119137780_328878165029594_7081405666901394088_n

 

Frica s-a insinuat pe sub piele. Țări întregi sunt sub asediu. Virusul curge cald prin sângele nostru și ne ferim, cât putem, să nu-l dăm mai departe. Ne e frică unii de alții, trecem pe trotuarul celălalt, ne supunem pericolului de a circula pe marginea șoselei, cu riscul de a fi loviți de o mașină, ne dezinfectăm după o atingere. Facem orice, doar să nu fim uciși de virus. Nu ne mai gândim la cancer, diabet, depresii, boli autoimune, accidente aviatice, catastrofe naturale și alte pericole care ne pândesc. Iar virusul, în loc să țină cont de grija noastră, ne lovește și mai puternic mințile dezechilibrate. Cum s-a ajuns la limită? De ce nu avem forță cât un grăunte de muștar care ne-ar putea face de neatins pentru toți virușii lumii?

Nu mai avem vocația iubirii. Cărăm traume grele de la generație la generație, ne înarmăm cu psihologi, psihoterapeuți și ignorăm forța vindecătoare a iubirii și prieteniei. Cine ne sunt prietenii? Mai avem prieteni? Perioada de la începutul lunii martie, când am crezut că virusul trece ca o cometă pe lângă planeta Pământ, intrăm în case și-l privim pe fereastră până dispare, s-a prelungit și continuă, făcând din noi niște biete ființe nesigure. În jur oamenii mor și e clar că virusul nu glumește. Dar încearcă cineva să-l înfrunte? Se gândește cineva cu adevărat cum să adune boaba de muștar?

În Tunis, vânzătorii din piețe au un fel de inconștiență binefăcătoare, până la urmă. Mi-am dat seama de ea după ce am primit mesajul unui prieten din țară: „Ne urâm între noi. Suntem panicați și înfricoșați. Virusul a pătruns în creiere și ne-a blocat. Lumea stă izolată. Mâine toate școlile trec online.” Aici muezinul cântă cu vocea înaltă, iar noi ne grăbim tare, cu măștile pe față sau cu fața la vedere. Trecem unii pe lângă alții și toți pe lângă vânzătorii de jucării din lemn pictat, întinse pe jos, pe lângă băiatul desculț, care vinde șervețele, pe lângă cei cu Figue de Barbarie, care stropesc fructele cu apă, pe lângă bărbatul cu barbă răvășită și cămașă lungă, albă, care vinde parfumuri lângă zidul moscheii. Pe lângă cei trei care iau micul dejun în stradă, beau suc de lămâie cu o felie de chec, pe lângă cerșetorii culcați sub ficusul monstruos, pe lângă băieții care vând telefoane furate, pe lângă polițiștii de la colț, pe lângă cei care păzezc sinagoga, pe lângă bătrânul arab cu mustața albă din fața magazinului de pantofi, pe lângă shaormeria mereu plină și îmbietoare, unde lucrează patru băieți fără mască, pe lângă bărbatul care vinde fructe și, dacă nu ai bani, ți le dă pe încredere, pe lângă femeia învelită în șaluri, așezată pe trotuar, care cere, în arabă, mâncare, pe lângă tânărul sprijinit de propria cafenea, cu șorț negru și masca sub bărbie, pe lângă magazinul de obiecte din fier forjat, în fața căruia stă pe un scaun superb, chiar artizanul lor.

Pe lângă grupuri de fete sau de băieți gălăgioși, care se strigă de pe un trotuar pe celălalt, pe lângă negrese superbe, cu turbane portocalii sau galbene, cu fesele rotunde, pe lângă femei ascunse de hijab, în jalabiya colorate, foarte rar înveșmântate în burka, pe lângă bărbați în jebba, cu chéchia albă sau vișinie, fără mască, pe lângă domni cu cravată și geantă de piele, pe lângă funcționare pe tocuri, călcând apăsat, pe lângă mulatre în jeanși, pe lângă băieți slabi cu părul strălucind de gel, și ochelari de soare, pe lângă taraba cu migdale prăjite în caramel, pe lângă zecile de chioșcuri de Fruits secs, unde găsești, apă, sucuri, migdale, fistic, alune, biscuiți, napolitane, bomboane, țigări. Pe lângă rotisoarele care învârt pui rumeni, pe lângă bărbații cu burțile bombate sub un tricou prea strâmt, pe lângă cafenelele ticsite, unde se fumează narghilea, pe lângă uscătoarele de prosoape întinse în stradă în fața saloanelor de coafură, pentru femei și bărbați, pe lângă gardienii de la Carrefour și Monoprix, care îndeplinesc mecanic gestul de control al temperaturii, și îți zâmbesc. O lume dinamică în ritmul căreia nu se ghicește frica, aș spune, chiar asumată în fața morții, printr-un fel de credință naivă că ce ți-e scris în frunte ți-e pus, vorba cuiva.

