, literatura este asexuată, putem zice, scriitorii-bărbați și femei fiind niște„oameni ai muncii”, având în comun binecunoscuta „depășire a planului”. Problema literaturii scrise de femei revine în discuție abia după 1990, sub influența certă a diverse studii culturale.

Ce cred, așadar, bărbații în această privință?

Bogdan Crețu„femeia are, azi, în literatură, fix atâtea șanse cât are bărbatul” (pag. 33), amintindu-le pe Ana Blandiana, Constanța Buzea, Ileana Mălăncioiu, Simona Popescu, Marina Codruț, Nora Iuga, Dana Dumitriu, Mariana Marin, Ruxandra Cesereanu. Problema sau întrebarea lui: prin ce diferă, totuși, o scriitoare de un scriitor? Există o scriitură feminină și una masculină?

Emil Hurezeanu aduce un omagiu Orianei Fallaci, nepoata lui Bruno Fallaci, redactor-șef al săptămânalului Epoca (Milano), o femeie puternică, independentă, scriitoare, dar mai ales jurnalistă din secolul trecut, considerată un veritabil „inchizitor mediatic postsocratic” în privința interviurilor politice. În viața personală, Oriana Fallaci trăiește drama maternității interzise (este autoarea cărții „Scrisoare unui copil nicicând născut”).

Adrian C. Romila alege să scrie un soi de analiză pe marginea „Exuviilor”, cartea Simonei Popescu, afirmând că „o asemenea carte e, pentru cititorul bărbat, o provocatoare expunere: autoarea și corpul ei, textul și sexul”.

Dumitru Crudu, pe aceeași linie, elogiază textele poetei basarabene Irina Nechit, amestecând frânturi de biografie cu analiza pe texte; Felix Nicolau aduce în discuție o scenă din romanul lui Breban, Pândă și seducție, în care un scriitor faimos le îndemna pe tinerele scriitoare să fie cât mai prolifice, urmărind de fapt să le sucească mințile și să le posede… trupul, normal (nu scrisul lor îl interesa, ci corpul); Robert Șerban își amintește usturimea unei palme primite de la o fată și recunoaște că nu-i este indiferent, când citește, dacă textul e scris de o femeie sau de un bărbat. Citind textul unei femei, are „atenție distributivă, răbdarea – mai generoasă și curiozitatea, mai extinsă”. Voila, zicem noi, nu?!

Pentru Dan-Liviu Boeriu, tema acestei dezbateri „e un act de curaj”, din două motive: Primo: poate fi percepută, din start, în latura ei discriminatorie; Secundo: „o dihotomie reală e doar aceea între o carte bună și una proastă, indiferent de sexul autorului”. Ulterior, autorul pune în pagină o interesantă „deconstrucție” a „7 mituri” despre literatura scrisă de femei…

La Alex Cistelecan, lucrurile sunt clare; pentru el, prozatoarele sunt, de fapt, prozatori, nu le deosebește „specia”, în timp ce Liviu Antonesei și Adrian Cioroianu cred că intrarea femeilor în literatură își găsește, azi, fireasca legitimare.

Doris Mironescu crede că „femeile pot scrie feminin, ca Proust și Herta Muller, sau masculin, ca H.P. Bengescu și Flaubert” (p.49). Se pune astfel problema androginiei culturale sau „scripturală”, teoretizată de Virginia Woolf într-un eseu de acum un secol când femeia aspira din greu la propria legitimare literară. Concluzia: „cred că feminismul e necesar azi în România. Nu feminismul uneori isteric și excesiv (…), ci un feminism echilibrat, echivalent cu politețea și raționalismul, din limbajul căruia este exclusă discriminarea” (p.54).

Interesant este și punctul de vedere a lui Iulian Boldea, care distinge două categorii de bărbați în contextul temei date: „bărbații-simpli cititori” și „bărbații-critici literari”; crede că, actualmente, a avut loc „o mutație de percepție, o schimbare de atitudine și de legitimare a literaturii scrise de femei”. El operează cu disocierea literatura scrisă de femei/literatura feministă. De asemenea, referitor la tipul descriitură, masculin sau feminin, acesta nu ține cont de genul autorului: există bărbați care scriu feminin (Ionel Teodoreanu) și femei care scriu viril (Marta Petreu, Angela Marinescu).

