http://www.revistaorizont.ro/arhiva/august2017.pdf

Discuțiile în jurul condiției femeii par a fi fără sfårșit. Le provoacă trecători opriți în stația de tramvai, le poartă gureși politicieni on line. După congestionarea retorică și reverberanța asimetriei raportului masculin-feminin, pare că mai multe despre condiția femeii (plasată \în secundar) știu, în continuare, bărbații. Acum mai bine de două decenii, Véronique Nahoum-Grappe observa cercul vicios al diferențelor care stigmatizează și asemănărilor care înstrăinează. Intrate în sistemul de reprezentare socială, deosebirile dintre sexe sunt exploatate pentru a legitima disproporții de toate tipurile. Inegalitățile determină diferențieri care ajung să fie percepute drept naturale, iar diferențele naturale devin argumente ale inegalității. Și cercul se închide, cu consecințe ușor de ghicit. Totuși, în 1996, cånd a publicat Le féminin, autoarea era încrezătoare: „entre différence stigmatisante et ressemblance aliénante, jamais la possibilité de penser le rapport homme/ femme n’a été aussi ouverte qu’aujourd’hui.” Nu posibilitatea de a reflecta asupra raportului masculin-feminin ridică astăzi semne de întrebare, ci perpetuarea judecăților de inegalitate, indiferent de baricadele de pe care sunt aruncate. Disproporțiile impuse și transmise de o istorie esențialmente falocratică nu s-au oprit la teritoriul politic și social. Femeii i s-a refuzat dreptul de a înțelege realitatea prin educație, pentru că menirea ei ar fi fost statutul derizoriu-reactiv al casnicei și experiența maternității – neratificată social, după cum remarca Simone de Beauvoir, care o includea în paradigma repetării vieții, nu a facerii. Firesc, în această așezare stråmbă, i s-a recuzat și dorința de a construi lumi imaginare. Dacă, după cum se temeau bărbații, lectura unei cărți și poate provoca femeii indezirabila isterie (legånd, durabil, boala nervoasă de un uter suspect), consecințele unui act de creație sunt, desigur, nebănuite.

A IMAGINA,  A INVENTA

Nebănuite, dar meritorii au fost urmările nu numai în cazul celebru al lui George Sand. În vreme ce locul femeii în societatea veacului al XIX-lea e un subiect care trezește doar interesul cercetătorilor, explicația semnăturii lui J. K. Rowling de pe coperta seriei Harry Potter a ridicat totuși (ipocrit sau nu) destule språncene. E cunoscută situația în care a fost pusă scriitoarea cånd a discutat cu editorul publicarea primului volum: recomandarea că ar fi mai bine să nu apară numele unei femei pe copertă a stårnit, ulterior, valuri. Într-o cultură încă profund patriarhală, în ciuda pretențiilor de a se fi despotmolit din målul unei polarizări în care femininul era disprețuitor strivi t o întrebare lansată de Lia Faur și Șerban Axinte duce dezbaterea pe tăråmul literaturii. Cum citesc bărbații cărțile femeilor* nu are ambiția să despartă apele și se tragă concluzii definitive. Nici nu ar fi avut cum să o facă. Aș spune că oferă, în schimb, coordonatele unei hărți pe care imaginarul feminin întålnește (cu seninătate sau inconfundabile tensiuni epistemologice) inventarea stereotipă a femeii. Cum iscodesc bărbații imaginarul feminin? Pe care dintre acești termeni așază accentul – pe imaginar sau pe determinantul lui? Citesc cărțile femeilor căutånd o izbåndă estetică (asexuată), le fixează un tipar (preconceput, inventat) sau caută în ele breșele unui teritoriu fascinant (necucerit)? Ce îi determină să deschidă sau nu cărți scrise de femei? Are textul un sex? Se impune prin formă robustă sau seduce cu mlădieri senzuale? Se poate vorbi despre o literatură feminină, cu invariante stilistice și tematice? În ce relație intră  ea cu literatura scrisă de bărbați? Cum se fac ierarhizările, care e ponderea criteriului obiectiv, estetic și proporția de etanșeitate părtinitoare, masculină? Sunt doar cåteva dintre întrebările neformulate care-și găsesc, fiecare în parte, mai multe răspunsuri. Căci volumul evită o linie prestabilită. Nu servește o cauză sau alta, ci creionează perspective și scoate la iveală nuanțe mai mult sau mai puțin ignorate. Cu un poem de Șerban Foarță (în deschidere), cu texte autobiografice, confesiuni, omagii, analize, eseuri și un interviu cu Angela Marinescu (ca încheiere), Cum citesc bărbații cărțile femeilor intrigă prin structura compozită. Bărbați și femei din generații diferite și cu puncte de vedere dintre cele mai diverse au fost liberi să-și aleagă forma sub care să reacționeze la provocarea aruncată de cei doi coordonatori: Dan C. Mihăilescu, Bogdan Crețu, Bianca Burța-Cernat, Alina Purcaru, Doris Mironescu, Simona Preda; Adrian Cioroianu, Dana Pârvan, Nina Corcinschi, Iulian Boldea, Raisa Beicu, Ruxandra Cesereanu, Doina Ruști, Ioana Bot, Angela Furtună, Maria Pilchin, Aliona Grati, Cristina Hermeziu, Teodora Coman, Melinda Crăciun, Medeea Iancu, Emil Hurezeanu, Radu Vancu, Al. Cistelecan, Adrian C. Romila, Dumitru Crudu, Felix Nicolau, Robert Șerban, Radu Pavel, Dan-Liviu Boeriu, Liviu Antonesei. Rezultatul este un volum organizat în trei secțiuni (À la recherche de la femme perdue, Noi, scriitoarele și Un bărbat citește o femeie), în cadrul cărora textele colaboratorilor – cu opinii asemănătoare ori de-a dreptul incompatibile – își răspund, indirect, unul altuia. În fond, diversitatea formelor și formulelor identificabile în volumul coordonat de Lia Faur și Șerban Axinte oglindește întocmai varietatea orizonturilor din care este privită această temă – inclusiv cu fulminante judecăți misogine sau cu neglijarea capcanelor presărate în background-ul feminist. (Pe primele le-ar arunca în aer orice recurs onest la istoria drepturilor civile și a atitudinii bărbaților cånd femeile și-au spus păsul, de la susținerea parșivă că ei nu fac altceva decåt să le apere lor, femeilor, „paradisul” domestic pånă la impardonabila violență fizică. Cåt despre riscurile nesocotirii capcanelor din peisajul literar feminist, le-a menționat Julia Kristeva și nu are rost să le discutăm aici.)

