premiuLia Faur, Lamé/trupul nu știe nimic, București, Editura Vinea, 2015, 75 pag.

Nr. 13/2016

http://www.romlit.ro/introspectiv

Douămiistă întârziată și discretă (poate și prin postura de trăitoare la Arad), Lia Faur are, până acum, câteva volume de poezie, unul de critică (despre feminitățile din opera lui Camil Petrescu), un volum-interviu cu Șerban Foarță, plus prezențe în antologii. Activitatea ei e bogată și ca manager cultural, nu doar ca profesor și scriitor.

În fine, vreau să spun că energia cu care se implică în tot felul de proiecte corespunde perfect poeziei pe care o scrie: una introspectivă, inhibiționistă, dacă pot să spun astfel, dar având nostalgia unei boeme de manual, a cărei extimitate nu reușește s-o joace, până la capăt. Lia Faur rămâne o poetă cu o visceralitate lucidă, tipic feminină, în carnația ei, chiar dacă mai face incursiuni prin lejeritatea unei poze melancolice, care trebuie admirată și înțeleasă.

Placheta Lamé/trupul nu știe nimic conține o poezie a suferinței cultivate, a singurătății provocate, a nebuniei întreținute. Există un fel de autoerotism cu iz mistic, în care intimitatea e expusă, disecată, în care dragostea presupune o corporalizare și o decorporalizare succesivă. „fiecare își aduce noaptea corpul în joc/fiecare și-l iubește pe al său/cu degetele de la picioare/cu cele de la mâini/cu liniile sale/cu ochii și buzele/fiecare vine cu pielea lui așezată frumos/peste carne și își spune/trebuie să-mi iubesc trupul/trebuie să-mi iubești trupul” (cântec poemului ucis); „aș vrea să te nasc înăuntru nu în afară/să te strecori încet în mine/și eu să te învălui/cu placenta umedă și transparentă/aș deveni femeiaînger/ iar tu ai spune/ți-au crescut sânii târziu femeie-înger” (copiii lui dumnezeu). Conturul eului e unul sfâșiat, spart, însăși conturarea taie, fragmentează, produce sângerare, ca un sacrificiu creator: „fusesem o femeie frumoasă până într-o zi/când pe neașteptate pielea a devenit tot mai subțire/oglinzile s-au spart în mii de cioburi și au rămas așa/cu chipul meu răsfrânt în zeci de fascicule/îmi caut buzele și-mi găsesc ochii tăiați/nu curge sânge/nu e rimel nicăieri nici urme de ruj/cioburile au înghețat în formă de fulg de zăpadă/uneori rama cedează și podeaua se umple de cioburi/iau mătura și le adun cât pot mai repede/le șterg frumos și le lipesc la loc/degetele mi se umplu de sânge” (o femeie). Tăierea, fragmentarea, sângerarea, carnea invadată de suferință duce, deseori, la chircire, la poziția fetală, defensivă și protectoare: „dispărem unul în celălalt ca inelele de la circ/închide ochii la loc peste unghiile mele/să devin embrion apoi făt/să mă nasc acolo alta” (la capătul zilei).

Sunt câteva metafore ale expunerii, în poemele din volum („sâmburi de piersică franjurați cu resturi de fruct”, „o rodie fără semințe, cu pielița uscată”), iar cotidianul, atunci când apare, e vag, alcătuit din elemente disparate, plasate printre viziuni colorate, cu texturi diverse și cu depuneri vizionare. Prin aceste emergențe fantaste în afară, autoarea își vădește încă o dată preferința pentru interioritate, pentru absorbția definitivă în sine: „te port în mine cu respirația ta/și mă rușinez să-ți spun că atunci/trenul a trecut ca glonțul prin gară/au coborât doar câțiva navetiști/amețiți de somn și nu era nimeni/să întrebe unde/niciunul din ei nu purta o scoică în buzunar/și nu visa la insule cu pelicani/niciunul nu purta în sac nectarine/geamul era murdar/ca o sticlă de ochelari rătăcită în buzunarul mantalei/șinele scârțâiau obosit/venise noaptea prea repede și toți se întrebau de ce” (buzele tale). Caii, fluturii, păsările, peștii sunt motive transparente pe covorul imaginarului poetic, ele încearcă să salveze un derapaj prea „realist”, prea biografist, altfel, destul de uzual, în poezia recentă. Cum spuneam, puținele poeme cu votcă, morți, vomă nu reușesc să provoace mizerabilismul. Concretul există, în textele Liei Faur, dar el e concentrat pe visceral, pe organic – forme ale introspectivului. Dualitatea carnal-spiritual, terestruparadisiac se aranjează în favoarea primilor termeni, poate și pentru că majoritatea poemelor sunt erotice. Deloc indecent, excesul de fiziologic e contrabalansat, din când în când, de inserții decorative, de referințe la bibliotecă, la cărți și la scris, însă ele sunt prea puțin convingătoare. Acestea nu sunt altceva decât eufemisme ale unui trup inconștient, dezgolit: „tu și cu mine suntem copiii lui dumnezeu/goi și singuri cu gândul unul la celălalt/eu mă uit la sexul tău/tu îl adulmeci pe al meu/pielea ne este o imensă pânză de cort/sub care se întâmplă minuni/suntem frumoși și singuri în rai/inventăm pretexte să ne putem iubi/oriunde se nimerește” (copiii lui dumnezeu).

Cu rare pasaje atinse de convențional (un titlu ca de-amor și de dor sau versuri precum „mă îmbată amorul tău cast/pe care l-am pierdut/într-o după-amiază de toamnă”), găsim în volumul Liei Faur o poezie de foarte bună calitate. Ea vorbește despre talentul unei scriitoare care mai are încă multe de spus.