Cam asta cred ei, bărbații. Oare ce cred scriitoarele din acest volum?!

Bianca Burța-Cernat, autoarea cărții „Fotografie de grup cu scriitoare interbelice. Proza feminină interbelică” este de părere că, multă vreme, femeii i-a fost inculcată ideea că „nu are talent, nu are vocația culturii, vocația femeilor este una procreativă, nu creativă” (p.35). Altfel spus marginalizarea femeii-scriitoare „e, înainte de toate, o chestiune socială”, pe care femeile, mai ales cele de la 60+ încă o mai cultivă și azi, în virtutea patriarhalismului. Își amintește cum, în studenție, a fost ironizată de Nicolae Manolescu și de Mircea Zamfir referitor la teza de licență, cu tema „Afirmarea scriitoarei în literatura română”. Azi, încheie ea, există altă deschidere, femeile-scriitoare nu mai sunt „apariții exotice”, deși scena literaturii este în continuare dominată de bărbați. Alina Purcaru întreprinde un inedit exercițiu despre legătura dintre nume și texte, o abordare altfel a stereotipurilor de gen: „În lipsa unui nume devine mult mai greu să asumi un set întreg de așteptări, prejudecăți și, da, de foarte multe ori stereotipuri pe care genul celei/celui care scrie le activează inconștient și le transformă în grile de lectură” (pag.43). Ea dă exemple de scriitoare care și-au luat nume masculine: G. Elliot, G. Sand, Lionel Shriver, J. K. Rowling.

În „Condeiul nucleelor bovarice”Simona Preda pornește de la o sintagmă propusă și folosită de psihologi; se presupune astfel că femeia este, în general, dominată de sensibilitate, desentimentalism, de patos. Că acestea ar fi, implicit, coordonatele scriiturii lor, semnele recognoscibile. O prejudecată, în fond, căci există destule femei-scriitoare extrem de cerebrale, care „nu cad în capcana descriptivismului, nu au derapaje de visări evanescente” (p.61).

Dana Pîrvan reface traseul femeii, de la statutul de muză a bărbatului, la afirmarea treptată a propriei individualități „într-o elită eminamente masculină”. Din Evul Mediu, când femeia este/devine „cititoare/auditoare” și până în sec. XX, când deja scrie și publică propriile texte. Trece, așadar, de la stadiul de muză sau de personaj („creație a bărbatului”), la acela descriitoare. Sunt, crede autoarea, firești gesturi de recuperare într-o lume exclusiv a bărbaților. (Dana Pîrvan folosește, în argumentația sa, numele Virginiei Woolf, ale criticilor literari interbelici etc.) Concluzia„Cred într-o originalitate feminină și în alta masculină, fără ca vreuna să fie superioară. Îmi place să cred că egalitatea nu trebuie să implice și nivelarea unor eventuale diferențe” (p.78).

Mult mai incisive se dovedesc scriitoare precum Angela Furtună, Aliona Grati, Cristina Hermeziu, Teodora Coman și Medeea Iancu, fiecare dintre ele operând cu sondaje și statistici despre ponderea bărbaților/femeilor în anumite instituții culturale, la decernarea premiilor literare etc.

Astfel, în urma unei statistici, Angela Furtună constată că, dintre membrii Academiei Franceze, doar 1% sunt femei, respectiv 7 din 721, iar din 648 de premii literare decernate, de pildă, până în 2011, doar 16% (104) au fost atribuite femeilor. Concluzia„Poarta de intrare a femeilor în lumea literaturii rămâne și azi tabu, având adesea o cheie de alcov, de afaceri, de hoinăreală prin cotloane exotice, prea rar una de respect critic și de empatie onestă” (p.125-126). Aliona Gratimenționează un sondaj întreprins în Marea Britanie, la care au participat circa 40.000 de respondenți în 2014: bărbații britanici nu citesc prea multe cărți scrise de autoare (în viziunea lor, 90% din lista celor mai citite 50 de cărți, acestea sunt scrise de bărbați).

