156867_572687996088164_168097131_n

Oricine ești tu ai dreptul să visezi. Când mergi pe stradă sau când așezi capul în pernă. Când privești un tablou – un tablou e o poveste, a celui dinăuntru și a celui dinafară –  sau când deschizi o carte. Când admiri o nimfeacee sau atingi ușor, cu vârful degetelor, curbura unei statui. Când respiri cerneala din ziarul de dimineață ori te pierzi cu nasul în vreo carte pentru copii, la librăria din colț, ferindu-ți chipul de priviri cunoscute. Dreptul de a visa este inalienabil, este al tău cu acte în regulă, trebuie doar să știi să-l administrezi. Dacă lumina e prea puternică, închizi ochii și visezi, dacă noaptea te înconjoară, deschizi ochii și visezi. Îți pui masca din vis și privești lumea ca pe o eclipsă de soare, văzută printr-un ciob de sticlă verzuie. Ai dreptul să visezi, chiar dacă uiți și îți plângi nefericirea. E remediul, șansa de a intra în profunzimea lucrurilor pentru a le înțelege complexitatea.

”Din momentul în care un suflet este bine închis în solitudinea lui, orice impresie este punctul de pornire al unui univers. Apoi, fără îndoială, universurile sale multiple se amestecă și creează o lume complexă. Dar lumea este intensă, înainte de a fi complexă. Ea este intensă în noi. Și am simți mai bine această intensitate, această nevoie intimă de a proiecta un univers dacă ne-am supune imaginilor dinamice, imaginilor care ne dinamizează ființa. Astfel, credem că, înaintea marilor metafizici sintetice, simfonice, ar trebui să apară studii elementare în care minunarea eului și minunile lumii să fie surprinse în cea mai strânsă corelație. Filosofia ar fi atunci în chip fericit readusă la desenele ei de copil.” (Gaston Bachelard, Dreptul de a visa, Traducere din franceză de Irinel Antoniu, Editura Univers, București, 2009, p.43)

”Într-o zi, Simon Segal a vrut să-mi facă portretul. Era o zi de iarnă și eram dus pe gânduri. Mă gândeam la viața care m-a făcut – nu știu de ce! – filosof. Mă gândeam la țelurile neîmplinite, de neîmplinit. Pe scurt, Segal m-a surprins la ceas de melancolie. Am, fără îndoială, și alte stări. Aici e însă dovada vieții mele grele. Pictorul, sunt sigur, a spus în limbajul lui unul dintre adevărurile mele.

Căci, dacă privesc mai mult portretul pe care mi l-a făcut Simon Segal într-o seară de iarnă, iată că, la o distanță de o treime de secol – o, uimire! o, amintire! -, în ochii mei văd privirea tatălui meu.” (Idem, p. 208)

 

PLAYTIME: Ana Alexandrescu