SOCIETATE ȘI (DE) VALORIZARE

„Esența percepției unui gen ar putea fi tocmai doza de autenticitate a cititorului, eliberat de prejudecățile pe care le impune orice societate, inclusiv societatea contemporană”, scriu coordonatorii în Cuvånt înainte. Perfect adevărat. Dar nu putem să nu ne întrebăm în ce măsură e posibilă eliberarea de prejudecăți, cånd G. Călinescu își găsește încă destui adepți: „dacă ne reprezentăm cu ușurință pe Ovidiu contemplånd visător valurile Pontului Euxin, ni se pare grotescă o femeie în aceeași postură cogitabundă. Firesc este ca, în timp ce Ovidiu privește moartea valurilor, femeia să-l privească pe Ovidiu”. Sunt sugestive evocările Ioanei Bot pentru confirmarea unor preconcepții dominante în lumea universitară și în peisajul criticii literare. Și nu numai acolo. Sau reacțiile acide, deconcertante ale membrilor comisiei de admitere la doctorat cånd Bianca Burța-Cernat și-a prezentat propunerea de temă (Afirmarea Scriitoarei în literatura romånă). Cum traseul pecetluirii (explicit ori implicit) negative a femininului în societatea romånească e mai vast decåt ne-ar plăcea să credem, întrebarea Alinei Purcaru, preluată dintr-un eseu al unei remarcabile scriitoare americane, Francine Prose, capătă o greutate care depășește acrobația contrafactuală: dacă numele ar dispărea? Referitor la literatură și critică literară, aș decupa măcar două fragmente care mi se par grăitoare. Primul: „nu există o legătură demonstrabilă între sexul autorului/ autoarei și calitatea literară a textului. Dacă însă deschidem spectrul interpretării și acceptăm că literatura poate fi și o formă a memoriei culturale, un discurs care conține și alte valori decåt cele expresive “…și, atunci cazul merită redeschis. Cu o condiție: să nu se amestece criteriile, să nu explice reușita estetică prin mesajul ‹‹feminin›› sau ‹‹masculin›› al textului.” (Bogdan Crețu) și al doilea segment: „Dacă literatura înseamnă experiență filtrată intelectual și afectiv, atunci experiența feminină – și există zone ale experienței care sunt aproape exclusiv feminine – este la fel de legitim ficționalizabilă ca oricare alta. ¨… ¨ Femeile pot scrie ‹‹feminin›, ca Proust și Herta Müller, sau ‹‹masculin››, ca Hortensia Papadat-Bengescu și Flaubert. “…‘ Dacă critica literară va înceta să mai fie un club de bărbați solidificat prin refrene misogine consacrate de tradiție, cåștigul va fi al literaturii, în cele din urmă.” (Doris Mironescu) În stranietatea ei contradictorie, Cum citesc bărbații cărțile femeilor arată cåtă nevoie este ca, dincolo de literatură, diferența masculin-feminin să fie gåndită nu pe axiomele autoîndreptățirii și defăimării, ci pe principiile etice – îndelung cumpănite – ale (re)valorizării omenescului.

* Cum citesc bărbații cărțile femeilor, coordonatori Lia Faur și Șerban Axinte, Iași, Editura Polirom, 2017.