Întrebarea Cristinei Hermeziu este următoarea: de ce, la nivelul scriitorilor nobelizați de-a lungul timpului, 99 sunt bărbați și doar 14 sunt femei?! Pe de altă parte, Teodora Coman e conștientă„de handicapul cultural al femeii de-a lungul timpului”, pentru ea cele mai elocvente exemple de disidență culturală fiind Monica Lovinescu, Ana Blandiana, Ileana Mălăncioiu sau Herta Muller.

În 2016, Medeea Iancu spune că a inițiat o anchetă intitulată „Ce înseamnă să fii poetă în România”, la care au luat parte 40 de persoane. Constatarea a fost că statutul scriitorului, în general, nu există la noi în țară, cu atât mai puțin al femeilor din branșă; acestea au afirmat că nu se simt egale cu bărbații: nu fac parte din jurii sau din comisii; între laureații Premiului Național Opera Prima, între 1971-2015, s-au numărat doar 8 laureate, în timp ce laureații-bărbați au fost 21. Medeea Iancu observă, de asemenea că în programa școlară, printre autorii canonici nu există nicio femeie. La concursuri, același sexism și aceleași stereotipuri; femeile semnează adesea cu nume masculine pentru a le fi selectate manuscrisele. În revista „Observator cultural”, în perioada octombrie 2016-decembrie 2016 au apărut 29 de cronici făcute la cărți scrise de bărbați și doar 8 la cărțile care poartă semnătura unei femei.

Ruxandra Cesereanu avansează ideea potrivit căreia România este „o țară misogină”, în ciuda unor evidente deschideri și legitimări. Ea propune, spre compensație ipostaze ale femeii disidente, în acest sens, din propriile texte: femeia-cruciat, Marijuana, Tristana, La Cesarina, Kord-Persefona, măștile feminine fiind ipostaze ale căutării de sine.

Catifelată în constatările ei este scriitoarea Doina Ruști, care consideră că bărbații care i-au recenzat cărțile au făcut-o „destul de tehnic”: Norman Manea „m-a citit cu mintea”, Dan C. Mihăilescu „m-a citit donquijotesc și aproape imprudent”, iar Jan Cornelius „critic, dar pozitiv”.

Nemulțumirile Ioanei Bot vis-a-vis de „machismul românesc” își au originea în copilărie, crescând spre adolescență, când scrisul ei capătă atribute masculine, spre nemulțumirea profesoarelor, sancționată fiind adesea cu replica „De ce nu vibrezi, Bot? De ce nu scrii frumos, Bot?!” Să scrie feminin, adicătelea, cu adjective, cu patos, cu toate cele. Într-o lume a bărbaților, inclusiv în literatură, Ioana Bot cultivă (in)voluntar acest tip de scriitură albă, cerebrală. Evocă, admirativ, imaginea regretatei profesoare Ioana Em. Petrescu, cea care a întâmpinat, în receptarea cărților sale, atitudinea misogină a celor din jur („o femeie în universitatea bărbaților”).

Nina Corcinschi și Melinda Crăciun împărtășesc aceeași atitudine legată de „studiile de gen” și de conceptul de „feminitate”; pentru prima, subiectul acestei dezbateri este din capul locului„oarecum riscant”.

Interviul acordat de poeta Angela Marinescu, atașat la finalul volumului, exprimă, în linii mari, aceleași constatări și nemulțumiri legate de statutul femeii în literatură, în special în țara noastră. Lucidă, chiar dacă ușor agresivă, pe alocuri, Angela Marinescu analizează, să-i spunem, raportul de forțe dintre bărbați și femei. Nivelează anumite asperități legate de radicalismul unor opinii din ambele tabere. O face din perspectiva experienței și a vârstei sale.