Când trăiești, frica dispare sau se încurcă printre picioarele trecătorilor și nu ai timp să o observi. Aici învățământul este față către față, nu știu până când, dar e bine. Purtăm măști în sala de curs, nu ne atingem și încercăm să ne răsfirăm la un scaun distanță. Dar după ce exersăm acest ritual, uităm, și începem să râdem sub mască, uneori o lăsăm câteva secunde să putem respira în voie, apoi continăm să vorbim o limbă română care nu transmite frica, dimpotrivă, un entuziasm al școlarului de clasa întâi, care descoperă o nouă lume ascunsă în semne. Prieteniile se leagă în fața institutului, schimbăm o vorbă în română și trei în franceză, apoi ne urăm noapte bună. Privirea a câștigat în intensitate, sub mască. Este ceea ce a rămas neascuns, la vedere. Dacă „ochii sunt oglinda sufletului”, și privim doar în jos sau opac, sufletul ni se va atrofia ca un organ bolnav. Când vom îndepărta masca, vom vedea chipuri șterse, măcinate de griji și frica insinuată în locul rămas  gol.

Frica  nu face diferențe, depinde cum o întâmpini. Prăbușit în fața ei, sau echipat cu relații interrumane puternice. Cu prieteni cărora să le vorbești despre cum o simți cuibărită în tine. Cu oameni pe care să-i iubești cu adevărat. Alături de copii, cărora le poți face mărturisiri sincere. Rostirea fricii pe nume o micșorează, o scade în intensitate, o pierde. Numele ei stă ascuns în gesturi, care pot fi convertite în solidaritate, iubire și acceptare. În cultura populară românească, diavolul este apelat cu diverse denumiri: Ucigă-l crucea, Bată-l crucea, Ucigă-l tămâia. Poate că întoarcerea la credință ar putea însemna o revalorizare a sensurilor vieții. La o credință interioară pe care nu am analizat-o niciodată în profunzime. Fiecare după simțirea lui. Întoarcerea la ceea ce este prețios și tăinuit. Nu se vinde la hram, nici la magazine specializate. Nici în lăcașele de cult. Despre care nu auzi la televizor. Ce este crucea, în explicația laică și religioasă? O greutate pe care o porți pe umeri, așezată frumos din copilărie, de către părinți. Să nu o pierdem niciodată. Să o dăm mai departe ca pe o moșternire importantă. Uneori copiii duc crucea părinților și nu rezistă marilor greutăți. Ce poate face un prieten, un iubit, poate să ți-o ia, câteodată, ca să poți respira și visa. Cu timpul, poate scădea în greutate, dar rămâne un mister personal cum se ajunge aici.  Credința înseamnă sinceritate față de tine, înainte de toate, apoi față de cel căruia i-o mărturisești. Încercarea de recuperare a curățeniei tale copilărești. Renunțarea la obiceiul de a fi mereu ocupat și distras de bagajul tău de priorități. Atenția distributivă, nu doar la semnele de circulație, ci la ființele umane, răspândite în fața ta ca niște jaloane luminoase.

Întoarcerea la lucrurile simple nu este doar un clișeu. „Bine că e cald, încă. E așa o zi frumoasă, de toamnă. O minunăție. Dar cine să o vadă?” a mai scris prietenul meu. Îmi amintesc că astă-vară, când m-am întors la țară, parcă ieșisem dintr-o bulă a fricii și intrasem într-una a bucuriei copilărești. O izolare în verdele curat, nevirusat. Pădurea nu ascunde sub coaja ei niciun pericol. Iarba dezinfectează. Păsările nu vestesc prăpădul. Apa curge pe unde vrea ea, fără nicio obligație a celui care-și răcorește tălpile. Poate că nu locul de muncă ar trebui părăsit, sălile de curs, ci orașul, în sine. O dezinfectare masivă de obiceiuri comode, dar nocive pe termen lung. Revenirea la gusturi și mirosuri vechi. Înțelegerea, pe viu, a celor patru elemente primordiale: apa, aerul, focul și pământul. O infinitate de posibilități ascunse într-o ramă ce încadrează un peisaj rupt de lume. Șansa transcenderii și pătrunderea la nivel cosmic superior.

Da, ne este frică, în parte, fiecăruia, dar împreună o putem învinge. Dacă acest „împreună” este doar o justificare a mulțimii de oameni îngândurați, care nu se privesc unii pe alții, care se tem de atingere în cel mai trist mod, nu avem nicio șansă în fața ei. Frica dezbină și învinge. Asta se întâmplă în toate țările dominate de acest sentiment. Virusul slăbește în fața sângelui, a solidarității umane. Lupta trebuie dusă împotriva strategiei de a ne îndepărta unii de ceilalți. Nu încălcând reguli, ci purtând mască, dezinfectând, păstrând distanța, dar liberi, împreună, încrezători în reușită. Cu atenția îndreptată spre undele sensibile la care vibrăm de mii de ani. E timpul să regândim existența în afara însingurării. Nimic din ceea ce se întâmplă nu ar avea valoare în lipsa celuilalt. Chiar singurătatea și izolarea, asumate, și-ar pierde sensul în afara oamenilor.