Așadar, privite în oglindă, opiniile bărbaților și cele exprimate de femei în legătură cu aceeași temă, a dezbaterii care stă la baza volumului de față, diferă. Simțitor în unele cazuri. Bărbații-scriitori sunt galanți-împăciuitori, unii dintre ei eludând, de fapt, problema. Femeile resimt frustrare, nemulțumire sau pur și simplu analizează, cerebral sau doar empatic, propriul statut în viața socială și în literatură. Un statut a cărui legitimare nu (mai) poate fi contestată însă. Nu, dacă te respecți ca om de cultură.

coperta cum citescLia Faur, Șerban Axinte (coordonatori) – Cum citesc bărbații cărțile femeilor

Cum citesc bărbații cărțile femeilor? Nu așa. de Mihai Iovănel

 

18194934_10212055338116381_2814184574999729991_n

 

Articol apărut în Scena 9 HotSpot Cultural/ 5 iunie 2017

http://www.scena9.ro/article/cum-citesc-barbatii-cartile-femeilor

Proiectul volumului Cum citesc bărbații cărțile femeilor e foarte bun. Nu doar pentru că în ultima vreme s-a tot pus problema rediscutării locului ocupat de femei (scriitoare și personaje) în sistemul literar românesc – unul încă patriarhal, construit de critici în bună parte misogini.

Iată, pentru încălzire, un citat din marele G. Călinescu:

„Dacă ne reprezentăm cu ușurință pe Ovidiu contemplând visător valurile Pontului Euxin, ni se pare grotescă o femeie în aceeași postură cogitabundă. Firesc este ca, în timp ce Ovidiu privește moartea valurilor, femeia să privească pe Ovidiu”.

Și încă unul, izvorât din aceeași minte genială:

„Da, din păcate, sub un anume unghi de vedere, femeia a avut și va avea un stăpân și va dori aceasta. (…) Chiar noțiunea de violență are farmecul ei și o literatură cu femei nu s-ar putea constitui fără ea. A devenit aproape convențională situația în care femeia preferă brutalitatea bărbatului, lovirea, în locul indiferenței. Lovirea ca manifestare a mâniei virile este un semn de interes biologic și sentimental susținut”.

Ambele citate sunt reproduse în texte incluse în acest volum colectiv. Nota bene, Călinescu îi trăgea o palmă soției lui în timpul unei vizite la muzeele Vaticanului pentru că nu fusese, i se păruse lui, suficient de atentă la capodoperele expuse acolo (poate fi consultată în acest sens I. Oprișan, G. Călinescu. Spectacolul personalității – dialoguri adnotate, Editura Vestala, 1999).

A venit timpul ca astfel de detalii stânjenitoare (care în România nu-s deloc detalii, dimpotrivă) să fie problematizate și integrate într-o narațiune critică. Am citit în paralel minunatul volum Argonauții de Maggie Nelson (traducere de Elena Marcu, Editura Black Button Books), o carte despre fluidizarea vechilor categorii de gen. Distanța epistemică dintre cele două volume e ca de la pământ la lună. În timp ce afară se experimentează în condiții de realitate o postumanitate de tip William Gibson, noi încă îl descoperim pe Jules Verne.

Asta face proiectul volumului Cum citesc bărbații cărțile femeilor cu atât mai necesar. Ca să ardem etapele, ne trebuie carburant. Din păcate, însă, realizarea lui e foarte problematică.

În primul rând, nu pare să știe ce vrea. Nu este un volum de studii academice, deși câteva texte fac doi-trei pași într-acolo (fără însă a se canoni prea tare cu research-ul; una dintre puținele statistici prezente în volum numără cronicile publicate într-o singură revistă – „Observator cultural” – de-a lungul a doar trei luni: fără nici o corelație suplimentară, ce valoare poate avea o astfel de statistică?).

Nu este nici teoretic, nici analitic, ci mai curând undeva la mijloc – „eseistic”.

De asemenea, cartea nu are o ideologie explicită și coerentă. Deși câteva texte (în primul rând al Medeei Iancu) își asumă cu claritate o poziție feministă, altele (în primul rând contribuția lui Dan C. Mihăilescu) sunt misogine pe față. În timp ce Medeea Iancu demască „stereotipurile și sexismul”, Dan C. Mihăilescu vorbește fără nicio jenă și parcă dinadins de „natura de receptacul, de cutie de rezonanță a femininului, față de originalitatea creator-inovator-fecundatoare a bărbăției” (afirmația asta i se pare „de-o limpezime, o temeinicie și o trăinicie indiscutabile”). Tot Dan C. Mihăilescu identifică „marca feminității” prin „menstruație, graviditate și viol” – în pauzele când nu ia apărarea interdicției impuse femeilor de a vizita Muntele Athos, predicând pe nas, popește, „adevărul elementar că, în vreme ce femeile au hărăzit de la Dumnezeu darul (suprem) al nașterii, bărbaților li s-a rezervat cel puțin acest loc exclusiv(ist) al fecioriei duhovnicești, pentru care nu văd de ce ar fi invidiați”.

De ce ai oferi timp de muștiuc într-un astfel de volum unui conservator ca Dan C. Mihăilescu? Doar pentru că ai apucat să-i soliciți un text și nu ai curajul să-l respingi? Sau pentru că misoginismul e o realitate și această realitate trebuie și ea reprezentată?

Editorii volumului – Lia Faur și Șerban Axinte – nu și-au bătut capul să își explice alegerile. Efortul lor principal pare că s-a îndreptat către strângerea textelor. Partea de editare a textelor au luat-o mai piano, când nu chiar pianissimo.

Așa se face că pot fi găsite prin carte, cam la grămadă, texte autobiografice, descrieri cu pretenții de obiectivitate transindividuală, articole de gazetă, o poezie de Șerban Foarță, un interviu cu Angela Marinescu, o confesiune de cca 2000 de semne de Al. Cistelecan (scrisă parcă la mișto), o analiză școlărească a motivului „văgăunii” în romanul Exuvii de Simona Popescu, o analiză „statistică” bazată pe Goodreads și Wikipedia (unde la „marii clasici” sunt menționați, alături de Eminescu, Caragiale, Creangă, și marii clasici Gheorghe Brăescu și Theodor Râșcanu).

Nu lipsesc nici perlele. Bijuteria coroanei apare în interviul – smuls printr-o „convorbire telefonică” – cu Angela Marinescu, în care scriitoarea japoneză Sei Shōnagon e confundată cu romanul Shogun:

„femeia a început să scoată nasul sau, mă rog, creștetul capului pe deasupra apei abia de vreo sută și ceva de ani. Au existat și înainte, mă gândesc la Shogun. Există o carte splendidă scrisă de o chinezoaică (sic!), despre parfumuri, despre mirosuri, despre catifea, despre mătase” etc. etc.

Proiectul volumul e, încă o dată, foarte bun, dar ceea ce s-a obținut în urma efortului nu e nici cal, nici măgar.


 

Lia Faur, Șerban Axinte (coordonatori), Cum citesc bărbații cărțile femeilor, Editura Polirom, 2017, 248 p., 30 lei

 

Cum citesc bărbații cărțile femeilor de Simona Preda

18194934_10212055338116381_2814184574999729991_nhttp://revistatimpul.ro/view-article/3771 14.07.2007

În prefața volumului pe care îl coordonează (Cum citesc bărbații cărțile femeilor, Editura Polirom, 2017, cu o epistolă în versuri semnată de Șerban Foarță), Lia Faur și Șerban Axinte pornesc de la următoarea afirmație: „Așadar există o singură literatură. Autorii sunt de două feluri: bărbați și femei”.

Chestiunea pe care cei doi editori o supun unei minuțioase analize este privită în mod special din perspectiva motivelor pentru care citesc cei care citesc. Citesc ei „altfel”? Și, dacă da, ce presupune acest „altfel”? Se poate reduce acest „altfel” la un numitor comun sau există o diversitate năucitoare? Care este sensul ascuns al lecturii? Premisa că citim pentru a ne citi și pentru a ne cunoaște, pentru a ne înțelege pe noi înșine, dar și pentru a-l înțelege pe celălalt este universal valabilă?

 

„Declasificarea” unui dosar tabu

Introducerea volumului („Declasificarea” unui dosar tabu) debutează cu o axiomă: nu există o legătură demonstrabilă între sexul autorului/autoarei și calitatea literară a textului, dar, spun unii cititori bărbați câteva pagini mai departe, există o scriitură feminină – „corporală”, „senzuală”, „fragilizată”, „dominată de fluxul intimității” – net diferită de scriitura masculină, dominată de „solar”, „rațional”, „lucid”, „frust”, „riguros” și „robust” (Iulian Boldea).

Textele se construiesc în jurul conceptului de literatură feminină cronologic, de la emancipare socială și civică în perioada interbelică, la emanciparea politică din comunism (atunci când romantismul și pielea catifelată a femeii devin concepte desuete, ea fiind acum o vajnică luptătoare propagandistă, și nu o muză cât o „tovarășă”) și până în momentul prezent. Există totodată și o perspectivă metodologică, iar aici întregul material este organizat magistral de editori în trei mari paliere: „A la recherche de la femme perdue”, „Noi, scriitoarele” și „Un bărbat citește o femeie”. Ponderea seducției (sau negarea ei, vehementă sau nu) în tot acest construct din jurul femeilor care scriu este analizată în contextul introducerii („Seducția se situează, credem noi, la jumătatea distanței dintre prezența – în text și în context – și stilul (marca) fiecărui autor în parte”), iar editorii au în vedere și faptul că statutul femeii în societate a influențat, în diferite etape, nu doar accesul ei la spațiul public al literaturii, dar și tematica acesteia.

Interogațiile se succed în contextul paginilor, iar cei care au opinat (se cuvine a-i menționa pe semnatarii acestui volum: Dan C. Mihăilescu, Bogdan Crețu, Bianca Burța-Cernat, Alina Purcaru, Doris Mironescu, Adrian Cioroianu, Dana Pîrvan, Nina Corcinschi, Iulian Boldea, Raisa Beicu, Ruxandra Cesereanu, Doina Ruști, Ioana Bot, Angela Furtună, Maria Pilchin, Aliona Grati, Cristina Hermeziu, Teodora Coman, Melinda Crăciun, Medeea Iancu, Emil Hurezeanu, Radu Vancu, Al. Cistelecan, Adrian G. Romila, Dumitru Crudu, Felix Nicolau, Robert Șerban, Raul Pavel, Dan-Liviu Boeriu, Liviu Antonesei și, cu voia dumneavoastră, subsemnata. Totodată, volumul mai cuprinde o convorbire telefonică între Lia Faur și Angela Marinescu, precum și, așa cum am mai spus, un poem semnat de Șerban Foarță) își argumentează fiecare foarte solid ideile. Unii dintre ei apelează la exemple din viața personală, la experiența unor lecturi parcurse care le-au schimbat la un anumit moment concepțiile sau pur și simplu la povestiri și situații mai mult sau mai puțin comode întâlnite în zona culturală.

 

Pură tentație hedonistă?

Așadar momentele-cheie ale dezbaterii sunt legate de chestiuni cum ar fi: cine sunt bărbații care citesc (ne referim la critică, la cei avizați, sau pur și simplu la cititorul de plăcere), care este scopul acestei lecturi, care sunt așteptările cu fiece filă parcursă și care este atitudinea apriorică în momentul când un bărbat alege să citească o carte scrisă de o femeie.

O analiză subtilă s-a construit și în jurul preconcepțiilor legate de sexualitate și de scopul intrinsec al lecturii privită din această perspectivă. Oare emoțiile transmise de text omogenizează sexul autorilor? Cât privește cititorul, există un cod propriu al lecturii legat strict de educația, cultura și sensibilitatea sa, iar acest cod este eminamente imun la sexul celui care a semnat textul? Este cititorul detașat sau este victima unui reducționism? Va putea lectura într-o cheie asexuală, fără prejudecăți? Renunță la preconcepții, exagerare și stereotipii? Îl va lăsa indiferent faptul că autorul textului poartă ciorapi de mătase? „O femeie va scrie literatură întotdeauna feminin, iar universul de culori și de senzații al textelor ei va semăna cu un nud de cuvinte” (Adrian G. Romila). Sau putem introduce în acest construct chiar și ideea puterii, iar atunci se poate reformula: citesc oare bărbații femeile pentru a ști cum funcționează mintea lor sau cum îi sunt așezate instinctele și care îi sunt slăbiciunile pentru a o cuceri? Există indubitabil fascinația lumilor pe care nu le putem cunoaște decât mediat, prin celălalt: „Citim cărțile femeilor frumoase împinși uneori de curiozitatea bolnăvicioasă de-a afla detalii necunoscute din viața lor personală, intimă, secretă, despre care nu știm mare lucru” (Dumitru Crudu). Însă această fascinație este hărăzită cititorului cu un scop în sine bine articulat sau doar ca pură tentație hedonistă?

Cât cântăresc anumite concepte precum feminismul, egalitarismul, bovarismul („mai mult sau mai puțin isteroid”, după cum afirmă Dan C. Mihăilescu), obsesia întrecerii în receptarea scrisului doamnelor? Sunt anumite teritorii, zone cu marca femininului – memorialistica, visarea, singurătatea, suferința? Și, dacă da, în ce măsură? „Femeile sunt erotice, bărbații sexuali” (Angela Marinescu). Își doresc doamnele o concurență tacită cu sexul puternic, sunt ele într-o continuă emulație chiar și pe domeniul scrisului? Femeile trebuie oare să „scrie ca bărbații” pentru ca actul lor să fie validat critic? „Am început să scriu pentru că scrisul este un instrument de atac, subțire și ascuțit, ca un cuțit, ce îmi putea înlocui deficitul meu sexual” (idem). Sunt femeile, prin natura lor, doar „procreative, și nu creative”? (Bianca Burța-Cernat).

 

Literatura feminină sau literatura scrisă de femei?

Se plasează din start în inferioritate sintagma literatură feminină sau ea în sine nu presupune nici minimalizare, nici defavorizare, nici precaritate, deci absolut nici un motiv de revoltă? Comportă conceptul de literatură feminină un act de relativă discriminare, dat fiind că literatura autentică transgresează orice limitări, bariere sau tipologii? Presupune conceptul o tendință de enclavizare și de marginalizare și o percepție limitativă, adesea lipsită de conținut metodologic? „A vorbi despre o literatură feminină înseamnă a vorbi despre o literatură a prezentului, limitată la practicile culturale contemporane și la un set redus de tropi sociali și literari. Totodată, sintagmei nu i se pot șterge intențiile batjocoritoare” (Raul Pavel).

O bună parte dintre autori au și elegante întoarceri în parcursul istoric, în momentele când femeile devin creative și creatoare, menționând teoriile venite dinspre partea criticii literare. Garabet Ibrăileanu afirma: „Și poate că nici nu este posibil unei femei să se ridice până la gradul suprem al creației literare. Stăpânirea atotputernică a realității, acel fiat dumnezeiesc al creatorului genial, poate că întrece forțele unei femei” – idee care nu era o prejudecată de receptare, ci o concepție majoritară în epocă, iar Lovinescu susținea teoria conform căreia „o discriminare necesară ne face să distingem între literatura femeilor și literatura feminină. (…) Literatura femeilor nu e exclusiv feminină, adică o literatură în care se valorifică exclusiv elementele esențiale ale feminității, ci poate avea și alte caractere, întrucât arta nu poate să cunoască legile sexelor”. Altfel spus, conceptul în sine de literatură feminină devine operațional după ce trece proba esteticului; pentru a fi acceptată, ea trebuie, înainte de toate, să fie „literatură”. Literatura feminină este una, literatura scrisă de femei este cu totul altceva. Călinescu este însă tranșant și îi rezervă strict femeii dreptul de muză: „A ieși în calea geniului e cel mai mare merit al femeii!”. Abia Eugen Negrici, în Iluziile literaturii române, reușește să restabilească echilibrul, arătând că nici experiența personală, nici contextul social în care ia naștere povestea nu pot, prin ele însele, să eticheteze literatura ca fiind masculină ori feminină: „Nici stilul, nici viziunea artistică și nici planul moralei actului creator nu furnizează destule argumente viabile pentru a atașa un sex anume literaturii”. Critica literară (care nu a fost întotdeauna un spațiu al dialogului, s-a manifestat adesea ca un cor cantonat în refrene misogine care a impus adesea canoane) nu a fost impasibilă la apariția doamnelor în zona scrisului. Așadar cititorii bărbați se pot erija în simpli cititori și cititori critici literari? (Este mai ușor de cuantificat reacția celor din urmă, prin eseurile, cronicile și studiile publicate.) „În clipa în care pătrund într-un text scris de o autoare, bărbații nu pot domoli instinctul proprietății și impulsul teritorializării” (Angela Furtună). Sau: „Mereu prezentul cenzor social și moral o împinge spre curajul de a fi. Orice succes al ei, oricât de minor, va fi pus la îndoială (…nevasta sau amanta sau fiica lui Cutărescu, Cutarovici, Cutărici…). Orice succes al ei va fi trecut prin baldaChinul bârfelor, al discuțiilor de cancan literar” (Maria Pilchin).

Un capitol aparte îl reprezintă răspunsurile doamnelor care scriu. Dar ce spun ele? „Bărbatul care mă citește pe mine este cel care ia parte la speranțele mele. Ne aflăm la o întâlnire în lumea ideilor. Lectura devine exact ca acele scurte întâlniri dintre un bărbat și o femeie care nu-și recunosc niciodată atracția: întâlnirile de la o cafea, discuțiile din tramvai, schimbul discret de priviri într-o masă de oameni” (Doina Ruști).

Maria Pilchin identifică trei tipuri de scriitură a femeilor: autoarea care disimulează o scriitură masculină, autoarea care disimulează o feminitate plăcută bărbatului (bovarismul scriiturii, când imaginarul feminin reflectă ceea ce așteaptă bărbații de la acesta și nu ceea ce, de fapt, femeile sunt) și autoarea care spune direct ce este ea în genul ei. Tot ea este cea care vorbește și despre o vârstă a scrisului feminin: există o vârstă a debutului, de Lolită, dar și un tip anume de a scrie atunci când urmașele Evei îmbătrânesc. În orice cheie ar fi privită, cert este că literatura scrisă de femei se citește diferit. Se înțelege diferit și este aleasă în mod personal de fiecare bărbat cititor. Un evantai de interogații și de păreri asupra unei paradigme despre care autorii-editori au considerat că, uneori, este blocată în certitudine. Iar această certitudine funcționează adesea ca un blocaj al gândirii. Este de dorit ca această paradigmă să fie analizată fin, din mai multe unghiuri și deconstruită după cât mai diferite paliere de percepție.

Nu pot să nu admir maniera în care editorii au știut să organizeze toate aceste opinii, cum au reușit să articuleze tot acest construct și să îi dea forma unui volum, lucru deloc facil, cu atât mai mult cu cât, uneori, taxonomiile îngrădesc libertatea și încorsetează gândirea. Un volum binevenit și așteptat cu mult interes în spațiul cultural, semnat de doi autori talentați, nu întâmplător o femeie și un bărbat.

Paradisul femeilor: de la repetare la facere de Grațiela Benga

18194934_10212055338116381_2814184574999729991_n

O cronică de Grațiela Benga în revista Orizont.

http://www.revistaorizont.ro/arhiva/august2017.pdf